ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 31/RC/2018

Deliberând asupra recursului în casație, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 338 din 18 iunie 2016 a Judecătoriei sectorului 2 București pronunțată în Dosarul nr. x/300/2014, au fost respinse ca neîntemeiate cererile inculpaților de încetare a procesului penal în baza art. 396 alin. (1), (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) sau g) C. proc. pen.

În baza art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 3 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul B., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 3 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 19, art. 25, art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ., s-a admis acțiunea civilă formulata de către C. și D. și a fost obligat inculpatul B. la plata către aceștia a sumei de 255.000 euro în echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, reprezentând despăgubiri materiale și morale.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. s-a confiscat de la inculpatul A. suma de 60.000 euro în echivalent în lei la data punerii în executare și dobânda legală aferentă începând cu data de 21 august 2007.

În temeiul art. 397 alin. (3), art. 25 alin. (3) și art. 256 C. proc. pen., s-a dispus desființarea totală a înscrisurilor: contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 2007 de B.N.P., E.; contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 09 octombrie 2008 de B.N.P., F.; înscrisul sub semnătură privată intitulat „Chitanță” datat la 28 februarie 1992 (copie la fila 252 d.u.p.).

S-a constatat că, în ceea ce privește sentința civilă nr. 5312 din 20 iunie 2005, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, sunt incidente dispozițiile art. 549

1

C. proc. pen., faptele de fals material în înscrisuri oficiale și uz de fals neconstituind obiectul judecății în cauză.

În temeiul art. 397 alin. (3) și art. 256 C. proc. pen., s-a dispus restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunilor, în sensul ieșirii din patrimoniile lui C. și D. a dreptului aparent de proprietate asupra imobilul în suprafață de 360 mp situat în București, sector 2 și al revenirii la masa succesorală lăsată de G. a titlului de proprietate aparent (viciat ori valid). S-a constatat că adevăratul proprietar al imobilului nu este cert, situație preexistentă activității infracționale.

S-a constatat că nu se impune vreo repunere în posesie.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond, analizând probele administrate, a reținut următoarele:

Inculpatul A. l-a indus în eroare pe B. cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 2007 la B.N.P., H., având ca obiect terenul în suprafață de 360 mp (284 mp din măsurătorile cadastrale) situat în București, sector 2, cu număr cadastral și număr de carte funciară, pentru prețul de 65.000 euro, folosind sentința civilă falsă cu nr. 5312 din 20 iunie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 București, care îi stabilea în mod neadevărat calitatea de proprietar.

Inculpatul B. i-a indus în eroare pe soții C. și D. cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 09 octombrie 2008 la B.N.P., F., având ca obiect terenul individualizat mai sus, la prețul de 240.000 euro, comunicându-le că nu face obiectul vreunui litigiu, deși era revendicat în instanță și notificat în baza Legii nr. 10/2001.

S-a apreciat că materialul probator administrat confirmă succesiunea actelor materiale, astfel cum a fost reținută și de către procuror:

Inculpatul A. a intrat în posesia originalului certificatului de moștenitor nr. 264/1966 eliberat de către Notarialul de Stat al Raionului 1 Mai București printr-o modalitate neclarificată cu certitudine până în prezent. Prin înscrisul respectiv se arăta că I., în calitate de soție și G., în calitate de fiică, moșteneau de la J. imobilul situat în București, compus din construcție de paiantă și terenul aferent, în suprafață de 360 mp.

De asemenea, inculpatul A. a întocmit un înscris sub semnătură privată denumit „chitanță”, datat 28 februarie 1992, din care a rezultat că a achiziționat terenul de la numitul K., soțul moștenitoarei G., pentru suma de 55.000 lei.

În vederea însușirii fără drept a terenului menționat, la începutul anului 2007, inculpatul A. a luat legătura cu martora L., având calitatea de avocat, căreia i-a solicitat să promoveze o acțiune în instanță pentru a deveni proprietarul terenului prin uzucapiune. Martora a fost de acord și a înaintat Judecătoriei sectorului 2 București o acțiune civilă având ca obiect uzucapiunea terenului susmenționat privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții G., M., N., O., P. și R., indicați drept moștenitori acceptanți și renunțători, conform certificatului de moștenitor din 1966.

După formularea acțiunii martora L. s-a prezentat la două termene, anunțându-l de fiecare dată pe inculpat, însă întrucât acesta nu i-a achitat onorariul a renunțat să-i mai susțină cauza.

Înțelegând că obținerea calității de proprietar al terenului prin uzucapiune necesită o lungă perioadă de timp, eforturi materiale, iar rezultatul nu era sigur, inculpatul A. a renunțat la această cale de acțiune, cauza civilă fiind suspendată pentru neîndeplinirea obligațiilor impuse reclamantului, după care s-a constatat perimarea.

În continuare, inculpatul a recurs la folosirea unei sentințe falsificate. sentința civilă nr. 5312 din 20 iunie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 București a fost falsificată prin alterarea conținutului de unul sau mai mulți autori necunoscuți cu certitudine în prezent. Sentința respectivă a fost falsificată în totalitate, excepție făcând elementele de identificare, respectiv numărul sentinței, numărul dosarului, numele judecătorului și al grefierului, sentința civilă reală având alte părți și un alt obiect.

S-a reținut că din sentința falsă rezultă că a fost admisă acțiunea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții I. și G., s-a constatat valabil încheiată convenția de vânzare-cumpărare asupra imobilului situat în București, sector 2, hotărârea ținând loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

După ce a intrat în posesia hotărârii false, inculpatul A. a făcut demersurile necesare înregistrării acesteia la organele abilitate în vederea înstrăinării terenului. Astfel, s-a înregistrat ca proprietar al terenului la Consiliul Local al sectorului 2 București - Direcția Venituri Buget Local, a întocmit documentația cadastrală și a intabulat terenul în cartea funciară, conform încheierii din Dosarul nr. x din 09 august 2007 al Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București sector 2.

