ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 449/RC/2016

Asupra recursului în casație de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 116 pronunțată la data de 10 iunie 2015 de Tribunalul Sălaj, printre altele, în baza art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune (în dauna părții civile SC B. SRL).

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate (conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.).

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe durata executării pedepsei.

În baza

art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune (în dauna părții civile SC C. SRL).

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate (conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.).

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe durata executării pedepsei.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din pedeapsa de 2 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani și 8 luni închisoare cu executare în regim de detenție.

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate (conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.).

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe durata executării pedepsei.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară cea mai grea, a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie cea mai grea, a interzicerii drepturilor prevăzute de art. art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

În baza art. 72 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată timpul reținerii și arestării preventive, de la data de 28 noiembrie 2013 la data de 23 februarie 2014.

În temeiul art. 399 C. proc. pen., s-a menținut măsura controlului judiciar luată față de inculpatul A.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) C. pen.( în dauna SC D. SRL).

Văzând prevederile art. 3 din Legea nr. 187/2012 și art. 4 C. pen., în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de inițiere a unui grup infracțional organizat în scopul comiterii unor infracțiuni de înșelăciune, prev. de art. 367 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

Prin aceeași sentință, în baza art. 25 alin. (1) și art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1357, 1382 C. civ., s-au admis acțiunile formulate de părțile civile SC C. SRL București, SC B. SRL Cluj-Napoca și SC D. SRL Cluj - Napoca și, în consecință:

- au fost obligați, în solidar, inculpații A. și E. la plata, către SC C. SRL, a sumei de 353.334,17 lei;

- a fost obligat inculpatul E. la plata, către SC D. SRL Cluj-Napoca, a sumei de 12.748,46 lei;

- au fost obligați, în solidar, inculpații A. și E. la plata, către SC B. SRL Cluj - Napoca, a sumei de 120.917,28 lei.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen., în vederea reparării pagubelor, s-au menținut măsurile asiguratorii ale sechestrului instituite în cursul urmăririi penale, după cum urmează:

- sechestrul penal instituit în baza Ordonanței Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj nr. 361/P/2013 din data de 17 decembrie 2013 și aplicat la data de 04 decembrie 2013 asupra bunului mobil aparținând inculpatului A. - autoturism, culoare gri;

- sechestrul penal instituit în baza Ordonanței Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj nr. 361/P/2013 din data de 17 decembrie 2013 și aplicat la datele de 06 aprilie 2015 și 20 aprilie 2015 asupra sumelor de 1.080 euro și 500 forinți ridicate de la inculpatul A. și asupra sumei 1.600 euro ridicată de la inculpatul E.

În baza art. 112 lit. b) C. pen.

s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul E. a cardului F. - G., și de la A. a cardului F. - H., bunuri ce se vor depune la camera de corpuri delicte din cadrul Tribunalului Sălaj.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 255 C. proc. pen.,

s-a dispus restituirea către inculpatul A. a sumei de 800 forinți ce nu a putut fi consemnată la bancă deoarece banii au fost retrași din circulație.

În baza art. 397 alin. (2) raportat la art. 249 alin. (1), (2) și (5) C. proc. pen., s-a admis în parte

cererea SC B. SRL privind instituirea sechestrului asigurator asupra oricăror bunuri mobile sau imobile aparținând inculpaților A. și E. și a popririi sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpaților de către o a treia persoană, în limitele prevăzute de lege, până la concurența sumei de 120.917,28 lei, altele decât cele identificate, ridicate și sechestrate de organele de urmărire penală, urmând ca măsura instituită să fie adusă la îndeplinire de executorul judecătoresc competent, prin grija părții civile.

În baza art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. pen., au fost obligați inculpații A. și E. la plata a câte 1.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj și inculpații A. și E.

Prin Decizia penală nr. 299 din 1 martie 2016, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj și inculpații A. și E. împotriva sentinței penale nr. 116 din 10 iunie 2015 a Tribunalului Sălaj, cu obligarea inculpaților la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Totodată, s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada arestării preventive pentru inculpatul E. de la data de 10 noiembrie 2014 la zi.

Împotriva deciziei din apel, la data de 15 aprilie 2016, a formulat recurs în casație inculpatul A., în termenul prev. de art. 435 C. proc. pen.

Cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost întemeiată pe cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin cererea de recurs în casație, apărarea a arătat că recursul vizează latura penală și latura civilă, solicitând, în principal, achitarea inculpatului A. în temeiul cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7, raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., în subsidiar, să se dispună rejudecarea cauzei de către instanța de apel și pronunțarea unei noi hotărâri judecătorești prin care să se dispună achitarea subsemnatului în baza art. 438 alin. (1), motivul 7, raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Cu privire la latura civilă, apărarea a solicitat înlăturarea nelegalității constatate prin decizia penală atacată referitor la obligarea în solidar a inculpatului A. și a inculpatului E. la plata sumei de 353.334,17 lei către SC C. SRL și la obligarea în solidar a inculpatului A. și a inculpatului E. la plata sumei de 120.917,28 lei către SC B. SRL.

De asemenea, s-a solicitat să se înlăture măsurile asigurătorii ale sechestrului instituite asupra bunurilor inculpatului în cursul urmăririi penale.

În esență, în cuprinsul cererii de recurs în casație apărarea inculpatului A. a susținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune așa cum rezultă din dispozițiile art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., astfel că, nu se poate dispune tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru comiterea unei fapte care nu este prevăzuta de legea penală, întrucât prin inducerea în eroare printr-o acțiune voită, se creează o reprezentare eronată a realității care are drept scop producerea unui prejudiciu material, intenția fiind una directă, calificată prin scopul urmărit - obținerea pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust.

Or, apărarea a susținut că în cauză nu a fost nici dovedită și nici măcar afirmată, ca și parte din acuzația formulată, o eventuala inducere în eroare realizată de inculpat.

Astfel, s-a arătat că, nu este realizată latura subiectivă a infracțiunii de înșelăciune, întrucât așa cum rezultă din întregul probatoriu administrat, inculpatul nu a luat parte nici la negocierile precontractuale și nici la încheierea contractului dintre SC I. SRL și societatea SC C. SRL, ci ulterior încheierii contractului, lipsind tocmai elementul constitutiv esențial și anume inducerea cu intenție în eroare; nu a nu a exercitat nicio acțiune de inducere în eroare a societății SC C. SRL; nu a participat la semnarea contractului de furnizare carburant.

De asemenea, în susținerea cererii și în dovedirea lipsei laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune s-a arătat că prin probele administrate în cauza, nu s-a dovedit ca inculpatul a urmărit scopul realizării pentru sine sau pentru altul a unui folos patrimonial injust, întrucât raportat la starea de fapt prezentată se constată că, în ceea ce îl privește pe inculpatul A., fapta cu care a fost investită instanța nu face nicio referire sau o descriere a vreunei activități de inducere în eroare săvârșite de către acesta și nici nu există vreo faptă adevărată prezentată ca mincinoasă sau invers.

În opinia apărării, examinând condițiile pentru existența elementului material al laturii obiective al infracțiunii de înșelăciune, rezultă ca nu există o acțiune sau inacțiune de inducere sau menținere în eroare, săvârșită în așa fel încât fără acea eroare nu s-ar fi încheiat sau executat contractul, astfel cum cere imperativ textul de lege.

Apărătorul inculpatului a mai susținut în cuprinsul cererii de recurs în casație că nici în actul de sesizare și nici în soluția pronunțată de instanța de fond nu există descris și/sau indicat măcar care sunt în concret actele materiale de inducere în eroare realizate și nici care este fapta adevărată prezentată ca mincinoasă sau invers, ceea ce semnifică că nu există nici un suport probator în sprijinul reținerii de către instanță că inculpatul ar fi indus în eroare societatea SC C. SRL în momentul executării contractului de furnizare carburant.

De asemenea, s-a menționat că nici acuzarea în faza de urmărire penală și nici instanța de fond nu au stabilit cum au fost emise aceste carduri și dacă au fost sau nu utilizate fraudulos cardurile de alimentare, ci s-au mărginit a reține că au fost utilizate "în alte condiții decât cele contractuale" fără măcar a preciza care sunt aceste alte condiții și fără ca aceasta să aibă vreo legătura cu fapta penală incriminata de inducere în eroare, fiind probat că în realitate aceste carduri nu au fost alterate în nici un mod.

