ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 303/P/2011

din 30 iunie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus în temeiul art. 228

alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea

urmăririi penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246

și art. 249 C. pen., față de Ț.D.F. – procuror-șef al secției de combatere a

infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție din cadrul Direcției Naționale

Anticorupție.

Pentru a hotărî

astfel s-a reținut că dosarul are ca obiect o plângere penală formulată de D.E.,

prin reprezentant C.D., împotriva lui Ț.D.F. – procuror-șef al secției de

combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție din cadrul

Direcției Naționale Anticorupție - sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen.,

și neglijență în serviciu, prevăzută de art. 249 C. pen.

În concret, prin

sesizare s-a avut în vedere faptul că Ț.D.F., în calitate de procuror-șef al

secției de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție din

cadrul Direcției Naționale Anticorupție, a respins ca neîntemeiată, prin

rezoluția nr. 1776/11-2/2010 din 21 ianuarie 2011, plângerea formulată de D.E.

împotriva rezoluției din 24 noiembrie 2010 emisă în Dosarul nr. 43/P/2010 al

Serviciului Teritorial Bacău din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.

Prin rezoluția nr.

43/P/2010 din 24 noiembrie 2010 s-a dispus o soluție de neîncepere a urmăririi

penale în respectiva cauză, care s-a format pe baza unei sesizări penale

formulate de D.E., în legătură cu demersurile făcute pentru a i se retroceda un

teren situat în mun. Bacău, demersuri rămase fără rezultat.

Faptul de a i se fi

respins plângerea formulată împotriva acestei soluții a fost asimilat de D.E.

cu săvârșirea infracțiunilor de serviciu pe care Ie-a indicat, doar pe baza

unor aprecieri subiective și a propriilor judecăți devaloare cu privire la ceea

ce consideră că ar fi trebuit să constituie un mod de soluționare corespunzător

situației la care se raportează.

Din cele constatate

referitor la aspectele sesizate nu rezultă elemente de natură să contureze

existența unor fapte penale săvârșite de către Ț.D.F. – procuror-șef al secției

de combaterea infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție din cadrul

Direcției Naționale Anticorupție – în legătură cu soluționarea plângerii

formulate de către D.E. împotriva rezoluției nr. 43/P/2010 din 24 noiembrie

2010 a Serviciului Teritorial Bacău - Direcția Națională Anticorupție.

În tot acest context,

demersul făcut de D.E. prin sesizarea care a făcut obiectul prezentului dosar

s-a demonstrat a fi doar unul de circumstanță - elocventă în acest sens este,

printre altele, caracterizarea faptelor sesizate, pe care Ie-a prezentat atât

ca abuz în serviciu, cât și ca neglijență în serviciu, aceasta din urmă fiind o

infracțiune din culpă, drept „fapte săvârșite cu bună știință și în mod

premeditat, conform art. 246 și art. 249 C. pen.” – prin care s-a încercat să

se pună în discuție legalitatea și temeinicia unei soluții într-un alt cadru

decât cel al căilor de atac exercitate conform legii.

Împotriva rezoluției nr.

303/P/2011 din 30 iunie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a formulat plângere

petiționara D.E., plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr.

1815/11/2/2011 a procurorului-șef al secției de urmărire penală și

criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva acestei din

urmă rezoluții a formulat plângere petiționara D.E.

Pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție

plângerea petiționarei D.E. a fost înregistrată sub nr.

6573/1/2011.

În plângerea

formulată, petenta D.E. a criticat rezoluția atacată pentru nelegalitate și

netemeinicie, criticile formulate fiind expuse în cererea formulată în scris.

În motivarea

plângerii formulată în scris și depusă la dosarul cauzei, petentul a invocat

dispozițiile art. 278 C. proc. pen. și a arătat că cercetarea din Dosarul nr. 303/P/2011

și Dosarul nr. 1815/11/2/2011 sunt nelegale și netemeinice întrucât procurorul-șef

secție Ț.D.F. se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu

și gravă neglijență de serviciu, deoarece atunci când a emis rezoluția nr.

1776/11/2/2010 din 25 ianuarie 2011, s-a rezumat în a copia rezoluția nr.

43/P/2010 din 24 noiembrie 2010, lăsându-se mituit în acest sens de procurorul-șef

serviciu Bacău, H.M.

A mai solicitat

atașarea Dosarului penal nr. 523/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Bacău, a Dosarului nr. 183/32/2009 al Curții de Apel Bacău, în care s-a

pronunțat sentința penală nr. 69/23 aprilie 2009 a Dosarului penal nr.

43/P/2010, precum și rezoluția nr. 43/P/2010 din 24 noiembrie 2010 pronunțată de

D.N.A. – Serviciul Teritorial Bacău și semnată de procuror-șef serviciu H.M.

A mai arătat că prin

rezoluția nr. 43/P/2010, procurorul de caz a refuzat să consemneze documentația

de retrocedare ce a stat la baza emiterii ilegale și abuzive a sentinței penale

nr. 6371/1994 în care se află cererea de retrocedare a moștenitorilor

înregistrată la Comisia Locală Bacău sub nr. 41352 din 18 martie 1991 ce

vizează terenuri confirmate prin rolul agricol falsificat de Serviciul de Cadastru.

În esență,

petiționara D.E. a reiterat criticile precizate prin plângerea formulată

inițial la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Examinând cauza sub

toate aspectele conform art. 278

1

C. proc. pen., Înalta Curte

constată că plângerea nu este fondată, pentru considerentele ce vor fi arătate

în continuare.

Legiuitorul a

prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de actele și măsurile

dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora, ca o

garanție a respectării legalității în procesul penal.

