ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3550/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 20 februarie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, reclamanții P.C. și P.F.M. au solicitat, în contradictoriu cu intimatul Municipiul București, prin Primarul General, pe calea contestației prevăzută de Legea nr. 10/2001, anularea Dispoziției nr. 9431 din 16 ianuarie 2008, prin care le-a fost respinsă cererea având ca obiect restituirea in natură a terenului în suprafață de 9000 mp situat în București, cu intrarea din șos. București - Ploiești sector 1. În motivarea contestației, reclamanții au arătat că terenul a aparținut autorilor lor, V.D. și V.R., care l-au dobândit prin actul de vânzare - cumpărare din 26 octombrie 1952, ulterior fiind preluat de stat în mod abuziv, fără nici un titlu legal.

Au mai arătat reclamanții că, deși o dată cu notificarea formulată au depus toate actele doveditoare în sprijinul susținerilor lor, în mod nejustificat intimata le-a respins cererea de restituire în natură a terenului cu motivarea că nu a fost dovedită. Prin sentința civilă nr. 1386 din 1 octombrie 2008 Tribunalul București a respins contestația. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că actul de vânzare cumpărare pe care reclamanții îl invocă în susținerea cererii lor nu reprezintă un titlu de proprietate valabil al autorilor acestora, nefiind încheiat în forma autentică prevăzută de dispozițiile Decretului nr. 221/1950 în vigoare la acea dată așa încât, reclamanții nedovedind dreptul de proprietate al autorilor lor asupra imobilului solicitat, în mod legal intimata a respins notificarea formulată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel contestatorii, ce a fost respins de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 74 A din 9 martie 2010. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele: Conform prevederilor art. 1 lit. e) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003, sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde îndreptățită, în conformitate cu prevederile art. 3 lit. a) și art. 22 din lege. Totodată, în baza prevederilor art. 22 din lege, contestatorilor le revenea obligația de a anexa notificării formulate și actele de proprietate cu privire la imobil, precum si pe cele care atestă dovada calității de moștenitor.

În cadrul procedurii administrative de soluționare a notificărilor, legiuitorul a stabilit însă o sferă mai largă a actelor doveditoare a dreptului de proprietate, acestea nefiind limitate la fel ca în dreptul comun la înscrisuri translative de proprietate. Astfel, conform prevederilor art. 22.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în această materie s-a dat eficiență juridică și unor alte acte juridice care atestă calitatea de moștenitor sau deținerea proprietății de către persoana îndreptățită la data preluării abuzive, printre acestea enumerându-se, fără caracter limitativ extrasele de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, precum si orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă faptul că bunul aparținea persoanei respective.

Curtea a apreciat că înscrisurile depuse de contestatori la momentul formulării notificării nu fac dovada existenței dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză în patrimoniul autorilor acestora, la momentul preluării bunului. Astfel, actul sub semnătură privată încheiat de autorii contestatorilor la 24 octombrie 1952 nu reprezintă un act translativ de proprietate, în sensul prevăzut de dispozițiile art. 22.1 lit. a) din H.G. 498/2003, nefiind respectată cerința încheierii actului în formă autentică, cerință prevăzută de lege ad validitatem , astfel încât înscrisul nu poate face dovada dreptului de proprietate.

În cauză nu s-a făcut dovada existenței unui act de preluare, astfel încât nu operează nici prezumția relativă instituită conform prevederilor art. 24 din lege în favoarea persoanelor îndreptățite, în sensul că persoana individualizată în actul normativ deține imobilul sub nume de proprietar, existența și întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în execuție măsura preluării abuzive. Prin urmare, s-a considerat nefondată critica prin care s-a susținut necesitatea analizei decretului de expropriere, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada preluării bunului în baza unui astfel de act normativ.

Contestatorii nu au administrat alte probe din care să rezulte deținerea proprietății asupra bunului de către autorii acestora la momentul preluării abuzive, în sensul prevăzut de dispozițiile art. 22.1 lit. d) din H.G. 498/2003, în cauză nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 22 din Legea 10/2001. Nefiind dovedită existența dreptului de proprietate in patrimoniul autorilor reclamanților la momentul preluării bunului, instanța de apel a reținut că în cauză nu a fost îndeplinită cerința prevăzută în cuprinsul dispozițiilor art. 3 din lege, respectiv dovedirea calității de persoană îndreptățită în sensul legii speciale. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs reclamanții P.C.

