ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3680/2011

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: A. Prin Încheierea de ședință din 5 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1156/59/2011, în baza art. 300 2 și art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpaților A.C. și D.A., precum și a coinculpaților Ș.I.L., I.R.M. și I.T.M. Instanța învestită cu soluționarea apelurilor declarate în cauză a constatat că măsura a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în materie și se impune menținerea ei, întrucât subzistă temeiurile care au determinat-o. Astfel, a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă și în prezent, precum și pericolul social concret pentru ordinea publică.

În acest sens, s-a reținut că inculpații au fost trimiși în judecată și condamnați de prima instanță la pedepse privative de libertate de câte 9 ani închisoare. Totodată, s-au menținut indiciile că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată, circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare al instanței, împrejurarea că faptele sunt de natură a atrage obligația statului de a lua măsurile pentru protecția cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave.

În ceea ce privește respectarea dreptului la libertate al inculpaților, este adevărat că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional - starea de libertate fiind starea normală -, nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile, independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate”.

Prin prisma dispozițiilor art. 6 și 5 parag. 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, termenul rezonabil de soluționare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei petrecute de inculpați în arest preventiv și prin prisma principiului conform căruia, până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar și prin prisma criteriilor cum ar fi natura cauzei deduse judecății, complexitatea acesteia, numărul părților implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi administrate. Prin urmare, instanța este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate, pe de o parte și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire al faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpatului și din consecințele acestora.

Raportat la toate elementele cauzei, instanța de apel a apreciat că se impune în continuare menținerea stării de arest a inculpaților, punerea în libertate a acestora prezentând pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura acuzațiilor aduse, chiar dacă nu au fost condamnați pentru toate infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată, hotărârea primei instanțe fiind una nedefinitivă, existând posibilitatea modificării acesteia, iar buna desfășurare a procesului penal reclamă prezența inculpaților în stare de arest preventiv, stare care este propice pentru lămurirea situației acestora din punctul de vedere al acuzațiilor grave care au fost aduse prin actul de sesizare, situație ce este valabilă pentru toți inculpații în parte.

Pentru aceste considerente, instanța de apel a apreciat că, la acest moment, interesul general prevalează în raport cu interesul inculpaților de a fi puși în stare de libertate, sens în care a dispus menținerea stării de arest a inculpaților și a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara formulată de aceștia. B. Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpații A.C. și D.A., solicitând, prin intermediul apărătorului din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive și judecarea în stare de libertate, cu motivarea că, în esență, temeiurile avute inițial în vedere nu mai subzistă, iar până la soluționarea definitivă a cauzei beneficiază de prezumția de nevinovăție.

Examinând încheierea atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile sunt nefondate. Inculpații au fost trimiși în judecată, în stare de arest preventiv, iar prin Sentința penală 323/PI din 25 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția penală, în Dosarul nr. 5453.3/30/2009, în baza prev. art 7 din Legea nr. 39/2003, art. 20 raportat la art. 208 - 209, alin. (1) lit. a), c), g) și i) C. pen., precum și art. 139 9 din Legea nr. 8/1996, au fost condamnați la o pedeapsă rezultantă de 9 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), teza a II-a și b) C. pen. conform art. 65 C. pen., menținându-se starea de arest a acestora.

Înalta Curte constată că, astfel cum în mod just a reținut și Curtea de Apel Timișoara, temeiurile care au determinat luarea și ulterior prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaților nu au încetat să existe. Față de gravitatea faptelor, de împrejurările în care au fost comise, de importanța valorilor sociale lezate, precum și impactul negativ pe care l-ar avea asupra colectivității lipsa unei reacții ferme a autorităților judiciare față de persoanele care săvârșesc acest gen de fapte, în mod corect, instanța de apel a apreciat în mod corect că sunt probe certe, fiind întrunite condițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. și art. 5 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în sensul că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă o amenințare efectivă pentru ordinea publică, iar temeiurile care au determinat această măsură nu s-au modificat sau încetat.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că nu a fost depășită durata rezonabilă a arestului preventiv, caracterul rezonabil al acestei măsuri neputând fi evaluat în mod abstract, ci ținând cont de circumstanțele și complexitatea cauzei. În cauză, recurenții-inculpați au fost arestați preventiv la data de 20 martie 2009, astfel că durata detenției provizorii nu poate fi considerată ca depășind termenul rezonabil impus de jurisprudența europeană și națională, având în vedere circumstanțele și complexitatea cauzei. În consecință, pentru aceste considerente, recursurile declarate de inculpați împotriva încheierii pronunțată de Curtea de Apel Timișoara urmează a fi respinse ca nefondate, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții-inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații A.C. și D.A. împotriva Încheierii de ședință din 05 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1156/59/2011. Obligă recurenții inculpați la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 octombrie 2011.