ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3550/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3550/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată la 20 februarie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția
a III a civilă, reclamanții P.C. și P.F.M. au solicitat, în contradictoriu cu
intimatul Municipiul București, prin Primarul General, pe calea contestației
prevăzută de Legea nr. 10/2001, anularea Dispoziției nr. 9431 din 16 ianuarie 2008,
prin care le-a fost respinsă cererea având ca obiect restituirea in natură a
terenului în suprafață de 9000 mp situat în București, cu intrarea din șos.
București - Ploiești sector 1.
În
motivarea contestației, reclamanții au arătat că terenul a aparținut autorilor
lor, V.D. și V.R., care l-au dobândit prin actul de vânzare - cumpărare din 26
octombrie 1952, ulterior fiind preluat de stat în mod abuziv, fără nici un
titlu legal.
Au mai
arătat reclamanții că, deși o dată cu notificarea formulată au depus toate
actele doveditoare în sprijinul susținerilor lor, în mod nejustificat intimata
le-a respins cererea de restituire în natură a terenului cu motivarea că nu a
fost dovedită.
Prin sentința
civilă nr. 1386 din 1 octombrie 2008 Tribunalul București a respins contestația.
Pentru a
pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că actul de vânzare
cumpărare pe care reclamanții îl invocă în susținerea cererii lor nu reprezintă
un titlu de proprietate valabil al autorilor acestora, nefiind încheiat în
forma autentică prevăzută de dispozițiile Decretului nr. 221/1950 în vigoare la
acea dată așa încât, reclamanții nedovedind dreptul de proprietate al autorilor
lor asupra imobilului solicitat, în mod legal intimata a respins notificarea
formulată.
Împotriva
acestei hotărâri au declarat apel contestatorii, ce a fost respins de Curtea de
Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea
intelectuală, prin decizia nr. 74 A din 9 martie 2010.
Pentru a
pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele:
Conform
prevederilor art. 1 lit. e) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,
aprobate prin H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003, sarcina probei proprietății și
a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei
care se pretinde îndreptățită, în conformitate cu prevederile art. 3 lit. a) și
art. 22 din lege.
Totodată,
în baza prevederilor art. 22 din lege, contestatorilor le revenea obligația de a
anexa notificării formulate și actele de proprietate cu privire la imobil,
precum si pe cele care atestă dovada calității de moștenitor.
În cadrul
procedurii administrative de soluționare a notificărilor, legiuitorul a
stabilit însă o sferă mai largă a actelor doveditoare a dreptului de
proprietate, acestea nefiind limitate la fel ca în dreptul comun la înscrisuri
translative de proprietate. Astfel, conform prevederilor art. 22.1 din Normele
Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în această materie s-a dat
eficiență juridică și unor alte acte juridice care atestă calitatea de moștenitor
sau deținerea proprietății de către persoana îndreptățită la data preluării
abuzive, printre acestea enumerându-se, fără caracter limitativ extrasele de
carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării,
precum si orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care
atestă faptul că bunul aparținea persoanei respective.
Curtea a
apreciat că înscrisurile depuse de contestatori la momentul formulării notificării
nu fac dovada existenței dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză în
patrimoniul autorilor acestora, la momentul preluării bunului.
Astfel,
actul sub semnătură privată încheiat de autorii contestatorilor la 24 octombrie
1952 nu reprezintă un act translativ de proprietate, în sensul prevăzut de
dispozițiile art. 22.1 lit. a) din H.G. 498/2003, nefiind respectată cerința încheierii
actului în formă autentică, cerință prevăzută de lege
ad validitatem
,
astfel încât înscrisul nu poate face dovada dreptului de proprietate.
În cauză
nu s-a făcut dovada existenței unui act de preluare, astfel încât nu operează
nici prezumția relativă instituită conform prevederilor art. 24 din lege în
favoarea persoanelor îndreptățite, în sensul că persoana individualizată în
actul normativ deține imobilul sub nume de proprietar, existența și întinderea
dreptului de proprietate fiind cea înscrisă în actul normativ sau de autoritate
prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în execuție măsura
preluării abuzive.
Prin urmare,
s-a considerat nefondată critica prin care s-a susținut necesitatea analizei
decretului de expropriere, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada preluării
bunului în baza unui astfel de act normativ.
Contestatorii
nu au administrat alte probe din care să rezulte deținerea proprietății asupra
bunului de către autorii acestora la momentul preluării abuzive, în sensul prevăzut
de dispozițiile art. 22.1 lit. d) din H.G. 498/2003, în cauză nefiind îndeplinite
cerințele prevăzute de art. 22 din Legea 10/2001.
Nefiind
dovedită existența dreptului de proprietate in patrimoniul autorilor reclamanților
la momentul preluării bunului, instanța de apel a reținut că în cauză nu a fost
îndeplinită cerința prevăzută în cuprinsul dispozițiilor art. 3 din lege,
respectiv dovedirea calității de persoană îndreptățită în sensul legii
speciale.