și P.F.M. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au formulat următoarele critici: 1. A u fost greșit aplicate dispozițiile art. 22.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aprobate prin H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003. După ce s-a reținut că autorul petenților-notificatori a dobândit imobilul ce face obiectul cererii de restituire printr-un înscris sub semnătură privată încheiat în anul 1952, deși la acel moment era în vigoare Decretul nr. 221/1950 ce reglementa obligativitatea încheierii acestor înscrisuri în formă autentică, se conchide că „actul este lovit de nulitate absolută ". Î n întreg ciclul procesual, inclusiv în procedura administrativă, nu s-a formulat nici o cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 24 octombrie 1952 între vânzătorul I.A.N.

și cumpărătorul D.V., după cum nu s-a invocat de către vreun participant procesual („parchet, sfat popular sau de orice parte interesată, conform art. 4 din Decretul nr. 221/1950") ori din oficiu excepția nulității absolute a acestui act juridic. Instanța de judecată a apelului și cea a fondului au aplicat greșit art. 22.1. lit. a) din Normele Metodologice , ignorând voința legiuitorului care a extins sfera înscrisurilor ce pot fi utilizate în probațiune în această materie specială. Înscrisul sub semnătură privată este translativ de proprietate întrucât transmiterea dreptului real de proprietate se putea face și în 1952, când nu exista Decretul nr. 221/1950, în baza art. 1295 alin. (1) C. civ.

Ținând seama de acest text de lege, se constată că, potrivit înscrisului sub semnătură privată denumit „act de vânzare-cumpărare” există „învoiala" dintre vânzător și cumpărător (autorul co-reclamanților) cu privire la lucrul vândut și, de asemenea, există dovada că prețul s-a plătit de către cumpărător vânzătorului, ceea ce înseamnă că s-a probat în mod adecvat existența dreptului de proprietate. 3. Decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a legii și în sensul aplicării art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Instanța apelului a motivat că în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui act de preluare, astfel încât nu operează nici prezumția relativă instituită conform prevederilor art. 24 din lege în favoarea persoanelor îndreptățite, în sensul că persoana individualizată în actul normativ deține imobilul sub nume de proprietar, existența și întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-apus în execuție măsura preluării abuzive. Î n cauză, în cadrul procedurii administrative, s-a administrat proba cu expertiză tehnică topografică extrajudiciară, solicitată de Prefectura Municipiului București și de Comisia de Aplicare a Legii fondului funciar.

În acest mijloc de probă, atestă că „Terenul proprietatea doamnei P.F.M. și a domnului P.C. poate fi identificat conform planului parcelelor de la Arhivele Naționale, și a planului topografic eliberat de către Direcția Cadastru a P.M.B. ", apoi sunt arătate vecinătățile acestui teren . La finalul raportului de expertiză se atestă indubitabil că t erenul este proprietatea P.F.M. și P.C., are o suprafață totală de 8.800 m p și se află în perimetrul Institutului de cercetări horti-viticole, este liber și nu este afectat de lucrări de sistematizare. In partea de sud a terenului începe o plantație de pomi fructiferi tineri. Astfel spus, există probe care probează întinderea dreptului de proprietate.

4. Instanțele au aplicat greșit și dispozițiile art. 3 din Legea nr. 10/2001. Lipsa calității procesuale active a reclamanților nu a fost invocată niciodată, iar dacă aceasta ar fi fost realitatea, soluția era de respingere a contestației inițiale ca fiind introdusă de către o persoană fără calitate procesuală activă (fără calitatea de persoană îndreptățită). Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul a dmiterii apelului reclamanților , iar în temeiul art. 296 fraza I, teza II C. proc. civ. schimbarea în tot sentinței tribunalului , iar pe fond, admiterea contestației, cu obligarea intimaților - pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sunt îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora. Rezultă astfel că o condiție esențială pentru aplicarea drepturilor legii de reparație este aceea ca solicitantul (sau autorul său) să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.

Dreptul de proprietate poate fi dovedit prin orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, translativ sau declarativ, și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă. Ținând seama de contextul perioadei incidente actului normativ arătat, legiuitorul a constituit o prezumție relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptățite prin art. 24, în sensul că în absența unor probe contrare se consideră că persoana individualizată în actul normativ a deținut imobilul sub nume de proprietar, existența și întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în execuție măsura preluării abuzive.