Inculpatul A. a solicitat Primăriei Municipiului București eliberarea certificatului de nomenclatură urbană. Prin adresa din 08 august 2007 emisă de Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană i s-a comunicat că imobilul situat la adresa din București, al cărui proprietar pretindea că este, figura în situația revendicărilor în baza Legii nr. 10/2001 cu notificările din 21 ianuarie 2002 și din 21 ianuarie 2002.

În același timp, inculpatul A. a postat un anunț la locul terenului în vederea înstrăinării acestuia. Anunțul a fost observat de către inculpatul B. Acesta a luat legătura telefonic cu A. și, după ce a negociat prețul la 60.000 euro (semnificativ mai mic decât prețul pieței), a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din /21 august 2007 la B.N.P., E. Există în dosar o variantă a aceluiași contract cu numărul încheierii de autentificare din 21 august 2007, dar este o eroare materială privind numărul, corect fiind din 21 august 2007.

Pentru că era o perioadă de creștere rapidă a prețurilor imobilelor, inculpatul B. a achiziționat terenul respectiv în vederea revânzării. Și-a înscris titlul de proprietate în cartea funciară imediat după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, apoi a făcut demersuri la Primăria sectorului 2 București în vederea întocmirii unui Plan Urbanistic Zonal al terenului și al obținerii unei autorizații de construire în vederea creșterii valorii terenului. În același timp, inculpatul B. a făcut publicitate imobilului prin intermediul publicațiilor de profil în vederea identificării unor eventuali cumpărători.

În baza documentației depuse pentru emiterea unui autorizații de construire, Primăria sectorului 2 București i-a emis inculpatului B. certificatul de urbanism din 19 octombrie 2007, în scopul edificării unei clădiri de locuit parter, 2 etaje plus mansardă și refacerii împrejmuirii. Prin Hotărârea Consiliului sector 2 nr. 40 din 31 martie 2008 s-a aprobat Planul Urbanistic de Detaliu pentru imobilul din București, avizat cu Aviz de Urbanism din 07 februarie 2008.

Întrucât la data depunerii dosarului pentru emiterea autorizației de construire (cererea din 22 mai 2008), inculpatul B. a prezentat certificatul din 08 august 2007 eliberat de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană, din care rezulta că terenul respectiv este revendicat în baza Legii nr. 10/2001 prin notificările din 2002, prin adresa din data de 26 mai 2008 Primăria sectorului 2 i-a solicitat inculpatului B. să clarifice situația juridică a terenului, urmând ca după clarificare să depună documentația pentru obținerea unui nou certificat de urbanism, la baza căruia să stea prevederile Planului Urbanistic de Detaliu și Avizului de urbanism din 07 februarie 2008. La data de 10 iunie 2008 inculpatul și-a retras documentația de la Primăria sectorului 2 București, respectiv cele două exemplare depuse pentru emiterea autorizației de construire, fapt consemnat personal pe adresa din 26 mai 2008.

În primăvara anului 2008, reprezentanții SC S. SRL au aflat că terenul din București, este de vânzare dintr-un anunț din ziar. Aceștia au intenționat să achiziționeze terenul pentru deschiderea unui punct de lucru. După negocieri purtate cu inculpatul B., reprezentanții societății s-au hotărât să cumpere terenul, stabilind un preț de 284.000 euro. Părțile au încheiat un înscris denumit promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 2008, ocazie cu care promitentul-cumpărător a achitat un avans în valoare de 5.200 euro. Prin înscrisul respectiv au hotărât că vor încheia contractul de vânzare-cumpărare în forma autentică până la data de 30 mai 2008. La data de 21 aprilie 2008, au încheiat un act adițional la promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, act autentificat prin încheierea de autentificare din 2008 la B.N.P., T., ocazie cu care promitenta-cumpărătoare a mai achitat suma de 65.800 euro, reprezentând avans. După încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, promitenta-cumpărătoare a notat în cartea funciară promisiunea de vânzare asupra imobilului. După aceea s-a încheiat actul de reziliere a înscrisurilor întocmite anterior, autentificat prin încheierea din 26 mai 2008 la B.N.P., T. În urma încheierii actului de reziliere, inculpatul B. a restituit avansul primit, iar SC S. SRL a solicitat radierea din cartea funciară a promisiunii vânzării, radiere ce s-a realizat. Deși actul de reziliere nu indică motivele, martora U., jurist la SC S. SRL, a arătat că la data menționată în contract pentru prezentarea autorizației de construire dl. B. a prezentat o adresă eliberată de Primăria Municipiului București din care rezulta că terenul se află în litigiu, pe rol fiind o cauză având ca obiect revendicare în baza Legii nr. 10/2001.

Inculpatul B. a continuat să facă publicitate în scopul vânzării terenului, luând legătura cu soții C. și D., părți civile în prezenta cauză. După ce au negociat prețul terenului la suma de 240.000 euro, părțile civile au fost de acord să cumpere terenul respectiv în scopul edificării unei locuințe. În acest sens, au încheiat contractul de vânzare-cumpărare prin încheierea de autentificare din 09 octombrie 2008 la B.N.P., F.

La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, moment în care a fost și achitat integral prețul, inculpatul B. a prezentat actul său de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 2007 la B.N.P., H., planul de amplasament și delimitare a imobilului, un extras de carte funciară din care a rezultat că terenul nu este afectat de sarcini, dovada achitării impozitului precum și certificatul de urbanism din data de 19 octombrie 2007. Cu ocazia înțelegerii, inculpatul B. i-a asigurat verbal pe cumpărători că nu există probleme cu terenul și pot edifica construcția pe acesta. În contractul autentificat din 09 octombrie 2008 la B.N.P., F. s-a menționat că terenul în cauză nu face obiectul vreunui litigiu.

