ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3680/2011

Asupra recursurilor

de față;

În baza lucrărilor de

la dosar, constată următoarele:

A. Prin Încheierea de ședință din 5 octombrie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr.

1156/59/2011, în baza art. 300

2

și art. 160

b

alin. (1) și

(3) C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpaților A.C. și D.A.,

precum și a coinculpaților Ș.I.L., I.R.M. și I.T.M.

Instanța învestită cu

soluționarea apelurilor declarate în cauză a constatat că măsura a fost luată

cu respectarea dispozițiilor legale în materie și se impune menținerea ei,

întrucât subzistă temeiurile care au determinat-o.

Astfel, a constatat

că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă și în

prezent, precum și pericolul social concret pentru ordinea publică. În acest

sens, s-a reținut că inculpații au fost trimiși în judecată și condamnați de

prima instanță la pedepse privative de libertate de câte 9 ani închisoare.

Totodată, s-au menținut indiciile că lăsarea în libertate a inculpaților

prezintă pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura

infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată, circumstanțele reale

reținute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare al instanței,

împrejurarea că faptele sunt de natură a atrage obligația statului de a lua

măsurile pentru protecția cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave.

În ceea ce privește

respectarea dreptului la libertate al inculpaților, este adevărat că detenția

preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional - starea de libertate fiind

starea normală -, nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile,

independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în

jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea

limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în

considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce

măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără

a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea

a regulii generale a judecării în stare de libertate”. Prin prisma

dispozițiilor art. 6 și 5 parag. 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, termenul rezonabil de soluționare a unei

cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei petrecute de inculpați în

arest preventiv și prin prisma principiului conform căruia, până la pronunțarea

unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumată

nevinovată, dar și prin prisma criteriilor cum ar fi natura cauzei deduse

judecății, complexitatea acesteia, numărul părților implicate în cauză, natura

probelor ce se impun a fi administrate.

Prin urmare, instanța

este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de

libertate, pe de o parte și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva

comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire al faptelor cu

privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpatului și

din consecințele acestora.

Raportat la toate

elementele cauzei, instanța de apel a apreciat că se impune în continuare

menținerea stării de arest a inculpaților, punerea în libertate a acestora

prezentând pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura

acuzațiilor aduse, chiar dacă nu au fost condamnați pentru toate infracțiunile

pentru care au fost trimiși în judecată, hotărârea primei instanțe fiind una

nedefinitivă, existând posibilitatea modificării acesteia, iar buna desfășurare

a procesului penal reclamă prezența inculpaților în stare de arest preventiv,

stare care este propice pentru lămurirea situației acestora din punctul de

vedere al acuzațiilor grave care au fost aduse prin actul de sesizare, situație

ce este valabilă pentru toți inculpații în parte.

Pentru aceste

considerente, instanța de apel a apreciat că, la acest moment, interesul

general prevalează în raport cu interesul inculpaților de a fi puși în stare de

libertate, sens în care a dispus menținerea stării de arest a inculpaților și a

respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării

de a nu părăsi localitatea sau țara formulată de aceștia.

B. Împotriva acestei

încheieri au declarat recurs inculpații A.C. și D.A., solicitând, prin

intermediul apărătorului din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive și

judecarea în stare de libertate, cu motivarea că, în esență, temeiurile avute

inițial în vedere nu mai subzistă, iar până la soluționarea definitivă a cauzei

beneficiază de prezumția de nevinovăție.

Examinând încheierea

atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că recursurile sunt nefondate.

Inculpații au fost

trimiși în judecată, în stare de arest preventiv, iar prin Sentința penală

323/PI din 25 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția penală, în

Dosarul nr. 5453.3/30/2009, în baza prev. art 7 din Legea nr. 39/2003, art. 20

raportat la art. 208 - 209, alin. (1) lit. a), c), g) și i) C. pen., precum și

art. 139

9

din Legea nr. 8/1996, au fost condamnați la o pedeapsă

rezultantă de 9 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art.

64 lit. a), teza a II-a și b) C. pen. conform art. 65 C. pen., menținându-se

starea de arest a acestora.

Înalta Curte constată

că, astfel cum în mod just a reținut și Curtea de Apel Timișoara, temeiurile

care au determinat luarea și ulterior prelungirea măsurii arestării preventive

a inculpaților nu au încetat să existe. Față de gravitatea faptelor, de

împrejurările în care au fost comise, de importanța valorilor sociale lezate,

precum și impactul negativ pe care l-ar avea asupra colectivității lipsa unei

reacții ferme a autorităților judiciare față de persoanele care săvârșesc acest

gen de fapte, în mod corect, instanța de apel a apreciat în mod corect că sunt

probe certe, fiind întrunite condițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. și art.

5 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, în sensul că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă o

amenințare efectivă pentru ordinea publică, iar temeiurile care au determinat

această măsură nu s-au modificat sau încetat.

Pe de altă parte,

Înalta Curte constată că nu a fost depășită durata rezonabilă a arestului

preventiv, caracterul rezonabil al acestei măsuri neputând fi evaluat în mod

abstract, ci ținând cont de circumstanțele și complexitatea cauzei. În cauză,

recurenții-inculpați au fost arestați preventiv la data de 20 martie 2009,

astfel că durata detenției provizorii nu poate fi considerată ca depășind

termenul rezonabil impus de jurisprudența europeană și națională, având în

vedere circumstanțele și complexitatea cauzei.

În consecință, pentru

aceste considerente, recursurile declarate de inculpați împotriva încheierii

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara urmează a fi respinse ca nefondate, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurenții-inculpați vor fi obligați la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații A.C. și D.A. împotriva

Încheierii de ședință din 05 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

penală, pronunțată în Dosarul nr. 1156/59/2011.

Obligă recurenții

inculpați la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile

apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 19 octombrie 2011.