Așadar, ceea ce trebuie analizat este dacă înscrisul depus de contestatori reprezintă un act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din lege și dacă dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 24 din lege au fost corect aplicate de instanță. Deoarece textul nu conține prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate, înseamnă că aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în punctul 23.1 din Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în conformitate cu care, prin acte doveditoare se înțelege orice acte translative de proprietate, extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, acte sub semnătură privată încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950, expertize judiciare sau extrajudiciare sau orice alte înscrisuri de care persoana îndreptățită înțelege să se folosească în dovedirea cererii sale.

În raport de aceste dispoziții legale, în mod corect a reținut curtea de apel că actul sub semnătură privată încheiat de autorii contestatorilor la 24 octombrie 1952 nu reprezintă un „act doveditor” al dreptului de proprietate, în sensul prevăzut de dispozițiile art. 23.1 din Normele Metodologice aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, nefiind respectată cerința încheierii actului în formă autentică, cerință prevăzută de lege ad validitatem . Este adevărat că la data încheierii actului sub semnătură privată era în vigoare art. 1295 C. civ., astfel cum susțin recurenții, însă la aceeași dată era în vigoare și Decretul nr. 221/1950, care în art. 2 prevedea că „ împărțirile sau înstrăinările intre vii de orice fel a terenurilor cu sau fără construcțiuni, care se află pe teritoriul Capitalei R.P.R., (…) nu se pot face decât prin acte autentice si cu autorizarea prealabila a Sfatului Popular respectiv.” Pe de altă parte, la data formulării pretenției privind restituirea imobilului, dispozițiile din art. 23.1 din Normele Metodologice aprobate prin H.G.

nr. 250/2007 care, constituind norma specială, se aplică cu prioritate față de dispozițiile codului civil, prevăd expres că în categoria actelor doveditoare ale dreptului de proprietate sunt incluse actele sub semnătură privată, însă numai cele încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950. Așa fiind, întrucât înscrisul prezentat de reclamanți nu respectă cerința formei autentice, impusă ca o condiție ad validitatem , acesta nu poate face dovada dreptului de proprietate, astfel că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile Legii nr. 10/2001, față de împrejurarea că aceștia nu au prezentat un titlu de proprietate valabil.

Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia expertiza tehnică topografică efectuată în faza procedurii administrative ar constitui o dovadă a dreptului de proprietate al recurenților, întrucât expertiza constituie un mijloc de probă, având ca obiectiv „identificarea terenului și determinarea suprafeței de teren prevăzută în actul de vânzare cumpărare din 24 octombrie 1952” (fila 137, dosar fond) și, ca atare, nu poate constitui o dovadă a dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului litigios. În sfârșit, ultimul motiv de recurs este de asemenea nefondat. Recurenții fac confuzie între calitatea procesuală activă și calitatea de persoane îndreptățite, susținând că „în cauză nu a fost invocată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, iar dacă ar fi fost invocată, soluția era de respingere a contestației inițiale ca fiind introdusă de către o persoană fără calitate procesuală activă (fără calitatea de persoană îndreptățită)”.

Calitatea procesuală activă reprezintă identitatea între persoana reclamantului si cel care este titular al dreptului, constituind una din condițiile pentru a fi parte în procesul civil sau pentru exercitarea acțiunii, iar calitatea de „persoană îndreptățită” reprezintă calitatea conferită persoanei care îndeplinește anumite condiții, prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ. În conformitate cu prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, numai persoana care se pretinde îndreptățită la măsurile reparatorii în temeiul acestui act normativ poate contesta dispoziția sau decizia de respingere a notificării, deci numai această persoană poate avea calitate procesuală activă.

În speță, conformându-se acestor dispoziții legale, reclamanții au contestat dispoziția emisă de intimată, prin care li s-a respins notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001. Așa fiind, reclamanții au calitate procesuală activă, chiar dacă nu au putut dovedi dreptul de proprietate lor de proprietate asupra imobilului litigios în condițiile Legii nr. 10/2001 și, implicit calitatea de persoană îndreptățită, motiv pentru care nici această susținere nu poate fi primită. Pentru considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.C. și P.F.M. împotriva civile nr. 74/A din 9 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2011.