ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1951/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul acțiunii

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal,

reclamanta SC H.C. SRL București a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul O.R.I.

– D.I.M.B. anularea avizului nefavorabil 3304199/C.S. din 20 aprilie 2009,

eliberat de către autoritatea pârâtă, prin care s-a respins cererea de acordare

a autorizației de muncă pentru cetățeanul chinez Y.C. și obligarea acestei

autorități publice să emită autorizația de muncă.

Prin sentința nr. 1485 din 23 martie 2010,

Curtea de Apel București, secția a VllI-a contencios administrativ și fiscal, a

admis acțiunea reclamantei SC H.C. SRL București și a obligat pârâtul O.R.I. să

emită autorizație de muncă pe numele cetățeanului chinez Y.C.

Pentru a pronunța o asemenea soluție,

prima instanță a reținut că pârâtul O.R.I. – D.I.M.B. a respins cererea

reclamantei SC H.C. SRL București de acordare a autorizației de muncă pentru

cetățeanul chinez Y.C., cu motivarea că societatea nu desfășoară în mod efectiv

activitatea pentru care s-a solicitat această autorizație.

A mai reținut că soluția adoptată de

autoritatea publică pârâtă a eludat dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. f) din

O.U.G. nr. 56/2007, întrucât nu a ținut seama de faptul că reclamanta avea ca

obiect de activitate comerțul cu ridicata, iar funcția pentru care a solicitat

pârâtului autorizația de muncă era aceea de „lucrător controlor final” ce face

parte, potrivit nomenclatorului Clasificării Ocupațiilor din România, din grupa

de baza 5220 a „Vânzătorilor în magazine și piețe”.

Astfel, funcția de „lucrător controlor

final” este specifică societăților ce au ca obiect de activitate de comerț și

se integrează în cadrul profilului ocupațional aprobat pentru lucrătorii

operativi în magazine de tip supermarket, hypermarket, cash&carry și constă

în verificarea la ieșirea din magazin a corectitudinii facturii emise la casă

în conformitate cu marfa și împiedică părăsirea magazinului cu facturi neplătite.

În opinia instanței de fond, refuzul

pârâtei de eliberare a autorizației de munca este nejustificat, pârâtul

interpretând în mod restrictiv noțiunea de „lucrător controlor final”.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs pârâta D.I.M.B., care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii

acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, încadrată

în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut

faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. f) și art.

4 alin. (1) din O.U.G. nr. 56/2007.

În concret, recurenta a precizat că

societatea intimată își desfășoară activitatea într-un stand în complexul

comercial D.R., societatea având doar doi angajați.

În opinia recurentului, vânzarea și

rulajul mărfurilor comercializate de intimată nu se ridică la un nivel ce

excede atribuțiilor unui vânzător, motiv pentru care nu se justifică

necesitatea angajării unui lucrător controlor final.

Cât privește îndeplinirea condiției

prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 56/2007, respectiv

„angajatorul trebuie să desfășoare efectiv activitatea pentru care solicită

eliberarea autorizației de muncă”, recurentul a arătat faptul că justificarea

încadrării cetățenilor străini pe funcția indicată de societate, adică cea de

lucrător controlor final, trebuie să-și găsească temeiul în corespondența

dintre funcția vacantată și activitatea efectiv desfășurată de societate, or

tocmai lipsa acestei corespondențe a fundamentat decizia sa de respingere a

cererii.

Așa cum rezultă din practicaua

prezentei decizii, în ședința publică din data de 01 aprilie 2011, cu ocazia

dezbaterilor asupra cauzei, Înalta Curte a pus în discuție motivul de ordine

publică al necompetenței materiale a instanței de fond, în raport de rangul

local al autorității emitente a actului administrativ contestat, motiv prevăzut

de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

II.

Considerentele Înaltei Curți asupra

recursului

Examinând cu prioritate acest motiv

invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte

constată că este întemeiat pentru considerentele ce succed.

Potrivit art. 10 alin. (l) din Legea nr.

554/2004, competența instanțelor de contencios administrativ se stabilește în

funcție de două criterii:

- criteriul poziționării autorității

publice emitente a actului administrativ atacat (rangul autorității centrale

sau locale);

- criteriul valoric, stabilit pe baza

cuantumului impozitului, taxei, contribuției sau datoriei vamale care face

obiectul actului administrativ contestat.

În baza acestor criterii se stabilește

competența materială a soluționării cauzelor între tribunal și curtea de apel,

secția contencios administrativ și fiscal.

Litigiul de față are ca obiect

contestația formulată împotriva adresei nr. 3304199/C.S. din 20 aprilie 2009,

prin care O.R.I. –D.I.M.B. a comunicat refuzul de acordare a autorizației de

muncă pentru cetățeanul chinez Y.C.

Pentru determinarea instanței de

contencios administrativ competentă să soluționeze cauza în fond, operează

criteriul poziționării autorității publice emitente a actului administrativ

atacat (rangul autorității centrale sau locale);

În speță, actul prin care se comunică

refuzul de emitere a autorizației de muncă, adresa nr. 3304199/C.S. din 20

aprilie 2009, este emis de D.I.M.B. din cadrul O.R.I., autoritate publică

locală (teritorială).

Potrivit art. 10 alin. (l) din Legea nr.

554/2004 „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice locale și județene,

precum

și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei

se soluționează în fond de către

tribunalele administrativ-fiscale(..)”.

Având în vedere rangul local al D.I.M.B.,

în calitate de emitent al actului contestat (adresa prin care se comunică

refuzul de emitere a autorizației de muncă), competența de soluționare a cauzei

în fond revine Secției de contencios administrativ a Tribunalului, iar în

recurs, Secției de contencios administrativ a Curții de apel, soluție de

principiu adoptată de Plenul judecătorilor secției de contencios administrativ

și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție în ședința din 14 martie 2011,

conform ar.33 alin. (l) și (3) din Regulamentul privind organizarea și

funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport

de jurisprudența deja existentă a Secției, reprezentată de Decizia nr. 1189 din

25 februarie 2011.

Având în vedere considerentele expuse

și constatând întemeiat motivul invocat din oficiu, Înalta Curte va admite

recursul și potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 312

alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința și va trimite cauza spre competentă

soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de D.I.M.B.

împotriva sentinței nr. 1485 din 23 martie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite

cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

01 aprilie 2011.