Ca urmare a cererii formulate de D. la data de 16 octombrie 2008, la data de 23 octombrie 2008 i-a fost eliberat certificatul de urbanism, în cuprinsul căruia, la rubrica „regimul juridic”, se arăta că imobilul situat în București, sector 2, figurează ca fiind revendicat în baza legilor fondului funciar de către numitele V., X., iar potrivit site-ului Primăriei Municipiului București figurează înregistrate notificări în baza Legii nr. 10/2001 pe numele K.. De asemenea, potrivit aceluiași site, la nivelul anului 2008, pe rolul judecătoriei figura existența unui dosar având ca obiect revendicare teren 360 mp, necunoscându-se până la data emiterii certificatului de urbanism soluția dată de către instanța de judecată în dosarul respectiv.

Făcând verificări mai aprofundate, soții C. au constatat că sentința nr. 5312 din 20 iunie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 București, ce constituia titlul de proprietate al inculpatului A., era falsă. În consecință, părțile civile C. l-au contactat pe inculpatul B., căruia i-au solicitat restituirea prețului. Acesta a recunoscut că avea cunoștință de existența litigiilor și a falsului, refuzând restituirea banilor și sfătuindu-i pe soții C. să vândă și ei terenul și să înșele alte persoane.

S-a reținut că starea de fapt este dovedită dincolo de orice dubiu rezonabil prin ansamblul probelor administrate. În afara înscrisurilor la care s-a făcut deja trimitere s-a apreciat că sunt relevante și declarațiile părților civile și martorilor, care au confirmat acuzațiile formulate de parchet și au infirmat apărările inculpaților. De asemenea, s-a reținut că, pe parcursul procesului penal, inculpații A. și B. au negat săvârșirea infracțiunilor. Declarațiile lor cuprind numeroase elemente contrazise de celelalte probe administrate, fiind în cea mai mare parte nesincere.

Inculpatul A. a susținut, atât în timpul urmăririi penale cât și în faza judecății, că a încheiat cu K. înscrisul sub semnătură privată denumit „chitanță”, datat 28 februarie 1992 și aflat în fotocopie la dosarul cauzei. K. nu a putut fi audiat sub acest aspect, întrucât a decedat la data de 31 ianuarie 1997. Este posibil ca afirmația inculpatului A. să fie adevărată, fiind confirmată de martorii Z. și Y. S-a apreciat că este cert, însă, că înscrisul respectiv nu a fost folosit de către inculpat la comiterea activității infracționale cercetate în cauză.

Din conținutul sentinței civile nr. 5312 din 20 iunie 2005 a rezultat că în expozitivul acesteia este precizat în mod neadevărat faptul că inculpatul A. a cumpărat terenul în litigiu cu chitanță sub semnătură privată la data de 23 septembrie 1994 de la I. și G. cu prețul de 10.000.000 lei. A rezultat că sentința civilă a fost falsificată exclusiv pe baza datelor conținute de certificatul de moștenitor nr. 264/1966 emis de Notariatul de Stat al Raionului 1 Mai București și nu a existat nicio chitanță întocmită în anul 1994. Deși în declarația dată la 30 martie 2009 inculpatul A. a precizat că a încheiat un astfel de înscris cu soții K. și G., în sentința civilă falsă se menționează că, potrivit chitanței, A. a achiziționat terenul de la numitele I. și G. (moștenitoare conform certificatului menționat anterior). Inculpatul a declarat că, în cursul anului 1992, K. i-a adus la cunoștință că soacra sa, I., una dintre moștenitoare, era decedată, iar înțelegerea din anul 1994 a încheiat-o doar cu soții K. și G.

Inexistența unei înțelegeri din anul 1994 dintre inculpat și K. a rezultat și din declarația primului dată în fața procurorului la data de 27 februarie 2014, în care a precizat în mod explicit că singurele întâlniri cu K. au fost cele din anul 1992.

Inculpatul A. a susținut că de obținerea sentinței civile nr. 5312/2005 a Judecătoriei sectorului 2 și mai apoi înscrierea la rolul fiscal al Primăriei sectorului 2 și intabularea terenului din sectorul 2, București, s-a ocupat un prieten al tatălui său, identificat de organele de poliție în persoana numitului A.A. și de inculpat ulterior drept A.A. S-a observat că afirmațiile sale nu mai pot fi verificate, deoarece A.A. a decedat în anul 2008. S-a apreciat că această apărare nu poate avea însă eficiență. Inculpatul a cunoscut cu certitudine că hotărârea civilă prin care devenea proprietar este falsă, declarând în fața procurorului că, după ce a primit-o de la A.A., a citit-o și a constat că a fost emisă în baza actelor încheiate de el cu K., apreciind-o că este în regulă. Or, chiar el a declarat că K. i-a adus la cunoștință în anul 1992 că soacra sa, I., era decedată și deci nu avea cum să dobândească terenul de la aceasta, rezultând ca sentința civilă conținea mențiuni false.

Nici G. nu a putut fi audiată, fiind decedată și nici identificată de organele de poliție în baza de date a evidenței populației. Aceasta a decedat anterior anului 1990 și nu i-a fost atribuit cod numeric personal, astfel încât să poată fi identificată.