Prin urmare, apărarea a susținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune așa cum prevăd dispozițiile art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., sens în care, s-a arătat că inculpatul a fost condamnat cu încălcarea vădită a art. 396 alin. (2), art. 4 și art. 103 C. proc. pen., în condițiile în care condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

De asemenea, s-a mai susținut că și în cazul SC B. SRL, la încheierea contractului dintre partea civilă, SC B. SRL și SC I. SRL, reprezentant legal al acestei din urmă societăți a fost inculpatul E., iar nu inculpatul A.; de derularea negocierilor și încheierea contractului dintre aceste părți s-a ocupat exclusiv inculpatul E., astfel că din nou nu se poate reține în seama inculpatului A. vreun act material de inducere în eroare a acestei părți civile; nu a avut nici o calitate în relația contractuală dintre SC I. SRL și SC B. SRL.

În consecință, în opinia apărării, este evident că lipsește un element constitutiv al infracțiunii de înșelăciune, respectiv în cauză nu s-a indicat de o manieră concretă și care să poată fi susținută prin probe directe și concludente, că ar exista vreun act material de inducere în eroare săvârșit de către inculpatul A. și nici că partea vătămată ar fi încheiat contractul în considerarea persoanei reprezentantului SC I. SRL, astfel încât nu se poate presupune că în lipsa convingerii că inculpatul ar reprezenta societatea, partea vătămată nu ar mai fi încheiat contractul - din moment ce l-a și încheiat cu altă persoana în calitate de reprezentant.

Cu alte cuvinte, s-a susținut că inculpatul nu numai că nu a indus în eroare societățile-părți civile, ci nici nu și-a asumat vreo obligație contractuală față de aceste părți contractante, iar de producerea prejudiciului în sarcina acestor societăți nu poate fi tras la răspundere raportat la lipsa vreunui act material de inducere în eroare a acestora și raportat la faptul ca legea penală nu pedepsește nerespectarea condițiilor contractuale.

Concluzionând, s-a arătat că inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă neprevăzută de legea penală ca infracțiune, iar cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, sens în care, pentru argumentele expuse, s-a solicitat admiterea recursului în casație.

După îndeplinirea procedurii prevăzute de art.

439 alin. (2) C. proc. pen., la data de 05 mai 2016, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și, în urma judecării acestuia, respingerea recursului în casație ca nefondat. De asemenea, la data de 17 mai 2016, au fost înregistrate notele scrise transmise prin corespondență de către inculpatul E.

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 13 mai 2016, când, s-a stabilit termen în vederea examinării admisibilității cererii, potrivit art. 440 C. proc. pen., la data de 16 septembrie 2016, precum și întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Prin raportul întocmit în cauză asupra recursului în casație de față, s-a concluzionat în sensul că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost declarată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen. și îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 434 alin. (1), art. 436 alin. (1) lit. b) și art. 437 alin. (1) lit. a) teza I, b), c) și d) C. proc. pen.

Cu prilejul examinării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație cu care a fost învestită, prin Încheierea nr. 315/RC din data de 16 septembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent, pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/1/2016, fiind stabilit termen pentru soluționare la data de 28 octombrie 2016, ocazie cu care, apărătorul ales al recurentului inculpat A. a solicitat, în esență, admiterea recursului în casație întemeiat pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., pentru argumentele redate, pe larg, în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În cauză, inculpatul A. a fost trimis în judecată și condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., în dauna părții civile SC B. SRL și de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., în dauna părții civile SC C. SRL, pedepsele stabilite pentru aceste două infracțiuni, de 2 ani închisoare, respectiv 4 ani închisoare, fiind contopite, în baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., dispunându-se ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani și 8 luni închisoare în regim de detenție.

Recurentul inculpat

A.

a formulat recurs în casație, întemeiat pe cazul de casare

prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În esență, prin motivele de recurs în casație formulate, recurentul inculpat A. a apreciat că se impune achitarea sa, având în vedere că probatoriul administrat în cauză relevă faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care a fost condamnat, sens în care, faptele imputate acestuia și pentru care, în mod greșit s-a dispus condamnarea sa, nu sunt prevăzute de legea penală, fiind incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 lit. b) C. proc. pen.