În concepția

legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei

interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură

procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei

hotărâri definitive de condamnare. Accesul liber la justiție este reglementat

de legiuitor, iar cel nemulțumit de soluția dată de procuror se poate adresa

judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece

cauza în primă instanță, așa cum, de altfel, a procedat și petiționarul, prin

plângerea ce face obiectul verificării în cauza de față.

Potrivit

dispozițiilor art. 200 C. proc. pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea

probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea

făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă

este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”.

Organul de urmărire

penală sesizat potrivit unuia din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen.,

efectuează acte premergătoare și de urmărire penală în succesiunea determinată

de lege, acte care au menirea de a clarifica aspectele care confirmă sau

infirmă existența infracțiunii și pot conduce la constatarea unuia din cazurile

reglementate de art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau

exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

Î

n cauză, în urma

actelor premergătoare efectuate, Înalta Curte constată că procurorul a reținut

corect situația de fapt potrivit căreia intimatul Ț.D.F. a pronunțat o soluție

defavorabilă petentei, prin rezoluția nr. 1776/11-2/2010 din 21 ianuarie 2011,

respingând plângerea formulată de D.E. împotriva rezoluției din 24 noiembrie

2010 emisă în Dosarul nr. 43/P/2010 al Serviciului Teritorial Bacău din cadrul

Direcției Naționale Anticorupție.

Totodată, se mai

constată că soluția de neîncepere a urmăririi penale împotriva intimatul Ț.D.F.

în calitate de procuror-șef al secției de combatere a infracțiunilor conexe

infracțiunilor de corupție din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 249 C. pen.

este legală și temeinică, întrucât din actele premergătoare administrate în

cauză nu a rezultat faptul că pe parcursul desfășurării cauzei procurorul

intimat a instrumentat dosarul în care au fost desemnați și respectiv, ar fi

săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor sau

neglijență în serviciu, cauzând prin aceasta o vătămare intereselor legale ale

unei persoane.

Î

ntrucât, în speță nu

s-au identificat indicii sau alte elemente din care să rezulte că în timpul

efectuării actelor procedurale în cadrul soluționării cauzei penale de către

intimat, acesta ar fi săvârșit cu intenție vreo faptă de natură a antrena

răspunderea sa penală și, cu atât mai puțin, săvârșirea unor fapte prin care să

aducă atingere intereselor legale ale vreunei persoane, s-a apreciat, în mod

justificat, de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

pronunțarea rezoluției atacate cu prezenta plângere, că susținerile

petiționarei nu au niciun suport probator.

De altfel, Înalta

Curte constată că petiționara nu a produs dovezi în sprijinul celor relevate și

nu a făcut referire la aspecte concrete ce țin de elementele constitutive ale

acestor infracțiuni, fiind simple afirmații lipsite de orice fundament real.

Faptul că petenta a

fost nemulțumită de modul cum magistratul intimat procuror a soluționat cauza

penală, nu poate să conducă la concluzia că au fost săvârșite fapte penale care

să atragă răspunderea penală, disciplinară a intimatului atâta timp cât au fost

avute în vedere actele administrate de părți în vederea dispunerii de către

parchet a unei soluții legale și temeinice. De asemenea, faptele nu există în

materialitatea lor cât timp nu se poate reține că au fost săvârșite cu intenție

și că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei.

Î

n același sens a

dispus și legiuitorul, care reglementând statutul judecătorilor și procurorilor

în dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, a dispus

că „Procurorii numiți de Președintele României se bucură de stabilitate și sunt

independenți, în condițiile legii”. Desființarea

unei rezoluții a procurorului poate fi

obținută prin exercitarea căilor de atac procedurale prevăzute de lege, iar nu

ca urmare a răspunderii penale a procurorului care a dispus-o.

Î

mprejurarea că

intimatul-procuror Ț.D.F., a instrumentat dosarul în care a fost desemnat

legal, dând o soluție defavorabilă petiționarei, respingându-i plângerea, nu

poate determina începerea urmăririi penale față de intimat pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 249 C. pen., pentru acest aspect

existând căi de atac prevăzute expres de legiuitor.

Înalta Curte

nu poate primi nici

solicitarea petiționarei în ceea ce privește atașarea Dosarului penal nr.

523/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, a Dosarului nr.

183/32/2009 al Curții de Apel Bacău, în care s-a pronunțat sentința penală nr.

69 din 23 aprilie 2009 a Dosarului penal nr. 43/P/2010, precum și rezoluția nr.

43/P/2010 din 24 noiembrie 2010 pronunțată de Serviciul Teritorial Bacău – D.N.A.,

constatând că la dosarul cauzei cu care a fost învestită Înalta Curte de Casație

și Justiție sunt atașate toate dosarele și administrate toate probele pe care

și-a fundamentat soluția Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție prin rezoluția atacată astfel că pentru pronunțarea hotărârii de față

nu este necesară administrarea unor alte probe, conform art. 278

1

alin.

(7) C. proc. pen.

Î

n consecință,

respingând plângerea și dispunând neînceperea urmăririi penale față de intimat,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, a emis o rezoluție temeinică și legală.

Î

n baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) teza ultimă C. proc. pen., va respinge ca nefondată,

plângerea formulată de petiționara D.E. împotriva rezoluției nr. 303/P/2011 din

30 iunie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de urmărire penală și criminalistică.

Î

n baza art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., petiționarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare,

conform dispozitivului prezentei sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

Î

N NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E:

Respinge, ca

nefondată, plângerea formulată de petiționara D.E. împotriva rezoluției nr.

303/P/2011 din 30 iunie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

Menține rezoluția

atacată.

Obligă petiționara la

plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 25 ianuarie 2012.