În declarația olografă, inculpatul A. a precizat că, dorind să vândă terenul, în cursul anului 2007, a procedat la efectuarea cadastrului și a luat legătura cu B.B., care l-a măsurat, constatând că în realitate acesta are suprafața de 284 mp, motiv pentru care i-a recomandat să introducă o acțiune civilă în instanță și pentru restul, până la 360 mp. Pentru acest motiv a luat legătura cu martora L., care era avocat. I-a prezentat acesteia chitanța din anul 1992 și certificatul de moștenitor din 1966, fără a-i aduce la cunoștință că deține hotărâre judecătorească drept titlu de proprietate și i-a cerut să-i promoveze acțiune civilă.

Instanța de fond nu a putut reține susținerea că i s-a recomandat formularea unei acțiuni civile de către expertul cadastrist B.B., întrucât declarația acestui martor din 01 august 2013, menținută în faza judecății, nu menționează o astfel de recomandare. Martorul a arătat că a constatat o diferență între suprafața din acte și cea din măsurători și că inculpatul A. i-a prezentat o hotărâre judecătorească. Motivația formulării acțiunii în uzucapiune nu poate rezulta din aceste constatări.

În declarația dată în calitate de inculpat la 27 februarie 2014, A. a schimbat motivația hotărârii de a promova acțiune civilă în uzucapiune pentru terenul în litigiu. În acest sens a precizat că, deși deținea sentința civilă nr. 5312/2005, care dovedea că este proprietarul unei suprafețe de teren de 360 mp, întrucât certificatul de moștenitor din 1966 prevedea doar o suprafață de 280 mp, la începutul anului 2007 a luat legătura cu avocata L., în vederea promovării unei acțiuni civile. Nici această apărare nu a putut fi reținută în cauză, întrucât din certificatul de moștenitor din 1966 a rezultat că suprafața moștenită de I. împreună cu fiica sa G. este de 360 mp. Inculpatul a arătat că nu i-a adus la cunoștință avocatei că deținea sentința nr. 5312/2005, dar nu a dat o explicație rezonabilă acestei omisiuni, deși sentința falsă indica o suprafață a terenului de 360 mp.

În faza judecății, inculpatul A. a susținut că acțiunea din 2007 viza diferența dintre cei 360 de metri și cei 284 constatați de cadastrist. Nici o astfel de ipoteză nu este compatibilă cu faptul că inculpatul nu i-a prezentat martorei L. sentința nr. 5312/2005 al cărei caracter fals a susținut că nu îl cunoștea.

Faptul că inculpatul nu i-a prezentat martorei L. sentința nr. 5312/2005 a rezultat și din declarațiile acesteia privind înscrisurile ce i-au fost prezentate, coroborate cu mențiunile din cererea de chemare în judecată de la filele 257-258 d.u.p., care nu menționează sentința civilă.

S-a apreciat că toate aceste elemente dovedesc faptul că inculpatul A. a cunoscut caracterul fals al sentinței civile nr. 5312/2005, pe care a folosit-o drept titlu de proprietate, întrucât nu avea un astfel de titlu valid cu privire la terenul pe care îl luase în stăpânire în fapt.

Mai mult, s-a apreciat că, astfel cum rezultă din adresa din 08 august 2007 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană, la momentul înstrăinării către B., inculpatul A. cunoștea că existau notificări privind revendicarea terenului respectiv conform Legii nr. 10/2001.

Inculpatul a arătat în declarația olografă din 30 martie 2009, dată în calitate de făptuitor, că le-a spus notarului și cumpărătorului că terenul se afla în litigiu pe Legea nr. 10/2001. Implicit, a recunoscut că avea cunoștință de existența revendicărilor. S-a reținut că această declarație se coroborează sub aspectul analizat cu adresa din 08 august 2007, susținerile inculpatului din declarațiile ulterioare în sensul că nu a știut că terenul vândut lui B. este revendicat de alte persoane în vreun fel și că nu i s-a comunicat adresa din 08 august 2007 nefiind credibile, reprezentând apărări formulate în mod nesincer doar pentru a contracara acuzațiile parchetului.

Astfel, s-a apreciat că, din probele administrate rezultă fără dubiu că inculpatul A. l-a indus în eroare pe inculpatul B. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 2007 la B.N.P., H. cu privire la calitatea sa de proprietar și situația juridică a terenului, vânzându-i un teren care nu era proprietatea sa și care era revendicat de alte persoane în temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a mai apreciat că susținerile inculpatului A. cu privire la faptul că terenul în cauză fusese luat în stăpânire de el și de tatăl său, martorul Z., cu mult înainte de anul 2007, deși confirmate de acest martor, nu au relevanță în raport cu infracțiunea de înșelăciune de care este acuzat, stăpânirea în fapt nefiind echivalentă dreptului de proprietate, lucru pe care inculpatul A. îl cunoștea, astfel cum rezultă din succesiunea actelor sale materiale, orientate spre crearea aparenței că are un astfel de drept.

S-a reținut că, din probele administrate, nu a rezultat că inculpatul B. a cunoscut situația juridică reală a imobilului la data cumpărării de la inculpatul A. Ambii inculpați au negat o astfel de cunoaștere (în contextul negării în general a cunoașterii situației juridice reale), dar, s-a observat că, în vreme ce pentru inculpatul A. probele deja analizate dovedesc faptul că știa situația juridică reală la data vânzării imobilului către inculpatul B., cu privire la acesta din urmă nu a rezultat că știa. S-a constatat că succesiunea faptelor probate este pe deplin compatibilă cu faptul că inculpatul B. a fost indus în eroare la cumpărarea imobilului cu privire la calitatea de proprietar a inculpatului A. și situația juridică a imobilului. S-a apreciat că răspunsul „Nu” al inculpatului B. la întrebarea avocatului coinculpatului A., dacă se consideră înșelat de către acesta din urmă, nu justifică o altă concluzie. Răspunsul se înscrie în strategia de apărare adoptată de inculpatul B., constând în susținerea bunei sale credințe constante și a faptului că de fapt nu ar fi nicio problemă cu niciuna din vânzări. Strategia de apărare a inculpatului B. s-a bazat pe faptul că el nu are nici pregătirea necesară și nici nu-i revine atribuția verificării situației juridice a terenului, fiind în aceeași măsură detașat de astfel de probleme, atât atunci când el a cumpărat, cât și atunci când a vândut imobilul. Acest lucru a rezultat și din răspunsul inculpatului B. la întrebarea despre împăcarea cu inculpatul A. („Nu este cazul. Ne-am certat?”)