Sub aspectul situației de fapt, Înalta Curte constată că instanțele de fond și apel au reținut că inculpatul A., în scopul de a obține foloase patrimoniale injuste, prin prezentarea ca adevărată a unor calități și fapte/împrejurări mincinoase (că ar fi fost reprezentant al SC I. SRL, în calitate de asociat al inculpatului E., că societatea deținea camioane și o carieră de piatră, că societatea avea disponibilul necesar achitării contravalorii combustibilului însușit, sens în care s-a emis fila CEC reală, dar fără acoperire), a determinat angajații SC B. SRL să încheie contractul de furnizare de carburanți din 24 septembrie 2013, în baza căruia, împreună cu E. și-a însușit motorină în valoare de 120.615,28 lei, sumă care ulterior nu a mai fost achitată. De asemenea, s-a reținut că, aceluiași inculpat, în baza unei rezoluții infracționale unice, în mod repetat, în perioada 03 noiembrie - 11 noiembrie 2013, cu prilejul executării contractului de furnizare de carburanți încheiat cu SC C. SRL de inculpatul E., în calitate de administrator al SC I. SRL, împreună cu inculpatul E., prin folosire de mijloace frauduloase (carduri cărora li s-a anulat limita de alimentare), în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos injust, a încălcat condițiile contractuale constând în alimentarea cu carburanți în limita financiară de 3.000 lei, fiind astfel creat un prejudiciu de 353.334,17 lei.

Astfel, instanțele de fond și apel au stabilit pe baza probatoriului administrat, că inculpatului A. se face vinovat de comiterea infracțiunilor, astfel cum au fost descrise în cuprinsul hotărârilor pronunțate în cauză, faptele acestuia întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., respectiv ale infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., ambele cu aplicarea art. 5 C. pen.

În concret, criticile aduse de recurentul inculpat A. prin recursul în casație vizează greșita condamnare pentru faptele de înșelăciune, întrucât, în opinia apărării, nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare.

Astfel, în esență, s-a susținut că faptele pentru care a fost condamnat inculpatul nu sunt prevăzute de legea penală, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., în condițiile în care, în cauză, nu a fost dovedită o eventuală inducere în eroare realizată de inculpat cu intenție.

Lecturând motivele de recurs în casație formulate de recurentul inculpat A. se poate observa că recurentul inculpat critică situația de fapt așa cum a fost reținută de către instanțele de fond și apel pe baza probatoriului administrat în cauză, care, în opinia apărării, nu pot concluziona în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunilor pentru care inculpatul a fost condamnat, critici care în mod evident nu constituie motive de casație, întrucât, așa cum au fost formulate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare.

Toate aspectele menționate de inculpatul A. în cuprinsul recursului în casație presupun reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, aspecte care nu pot fi valorificate în contextul nici unuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Așadar, se constată că, prin motivele de recurs în casație invocate nu se susține nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel și care să conducă la o altă soluție favorabilă inculpatului - cea de achitare.

Or, limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege însemnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Înalta Curte reamintește că scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de instanțele de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

În consecință, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor.

Prin urmare, criticile recurentului inculpat A. cum sunt neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor, vinovăția sa, modul de apreciere al probatoriului sau existența unor dovezi care produc un dubiu în ceea ce privește vinovăția acestuia, nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs în casație, acesta fiind, așa cum s-a arătat, scopul recursului în casație reglementat ca și o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic.

Prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte subliniază că sintagma „nu este prevăzută de legea penală” privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, în determinarea legii penale mai favorabile, instanța de fond a constatat că noul C. pen., intrat în vigoare la 01 februarie 2014, este mai favorabil inculpatului și că faptele, așa cum au fost reținute în sarcina inculpatului A., întrunesc, contrar susținerilor apărării, elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 244 alin. (1) C. pen. și de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

Așadar, nefiind vorba în cauză de o dezincriminare a faptelor pentru care recurentul inculpat A. a fost condamnat și în condițiile în care situația de fapt deja stabilită de instanțele de fond și de apel - care nu poate fi schimbată, conduce la concluzia că acesta a săvârșit faptele cu forma de vinovăție cerută de lege și în modalitatea descrisă în considerentele hotărârii atacate, rezultă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate.

Prin urmare, instanța de casație constată că motivele invocate de recurentul inculpat A., așa cum au fost formulate, nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de dispozițiile legale în materie.

Sub aspectul laturii civile, constatându-se neîntemeiat cazul de casare prevăzut de pct. 7 al art. 438 C. proc. pen., nu se justifică modificarea modului de soluționare a laturii civile a cauzei, astfel cum a solicitat inculpatul.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 299 din data de 01 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/84/2014.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 299 din data de 01 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/84/2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 70 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2016.