ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1951/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1.Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC H.C. SRL București a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul O.R.I. – D.I.M.B. anularea avizului nefavorabil 3304199/C.S. din 20 aprilie 2009, eliberat de către autoritatea pârâtă, prin care s-a respins cererea de acordare a autorizației de muncă pentru cetățeanul chinez Y.C. și obligarea acestei autorități publice să emită autorizația de muncă. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 1485 din 23 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VllI-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei SC H.C.

SRL București și a obligat pârâtul O.R.I. să emită autorizație de muncă pe numele cetățeanului chinez Y.C. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut că pârâtul O.R.I. – D.I.M.B. a respins cererea reclamantei SC H.C. SRL București de acordare a autorizației de muncă pentru cetățeanul chinez Y.C., cu motivarea că societatea nu desfășoară în mod efectiv activitatea pentru care s-a solicitat această autorizație. A mai reținut că soluția adoptată de autoritatea publică pârâtă a eludat dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 56/2007, întrucât nu a ținut seama de faptul că reclamanta avea ca obiect de activitate comerțul cu ridicata, iar funcția pentru care a solicitat pârâtului autorizația de muncă era aceea de „lucrător controlor final” ce face parte, potrivit nomenclatorului Clasificării Ocupațiilor din România, din grupa de baza 5220 a „Vânzătorilor în magazine și piețe”.

Astfel, funcția de „lucrător controlor final” este specifică societăților ce au ca obiect de activitate de comerț și se integrează în cadrul profilului ocupațional aprobat pentru lucrătorii operativi în magazine de tip supermarket, hypermarket, cash&carry și constă în verificarea la ieșirea din magazin a corectitudinii facturii emise la casă în conformitate cu marfa și împiedică părăsirea magazinului cu facturi neplătite. În opinia instanței de fond, refuzul pârâtei de eliberare a autorizației de munca este nejustificat, pârâtul interpretând în mod restrictiv noțiunea de „lucrător controlor final”. 3. Recursul pârâtei D.I.M.B. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta D.I.M.B., care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. f) și art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 56/2007. În concret, recurenta a precizat că societatea intimată își desfășoară activitatea într-un stand în complexul comercial D.R., societatea având doar doi angajați. În opinia recurentului, vânzarea și rulajul mărfurilor comercializate de intimată nu se ridică la un nivel ce excede atribuțiilor unui vânzător, motiv pentru care nu se justifică necesitatea angajării unui lucrător controlor final. Cât privește îndeplinirea condiției prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G.

nr. 56/2007, respectiv „angajatorul trebuie să desfășoare efectiv activitatea pentru care solicită eliberarea autorizației de muncă”, recurentul a arătat faptul că justificarea încadrării cetățenilor străini pe funcția indicată de societate, adică cea de lucrător controlor final, trebuie să-și găsească temeiul în corespondența dintre funcția vacantată și activitatea efectiv desfășurată de societate, or tocmai lipsa acestei corespondențe a fundamentat decizia sa de respingere a cererii. Așa cum rezultă din practicaua prezentei decizii, în ședința publică din data de 01 aprilie 2011, cu ocazia dezbaterilor asupra cauzei, Înalta Curte a pus în discuție motivul de ordine publică al necompetenței materiale a instanței de fond, în raport de rangul local al autorității emitente a actului administrativ contestat, motiv prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cu prioritate acest motiv invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiat pentru considerentele ce succed. Potrivit art. 10 alin. (l) din Legea nr. 554/2004, competența instanțelor de contencios administrativ se stabilește în funcție de două criterii: - criteriul poziționării autorității publice emitente a actului administrativ atacat (rangul autorității centrale sau locale); - criteriul valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuției sau datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat. În baza acestor criterii se stabilește competența materială a soluționării cauzelor între tribunal și curtea de apel, secția contencios administrativ și fiscal.

Litigiul de față are ca obiect contestația formulată împotriva adresei nr. 3304199/C.S. din 20 aprilie 2009, prin care O.R.I. –D.I.M.B. a comunicat refuzul de acordare a autorizației de muncă pentru cetățeanul chinez Y.C. Pentru determinarea instanței de contencios administrativ competentă să soluționeze cauza în fond, operează criteriul poziționării autorității publice emitente a actului administrativ atacat (rangul autorității centrale sau locale); În speță, actul prin care se comunică refuzul de emitere a autorizației de muncă, adresa nr. 3304199/C.S. din 20 aprilie 2009, este emis de D.I.M.B. din cadrul O.R.I., autoritate publică locală (teritorială).

Potrivit art. 10 alin. (l) din Legea nr. 554/2004 „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale(..)”.

Având în vedere rangul local al D.I.M.B., în calitate de emitent al actului contestat (adresa prin care se comunică refuzul de emitere a autorizației de muncă), competența de soluționare a cauzei în fond revine Secției de contencios administrativ a Tribunalului, iar în recurs, Secției de contencios administrativ a Curții de apel, soluție de principiu adoptată de Plenul judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție în ședința din 14 martie 2011, conform ar.33 alin. (l) și (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de jurisprudența deja existentă a Secției, reprezentată de Decizia nr. 1189 din 25 februarie 2011. Având în vedere considerentele expuse și constatând întemeiat motivul invocat din oficiu, Înalta Curte va admite recursul și potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., va casa sentința și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.I.M.B. împotriva sentinței nr. 1485 din 23 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 01 aprilie 2011.