Inculpatul B. a susținut în fața procurorului că nu a știut că terenul ar fi revendicat de alte persoane până în momentul înstrăinării către soții C. și că le-a spus acestora că pot construi pe teren, în acest sens predându-le documentația deținută de el.

În faza judecății, inculpatul B. a susținut că, până la vânzarea către domnul C., nu a știut că este vreo problemă cu acest teren sau cu dreptul de proprietate și că este revendicat de altcineva, nu a știut că există o altă persoană care se considera proprietar, aflând acest aspect în anul 2010. Susținerile inculpatului au fost oscilante în ceea ce privește informațiile comunicate părților civile C., în final arătând că la notariat le-a spus acestora că nu putea construi ce voia el să construiască și că primăria l-a înștiințat să-și retragă actele pentru că nu se poate construi până nu se rezolvă situația terenului din 2002. A susținut că nu știa la ce situație se referea primăria, pentru că alte detalii nu i-au fost comunicate. A mai arătat că părțile civile C. nu l-au întrebat de ce anume nu a putut construi, pentru ca apoi să arate că acestea i-au cerut să le spună tot ce știa despre teren.

S-a apreciat că declarațiile inculpatului sunt nesincere în ceea ce privește cunoașterea de către acesta a situației juridice a terenului la momentul încheierii contractului de vânzare cu soții C.. În cadrul dosarului pentru emiterea autorizației de construire (cererea din 22 mai 2008), inculpatul B. a prezentat certificatul din 08 august 2007 eliberat de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană, din care rezulta că terenul respectiv era revendicat în baza Legii nr. 10/2001 prin notificările din 2002. Prin adresa din data de 26 mai 2008, Primăria sectorului 2 i-a solicitat inculpatului B. să clarifice situația juridică a terenului, urmând ca după clarificare să depună documentația pentru obținerea unui nou certificat de urbanism, la baza căruia să stea prevederile Planului Urbanistic de Detaliu și Avizului de urbanism din 07 februarie 2008. La data de 10 iunie 2008 inculpatul și-a retras documentația de la Primăria sectorului 2 București, respectiv cele două exemplare depuse pentru emiterea autorizației de construire, fapt consemnat personal pe adresa din 26 mai 2008. În faza judecății, inculpatul B. a admis primirea unui răspuns scris de la primărie, “notificarea sau înștiințarea ce se află la dosar”. Prin urmare, cel puțin începând cu 10 iunie 2008, inculpatul B. a cunoscut cu certitudine existența notificărilor de revendicare.

În declarația dată la 07 aprilie 2009, inculpatul B. a arătat că le-a comunicat verbal celor din familia C., înainte de semnarea actelor la notariat, că nu pot construi pe teren, întrucât este revendicat de o persoană K., iar C. nu a avut nimic de obiectat. S-a apreciat că susținerea este lipsită de credibilitate, având în vedere nesinceritatea inculpatului și cu privire la cunoașterea de către el a situației juridice a terenului și contrazisă de mențiunile din contractul din 09 octombrie 2008 și de declarațiile părților civile C. și D., care au arătat că inculpatul B. nu le-a spus nimic legat de vreo problemă privind terenul sau că nu ar putea construi pe el. De altfel, în cadrul unei declarații oscilante, inculpatul a revenit asupra celor declarate anterior și a arătat în cele din urmă că nu le-a spus părților civile că primăria i-a comunicat că terenul este revendicat de o persoană K. și că le-a spus că nu putea construi ce voia el să construiască.

S-a constatat că întâlnirile dintre părțile civile C. și inculpatul B. ulterioare vânzării, a căror existență este confirmată atât de părțile civile cât și de către inculpat și în care s-a pus problema restituirii prețului și luarea înapoi a terenului de către inculpat, se integrează în mod coerent în situația de fapt reținută de instanță, fiind urmările descoperirii de către părțile civile a faptului că fuseseră induse în eroare când au cumpărat imobilul.

În drept, s-a reținut că fapta inculpatului A. de a-l induce în eroare pe B. cu privire la calitatea sa de proprietar și cu privire la situația juridică a terenului situat în București, sector 2, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 2007 la B.N.P., H., cu prețul de 65.000 euro, folosind în acest sens și sentința civilă falsă nr. 5312 din 20 iunie 2005 pronunțată aparent de Judecătoria sectorului 2 București, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în forma agravată prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

S-a reținut că urmarea imediată constă în paguba produsă prin pierderea prețului în patrimoniul lui B., care a încercat ulterior să-și acopere pierderea și să obțină un profit prin inducerea în eroare a altor persoane. Instanța de fond a constatat existența unei legături de cauzalitate evidente între inducerea în eroare prin folosirea de mijloace frauduloase (sentința falsificată) și urmarea periculoasă produsă.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat cu intenție directă, calificată prin scopul obținerii unui folos material injust - prețul vânzării.