Împotriva
acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs reclamanții P.C. și P.F.M.
În
dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au formulat următoarele critici:
A
u fost greșit
aplicate dispozițiile art. 22.1 din Normele metodologice de
aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în
mod abuziv în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989, aprobate prin H.G. nr.
498 din 18 aprilie 2003.
După ce
s-a reținut că autorul petenților-notificatori a dobândit imobilul ce face
obiectul cererii de restituire printr-un înscris
sub semnătură privată încheiat în anul 1952,
deși la acel moment era în
vigoare Decretul nr. 221/1950 ce reglementa obligativitatea
încheierii acestor înscrisuri în formă autentică,
se conchide că „actul este lovit
de
nulitate absolută ".
Î
n întreg ciclul
procesual, inclusiv în procedura administrativă, nu s-a formulat nici o cerere
în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la
24 octombrie 1952 între vânzătorul I.A.N.
și cumpărătorul D.V., după cum nu s-a invocat de către vreun participant
procesual („parchet, sfat popular sau de orice parte interesată, conform
art.
4 din Decretul nr. 221/1950") ori din oficiu excepția nulității absolute a
acestui act juridic.
Instanța de judecată a apelului și cea a fondului au
aplicat greșit
art.
22.1. lit. a) din Normele Metodologice
,
ignorând voința legiuitorului care a extins
sfera înscrisurilor ce pot fi utilizate în probațiune în această materie
specială.
Înscrisul
sub semnătură privată
este
translativ de proprietate întrucât transmiterea dreptului real de proprietate
se putea face și în 1952, când nu exista Decretul nr. 221/1950, în baza art.
1295 alin. (1) C. civ.
Ținând
seama de acest text de lege, se constată că, potrivit înscrisului sub semnătură
privată denumit „act de vânzare-cumpărare” există „învoiala" dintre
vânzător și cumpărător (autorul co-reclamanților) cu privire la lucrul vândut
și, de asemenea, există dovada că prețul s-a plătit de către cumpărător
vânzătorului, ceea ce înseamnă că s-a probat în mod adecvat existența dreptului
de proprietate.
3.
Decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a legii și în sensul aplicării
art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Instanța
apelului a motivat că în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui act de
preluare, astfel încât nu operează nici prezumția
relativă instituită conform prevederilor art.
24 din lege în favoarea
persoanelor îndreptățite, în sensul că persoana individualizată în actul
normativ deține imobilul sub nume de proprietar, existența și întinderea
dreptului de
proprietate fiind cea înscrisă
în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura
preluării
abuzive sau s-apus în execuție măsura preluării abuzive.
Î
n
cauză, în cadrul procedurii administrative, s-a administrat proba cu
expertiză tehnică topografică extrajudiciară,
solicitată
de Prefectura Municipiului București și de Comisia de Aplicare a Legii fondului
funciar.
În acest
mijloc de probă,
atestă că „Terenul
proprietatea
doamnei P.F.M. și a domnului P.C. poate fi identificat conform planului
parcelelor de la Arhivele Naționale, și a planului topografic eliberat de către
Direcția Cadastru a P.M.B. ", apoi sunt arătate
vecinătățile acestui teren
.
La finalul raportului de expertiză se atestă indubitabil
că t
erenul este proprietatea P.F.M.
și P.C., are o suprafață totală de 8.800
m
p
și
se află în perimetrul Institutului de
cercetări
horti-viticole, este liber și nu este afectat de lucrări de sistematizare. In
partea de sud a
terenului începe o plantație de pomi fructiferi tineri.
Astfel spus, există probe care probează întinderea
dreptului de proprietate.
Instanțele
au aplicat greșit și dispozițiile art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Lipsa calității procesuale active
a
reclamanților nu a fost invocată niciodată, iar
dacă aceasta ar
fi fost realitatea, soluția era de respingere a contestației inițiale ca fiind introdusă
de către o persoană fără calitate procesuală activă (fără calitatea de persoană
îndreptățită).
Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului,
modificarea în tot a deciziei
recurate în sensul a
dmiterii apelului
reclamanților
, iar
în temeiul art.
296 fraza I, teza II C. proc. civ. schimbarea în tot sentinței tribunalului
,
iar pe fond, admiterea contestației, cu obligarea intimaților - pârâți la plata
cheltuielilor de judecată.
Examinând
decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în
motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând
a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Potrivit
dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989, sunt îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de lege
persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a
acestora.
Rezultă
astfel că o condiție esențială pentru aplicarea drepturilor legii de reparație
este aceea ca solicitantul (sau autorul său) să fi avut calitatea de proprietar
al bunului preluat de stat.
Dreptul
de proprietate poate fi dovedit prin orice înscris constatator al unui act
juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, translativ sau declarativ, și
care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care
îl invocă.