S-a reținut că fapta inculpatului B. de a-i induce în eroare pe soții C. și D. cu privire la calitatea sa necontestată de proprietar și cu privire la situația juridică a terenului menționat cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 09 octombrie 2008 la B.N.P., F., cu prețul de 240.000 euro, ascunzând cunoașterea existenței unor notificări în baza Legii nr. 10/2001, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în forma agravată prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

În ceea ce privește urmarea imediată, s-a reținut că aceasta constă în paguba produsă persoanelor vătămate (părți civile) C. și D. prin pierderea prețului plătit. Prima instanță a constatat existența unei legături de cauzalitate evidente între inducerea în eroare prin folosirea de mijloace frauduloase (contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 2007, înscrisurile ce au stat la baza acestuia, inclusiv un extras de carte funciară despre care inculpatul B. știa că reflectă o situație juridică incompletă, invocată în contractul din 09 octombrie 2008) și urmarea periculoasă produsă.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat cu intenție directă, calificată prin scopul obținerii unui folos material injust - prețul vânzării.

S-a apreciat că probele administrate au exclus incidența dispozițiilor privind eroarea de fapt în cazul ambilor inculpați.

S-a constatat că nu sunt întemeiate cererile inculpaților de încetare a procesului penal în baza art. 396 alin. (1), (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) sau g) C. proc. pen.

În ceea ce privește împăcarea dintre cei doi inculpați invocată de avocatul inculpatului A., s-a constatat că aceasta trebuie să aibă caracter neechivoc. Inculpatul B. (persoană vătămată în prima înșelăciune) nu a arătat vreodată că ar fi de acord să se împace cu inculpatul A. S-a apreciat că, de vreme ce nu se poate reține existența unui acord de voință privind împăcarea, cu atât mai puțin se poate reține că există unul neechivoc sau că ar fi intervenit înaintea citirii actului de sesizare a instanței.

În ceea ce privește prescripția răspunderii penale, prima instanță a reținut că termenele de prescripție a răspunderii penale nu sunt împlinite nici potrivit vechii legislații penale și nici potrivit noii reglementări. S-a apreciat că este evident că termenul de prescripție de 15 ani prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 nu s-a împlinit pentru nici una dintre infracțiuni. Conform noii legislații (art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.) termenul de prescripție incident este de 5 ani și a început să curgă la 21 august 2007 pentru infracțiunea săvârșită de A. și la 09 octombrie 2008 pentru infracțiunea săvârșită de B. Prescripția a fost întreruptă în fiecare caz prin împlinirea de acte de procedură în cauză (inclusiv audierile persoanei vătămate D. și inculpaților din anul 2009, conform art. 155 alin. (1) C. pen. Față de reglementarea art. 155 alin. (1) C. pen., care se referă la orice act de procedură îndeplinit în cauză, începerea urmăririi penale abia prin rezoluția din 17 octombrie 2013 nu are altă relevanță sub aspectul prescripției decât aceea ce rezultă din alin. (2) raportat la alin. (1) al art. 155 C. pen. - de a face să curgă un nou termen de prescripție. Este evident că termenul de prescripție specială de 10 ani prevăzut de art. 155 raportat la art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. nu s-a împlinit în vreunul din cazuri.

Având în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de art. 244 alin. (1), 2 C. pen. - de la 1 an la 5 ani închisoare, instanța de fond a reținut că noua reglementare este mai favorabilă față de C. pen. din 1969, care prevedea pentru fapta prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. din 1969 pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani și pentru fapta prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. din 1969 pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani, având în vedere și dispozițiile art. 146 C. pen. din 1969 privind noțiunea de consecințe deosebit de grave (inclusiv pagubă materială mai mare de 200.000 lei).

La individualizarea sancțiunilor aplicate s-a ținut seama de gravitatea infracțiunii săvârșite și de periculozitatea fiecărui infractor, evaluate în funcție de împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

Inculpatul A., lucra ca șofer la SC C.C. SRL București la data trimiterii în judecată nu este cunoscut cu antecedente penale. A intrat în posesia terenului în cauză împreună cu tatăl său, anterior activității infracționale, când terenul părea abandonat.

Inculpatul B. are vârsta de 38 de ani, studii gimnaziale, căsătorit, un copil minor, lucra ca șef garaj la SC D.D. SRL București la data trimiterii în judecată. Din fișa de cazier judiciar a rezultat că inculpatul B. a fost condamnat la pedeapsa de un an închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei prin sentința penală nr. 505 din 09 aprilie 2001 a Judecătoriei Sectorului 3 București, definitivă prin Decizia penală nr. 919 din 15 iunie 2001 a Tribunalului București. Cu privire la această condamnare, a intervenit reabilitarea de drept în condițiile art. 86 C. pen. din 1969. Inculpatul B. a săvârșit înșelăciunea după ce, la rândul său, fusese înșelat de către inculpatul A. cu privire la același teren.

S-a reținut că, pe parcursul procesului penal, inculpații au fost nesinceri în ceea ce privește elementele de fapt relevante pentru stabilirea răspunderii penale.

Instanța de fond, având în vedere modul în care au acționat inculpații și consecințele faptelor, a apreciat că se impune aplicarea pentru fiecare a pedepsei închisorii cu executarea în regim de detenție pentru prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială și față de drepturile altor persoane. S-a apreciat că se impune o diferență de tratament sancționator între cei doi inculpați, inculpatul A. fiind cel care a generat lanțul infracțional, mijloacele frauduloase folosite de acesta incluzând folosirea unei sentințe judecătorești falsificate. La stabilirea duratei fiecărei pedepse s-a avut în vedere și timpul care a trecut de la săvârșirea fiecărei infracțiuni.

Împotriva sentinței nr. 338 din 18 iunie 2016 a Judecătoriei sectorului 2 București pronunțată în Dosarul nr. x/300/2014, în termen legal au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, părțile civile C. și D., precum și inculpații A. și B.

Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București a susținut că hotărârea este netemeinică sub aspectul cuantumului pedepsei închisorii aplicate inculpaților A. și B., pedeapsă care este deosebit de ușoară, fiind orientată către minimul special, față de gravitatea infracțiunilor săvârșite, urmările produse și modalitatea de săvârșire. Inculpatul A. s-a folosit de sentința civilă falsă nr. 5312 din 20 iunie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 București, care îi stabilea în mod neadevărat calitatea de proprietar, l-a indus în eroare pe B. la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, autentificat din 21 august 2007, având ca obiect terenul în suprafață de 360 mp situat în București, sector 2, la prețul de 65.000 euro. La rândul său, inculpatul B. i-a indus în eroare pe soții C. și D. în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, autentificat din 9 octombrie 2008, având ca obiect terenul de mai sus, la prețul de 240.000 euro, comunicându-le că nu face obiectul vreunui litigiu, deși era revendicat în instanță și notificat în baza Legii nr. 10/2001. Pe lângă modul de comitere a faptelor, prin inducerea în eroare a persoanelor vătămate, folosirea de înscrisuri falsificate și cuantumul prejudiciului produs, s-a solicitat să fie reținută și conduita procesuală constant nesinceră a inculpaților, care au negat comiterea faptelor.

O a doua critică formulată a vizat omisiunea instanței de judecată de a dispune desființarea sentinței civile nr. 5312/2005 a Judecătoriei sectorului 2 București, întrucât folosirea acestei sentințe false de către inculpatul A., care îi stabilea în mod neadevărat calitatea de proprietar, inducându-l în eroare pe B., la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, constituie un mijloc fraudulos. În același timp, derularea unei proceduri separate de desființare a înscrisului falsificat ar fi dus la existența, pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, a două proceduri paralele, având în vedere că desființarea sentinței civile era strâns legată de infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. Prin urmare, instanța de judecată trebuia să desființeze sentința civilă nr. 5312 din 20 iunie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 București.

Inculpatul A. Alexandru a solicitat admiterea apelului propriu, desființarea sentinței apelate și în urma rejudecării, să se dispună, în principal, achitarea sa, în baza art. 16 lit. b) C. proc. pen., iar în subsidiar, încetarea procesului penal pentru mai multe temeiuri, dar și aplicarea art. 91 C. pen., privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Inculpatul a susținut că probele în baza cărora s-a dispus condamnarea sa nu sunt certe, complete și sigure și există îndoială asupra vinovăției sale, iar potrivit regulii in dubio pro reo, îndoiala se interpretează în favoarea inculpatului.

Inculpatul a solicitat să se dispună achitarea sa, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. și art. 30 alin. (1)-(4) C. pen., deoarece a existat o eroare asupra conținutului constitutiv al infracțiunii, dar și asupra caracterului interzis al actului material, fapta comisă în prezența erorii neconstituind infracțiune. Din probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri și declarații de martori, nu a rezultat că l-a indus în eroare pe inculpatul B. și nici că a cunoscut regimul juridic al sentinței civile nr. 5312 din 20 iunie 2005. A invocat și faptul că, inițial, în acest dosar s-a dispus neînceperea urmăririi penale, organul de urmărire penală reținând că nu rezultă, dincolo de orice dubiu, acțiunea de inducere în eroare din partea inculpatului.

Inculpatul a solicitat, de asemenea, să se constate intervenirea prescripției răspunderii penale și încetarea procesului penal, conform art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. A arătat că potrivit N.C.P., termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) este de 5 ani și prescripția înlătură răspunderea penală, dacă acest termen a fost depășit cu încă o dată, oricâte întreruperi ar interveni, potrivit dispozițiilor art. 154 C. pen. Inculpatul a arătat că susținerea sa se întemeiază pe faptul că, primul act material al infracțiunii a fost început în anul 2005, astfel cum se reține și în rechizitoriu, astfel încât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. Prin urmare, a solicitat încetarea procesului penal, pentru prescrierea răspunderii penale.

Inculpatul a mai solicitat și încetarea procesului penal, în temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., deoarece a intervenit împăcarea părților. Infracțiunea de înșelăciune reținută în sarcina sa este presupus comisă numai împotriva inculpatului B., iar acesta și-a exprimat neechivoc, în fața instanței de fond, acordul său de a se împăca cu inculpatul A. În afara acestei împăcări, inculpatul a arătat că în privința infracțiunii reținute în sarcina sa, cadrul procesual nu a fost corect stabilit de către organele judiciare, deoarece nu există în cauză o persoană vătămată prin infracțiunea care i se impută inculpatului. Soții C., cei despre care organul de urmărire penală a arătat în actul de sesizare că sunt persoane vătămate, figurează în această calitate numai în raport de inculpatul B. și nu au această calitate în raport și de inculpatul A.

În subsidiar, inculpatul a solicitat aplicarea unei pedepse cu suspendarea sub supraveghere, având în vedere că nu este recidivist, are un domiciliu și o familie organizată, are un loc de muncă și riscurile să comită pe viitor alte fapte sunt inexistente.

Inculpatul B. nu a motivat apelul în scris, ci numai oral, cu ocazia dezbaterilor, solicitând admiterea căii de atac, urmând a se dispune încetarea procesului penal, în temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 lit. g) C. proc. pen., deoarece a intervenit o cauză de încetare a procesului penal, respectiv realizarea unui acord de mediere cu părțile civile. În acest sens, a apreciat că legea mai favorabilă permite încetarea procesului pe acest temei, deoarece până la pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 397/2016, publicată la data de 15 iulie 2016, care a limitat momentul procesual până la care se poate realiza acordul de mediere (până la citirea actului de sesizare) a existat în succesiunea de legi și legea astfel cum a fost interpretată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, în aplicarea art. 67 din Legea nr. 192/2006, a stabilit că acordul de mediere este o cauză sui generis de încetare a procesului penal, distinctă de împăcare și care poate interveni până la finalizarea procesului. În subsidiar, în ipoteza în care instanța nu va da efectul cuvenit acestui acord de mediere, a solicitat ca repararea prejudiciului să fie reținută drept circumstanță atenuantă, potrivit art. 75 alin. (2) raportat la art. 74 lit. f) C. pen. și, totodată, a solicitat ca modalitate de individualizare a executării pedepsei fie amânarea aplicării acesteia, fie suspendarea sub supraveghere.

Părțile civile D. și C. au criticat sentința primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie, după cum urmează:

1) În mod greșit prima instanță nu a făcut aplicarea art. 397 alin. (2) C. proc. pen. privind examinarea necesității luării măsurilor asiguratorii privind reparațiile civile dacă astfel de măsuri nu au fost luate anterior. Neluarea acestor măsuri asiguratorii, pe parcursul procesului penal care se derulează din anul 2008 a fost un fapt de natură a prejudicia grav părțile civile, cărora le-a fost îngreunată posibilitatea de a-și recupera prejudiciul. În lipsa unor astfel de măsuri asiguratorii, obligarea inculpatului la despăgubiri are un caracter pur formal, deoarece inculpatul a avut posibilitatea de a-și micșora voluntar patrimoniul, prin ascunderea sau înstrăinarea bunurilor.

2) Instanța de fond a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 397 alin. (3) C. proc. pen. în ceea ce privește restabilirea situației anterioare. Soții C. sunt cumpărători de bună credință. Inculpatul B. a fost încredințat de inculpatul A. că este proprietar și a folosit mijloace pentru a obține un folos material injust care nu implică validitatea actului de proprietate. Cumpărătorilor nu li se poate imputa lipsa de vigilență, deoarece au avut la îndemână un certificat fiscal în regulă, un drept intabulat al autorului lor, înregistrarea cadastrală a actului autorului lor dar și asigurările notarului că sunt îndeplinite cerințele legale pentru realizarea operațiunii de vânzare-cumpărare. Nu a existat nicio rațiune pentru care soții C. să se îndoiască de legalitatea operațiunii juridice, buna credință fiind întărită și de existența unei hotărâri judecătorești definitive care a stat la baza actului de proprietate.

Soluția adoptată de judecătorul fondului prejudiciază părțile civile și este totodată contradictorie. Instanța, după ce a dispus scoaterea din patrimoniul părților civile a terenului, ca urmare a anulării actului de vânzare cumpărare, a constatat pe de o parte faptul că proprietatea asupra terenului este incertă, pe de altă parte, faptul că, terenul ar fi în succesiunea unei anume G.. În mod greșit s-a dispus anularea actului de vânzare-cumpărare încheiat între inculpatul B. și părțile civile, deoarece raporturile de proprietate pot fi puse în discuție cu terții în fața unor instanțe civile, iar menținerea terenului în patrimoniul părților civile are și un efect important de garantare.

3) Instanța de fond a obligat în mod greșit inculpatul la o despăgubire totală de 25.000 euro, fără a diferenția daunele materiale de cele morale, iar suma acordată drept despăgubiri este insuficientă. Suma solicitată cu titlu de daune materiale a fost probată cu înscrisuri, mai puțin comisionul agenției de 6.000 de euro. Admițând că instanța a dispus restituirea prețului de 240.000 euro, plus 6.000 euro, onorariul notarial, ar rămâne ca diferență, în cuantumul daunelor morale suma de 9.000 de euro, sumă care este foarte mică.

Cu ocazia dezbaterilor, părțile civile și-au modificat motivele de apel, solicitând încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii acordului de mediere cu inculpatul B.

În susținerea apelurilor, apelanții au propus proba cu înscrisuri, probă încuviințată de instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 420 alin. 5 C. proc. pen., înscrisurile depuse la dosar fiind: încheierea pronunțată la termenul din 24 iunie 2016 în Dosarul nr. x/300/2008 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă, adresa din 23 iulie 2015 a Judecătoriei sectorului 1 București, înscrisuri în circumstanțiere pentru inculpatul A. (adeverință de la locul de muncă, certificat de naștere copii, referat medical, decizie medicală asupra capacității de muncă, certificat medical, contract de credit, caracterizare).

Totodată, atât inculpații cât și părțile civile au depus la dosar acordurile de mediere realizate, pe de o parte, între inculpatul A. și inculpatul B. (acord din 13 ianuarie 2017) și pe de altă parte, între inculpatul B. și părțile civile B. și C. (acord din 10 noiembrie 2016).

Examinând apelurile declarate în cauză, în limitele devoluțiunii apelurilor prevăzute de art. 417 C. proc. pen., Curtea de Apel București a apreciat că sunt întemeiate apelurile inculpaților și ale părților civile, astfel cum au fost modificate, dar nu pentru motivele invocate, care nu au mai fost examinate pe fond, ci pentru intervenirea acordurilor de mediere care conduc la o soluție de încetare a procesului penal și înlătură soluția de condamnare pronunțată de prima instanță.

Instanța, având în vedere acordurile de mediere realizate între părți, acorduri pe care le-a considerat producătoare de efecte juridice, în sensul stingerii acțiunii penale dar și civile, a apreciat că nu se mai impune examinarea situației de fapt în cauză și nici a criticilor care vizează pedepsele aplicate inculpaților și modul de soluționare a laturii civile.

În prealabil, Curtea de Apel București a constatat că, în privința acestor acorduri, au fost invocate două chestiuni prealabile:

1) Inculpatul A. a arătat că, deși în sarcina lui s-a reținut o infracțiune de înșelăciune, pentru infracțiunea de care este acuzat nu