Ținând
seama de contextul perioadei incidente actului normativ arătat, legiuitorul a
constituit o prezumție relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptățite
prin art. 24, în sensul că în absența unor probe contrare se consideră că
persoana individualizată în actul normativ a deținut imobilul sub nume de
proprietar, existența și întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă
în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării
abuzive sau s-a pus în execuție măsura preluării abuzive.
Așadar,
ceea ce trebuie analizat este dacă înscrisul depus de contestatori reprezintă
un act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din lege și dacă
dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 24 din lege au fost corect
aplicate de instanță.
Deoarece
textul nu conține prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de
proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate, înseamnă că
aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în punctul 23.1 din Normele
Metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în conformitate cu care, prin
acte doveditoare se înțelege orice acte translative de proprietate, extras de
carte funciară, istoric de rol fiscal, acte sub semnătură privată încheiate
înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950, expertize judiciare
sau extrajudiciare sau orice alte înscrisuri de care persoana îndreptățită
înțelege să se folosească în dovedirea cererii sale.
În raport
de aceste dispoziții legale, în mod corect a reținut curtea de apel că actul
sub semnătură privată încheiat de autorii contestatorilor la 24 octombrie 1952
nu reprezintă un „act doveditor” al dreptului de proprietate, în sensul
prevăzut de dispozițiile art. 23.1 din Normele Metodologice aprobate prin H.G.
nr. 250/2007, nefiind respectată cerința încheierii actului în formă autentică,
cerință prevăzută de lege
ad validitatem
.
Este
adevărat că la data încheierii actului sub semnătură privată era în vigoare
art. 1295 C. civ., astfel cum susțin recurenții, însă la aceeași dată era în
vigoare și Decretul nr. 221/1950, care în art. 2 prevedea că „
împărțirile sau înstrăinările intre vii de orice fel a
terenurilor cu sau fără construcțiuni, care se află pe teritoriul Capitalei
R.P.R., (…) nu se pot face decât prin acte autentice si cu autorizarea
prealabila a Sfatului Popular respectiv.”
Pe de
altă parte, la data formulării pretenției privind restituirea imobilului,
dispozițiile din art. 23.1 din Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr.
250/2007 care, constituind norma specială, se aplică cu prioritate față de
dispozițiile codului civil, prevăd expres că în categoria actelor doveditoare
ale dreptului de proprietate sunt incluse actele sub semnătură privată, însă numai
cele încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950.
Așa
fiind, întrucât înscrisul prezentat de reclamanți nu respectă cerința formei
autentice, impusă ca o condiție
ad validitatem
, acesta nu poate face
dovada dreptului de proprietate, astfel că instanța de apel a aplicat corect
dispozițiile Legii nr. 10/2001, față de împrejurarea că aceștia nu au prezentat
un titlu de proprietate valabil.
Nu poate
fi primită nici susținerea potrivit căreia
expertiza
tehnică topografică efectuată în faza procedurii administrative ar constitui o
dovadă a dreptului de proprietate al recurenților, întrucât expertiza
constituie un mijloc de probă, având ca obiectiv „identificarea terenului și
determinarea suprafeței de teren prevăzută în actul de vânzare cumpărare din 24
octombrie 1952” (fila 137, dosar fond) și, ca atare, nu poate constitui o
dovadă a dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului litigios.
În
sfârșit, ultimul motiv de recurs este de asemenea nefondat.
Recurenții
fac confuzie între calitatea procesuală activă și calitatea de persoane
îndreptățite, susținând că „în cauză nu a fost invocată excepția
lipsei calității procesuale active
a reclamanților, iar
dacă ar fi fost invocată, soluția era de
respingere a contestației inițiale ca fiind introdusă de către o persoană fără
calitate procesuală activă (fără calitatea de persoană
îndreptățită)”.
Calitatea
procesuală activă
reprezintă identitatea între persoana
reclamantului si cel care este titular al dreptului, constituind una din condițiile
pentru a fi parte în procesul civil sau pentru exercitarea acțiunii, iar
calitatea de „persoană îndreptățită” reprezintă calitatea conferită persoanei
care îndeplinește anumite condiții, prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru a
beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ.
În
conformitate cu prevederile art. 26 alin. (3)
din Legea nr. 10/2001, numai persoana care se pretinde îndreptățită
la măsurile reparatorii în temeiul acestui act normativ poate contesta
dispoziția sau
decizia
de respingere a notificării, deci numai această persoană poate avea calitate
procesuală activă.
În speță,
conformându-se acestor dispoziții legale, reclamanții au contestat dispoziția
emisă de intimată, prin care li s-a respins notificarea formulată în baza Legii
nr. 10/2001.
Așa
fiind, reclamanții au calitate procesuală activă, chiar dacă nu au putut dovedi
dreptul de proprietate lor de proprietate asupra imobilului litigios în
condițiile Legii nr. 10/2001 și, implicit calitatea de persoană îndreptățită,
motiv pentru care nici această susținere nu poate fi primită.
Pentru
considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
instanța va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanții P.C. și P.F.M. împotriva civile nr. 74/A
din 9 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru
cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 15 aprilie 2011.