ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3509/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3509/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursurilor de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 23 septembrie 2010, Curtea de

Apel Timișoara, secția penală, a

dispus - investită fiind cu judecarea apelurilor declarate ele M.P.,

inculpați și

părțile

civile - menținerea stării de arest a inculpaților și,

respectiv, respingerea cererilor

de liberare provizorie formulate de

aceștia.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a

reținut următoarele:

Cu privire la starea de

arest, în baza art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

C.

proc. pen. instanța urmează a menține măsura arestării

preventive a inculpaților, constatând că temeiurile care au stat la

baza luării acestei măsuri subzistă și în prezent, precum

și pericolul social concret pentru ordinea publică. În acest sens se

reține că inculpații au fost trimiși în judecată

și condamnați de prima instanță la pedepse privative de

libertate de câte 9 ani închisoare, cauza în prezent aflându-se în apel pe

rolul Curții de Apel Timișoara. Totodată, s-au menținut

indiciile că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă

pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura

infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată,

circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii faptelor în

actul de sesizare al instanței, împrejurarea că faptele sunt de natură

a atrage obligația statului de a lua măsurile pentru protecția

cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave.

În ce privește respectarea dreptului la libertate

al inculpaților, este adevărat că

detenția preventivă

trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate

fiind starea normală - și ea nefiind admis să se

prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul

că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în

jurisprudența constantă a C.E.D.O., aprecierea limitelor rezonabile

ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare

circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce

măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real

care, fără a fi adusă atingere prezumției de

nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a

judecării în stare de libertate”. Prin prisma dispozițiilor art. 6

și 5 paragraf 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale, termenul rezonabil de

soluționare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei

petrecute de inculpați în arest preventiv și prin prisma principiului

conform căruia, până la pronunțarea unei hotărâri de

condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumată

nevinovată, dar și prin prisma criteriilor cum sunt natura cauzei

deduse judecății, complexitatea acesteia, numărul

părților implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi

administrate ș.a.

Prin urmare, instanța este obligată să

vegheze la un just echilibru între măsura

privării de libertate pe de o

parte și interesul public de protecție a cetățenilor

împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de

săvârșire al faptelor cu privire la care există indicii că

au avut loc cu participarea inculpatului și din consecințele

acestora.

Raportat

la toate elementele cauzei, instanța apreciază că se impune în

continuare menținerea stării de arest a inculpaților, punerea în

libertate a acestora prezentând pericol concret pentru ordinea publică,

raportat la natura acuzațiilor aduse, chiar dacă nu au fost condamnați

pentru toate infracțiunile pentru care au fost trimiși în

judecată, hotărârea primei instanțe fiind una nedefinitivă,

existând posibilitatea modificării acesteia, iar buna

desfășurare a procesului penal reclamă prezența

inculpaților în stare de arest preventiv, stare care este propice pentru

lămurirea situației inculpaților din punctul de vedere al

acuzațiilor grave care au fost aduse prin actul de sesizare, această

situație fiind valabilă pentru toți inculpații în parte.

Apărătorul

inculpatului A.C. a solicitat în subsidiar înlocuirea măsurii

arestării preventive cu motivarea că nu ar mai subzista temeiurile

care au condus la luarea măsurii arestării preventive întrucât

inculpatul a fost achitat pentru o serie de infracțiuni, respectiv furt

calificat în forma prev. de art. 208, 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) și

alin. (4) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., tâlhărie în forma

prev. de art. 211 alin. (2) lit. a), b) și alin. (2)

1

lit. a) C.

pen., spălare de bani în forma prev. de art. 23 lit. a), c) din Legea nr. 656/2002

cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., dar și pentru faptul că în

prezenta cauză inculpatul nu mai poate influența aflarea

adevărului, punerea lui în libertate nemaiputând pune în pericol ordinea

publică, cu atât mai mult că a recunoscut

săvârșirea infracțiunii de tentativă de furt

calificat, pentru care a și fost condamnat de

către

instanța de fond.

Instanța

de apel apreciază că aceste argumente prezentate mai sus nu pot

conduce la punerea în libertate a inculpatului A.C., soluția de achitare

pentru infracțiunile sus prezentate neechivalând cu lipsa temeiurilor care

au condus la luarea măsurii arestării preventive și nici

măcar cu schimbarea acestor temeiuri,

inculpatul

suferind condamnări pentru o parte din infracțiunile pentru care a

fost trimis

în judecată, fiind condamnat la pedepse relativ mari,

executabile în regim de detenție.

Faptul

că s-a terminat faza cercetării judecătorești în prima

instanță, finalizându-se cu o hotărâre judecătorească

de condamnare, chiar dacă inculpatul A.C. a fost condamnat doar pentru o

parte din infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, acest

fapt nu poate constitui un argument esențial pentru punerea acestuia în

libertate, fiind în continuare îndeplinite condițiile prev. de art. 143

și art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul

că în continuare inculpatul este suspectat de activități

infracționale

grave, care presupun afectarea relațiilor sociale cu privire la

patrimoniul persoanei juridice, activități care sunt în

contradicție cu un comportament corect în societate astfel că punerea

în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică raportat la acuzațiile aduse în concret de către organul

de urmărire penală, dar și în raport cu infracțiunile

pentru care a fost deja condamnat de către instanța de fond.

În

cauza de față nu se impune înlocuirea măsurii arestării

preventive a inculpatului A.C., deoarece temeiurile arestării nu s-au

modificat în așa măsură încât instanța să ia o

măsură preventivă mai blândă, neprivativă de

libertate, cum ar fi măsura obligării de a nu părăsi

localitatea sau țara, întrucât punerea în libertate chiar și prin

impunerea de condiții conform legii nu ar fi suficientă pentru buna

desfășurare a procesului penal și implicit aflarea

adevărului, chiar dacă s-a folosit argumentul sincerității

cu privire la infracțiunea de tentativă la furt calificat.

Pentru

toate aceste considerente, instanța apreciază că la acest moment

interesul general prevalează în raport cu interesul inculpatului de a fi

pud în stare de libertate, sens în care va dispune menținerea stării

de arest a inculpatului A.C. și va respinge cererea de înlocuire a

măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu

părăsi localitatea sau țara formulată de acesta.

Cu

privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată

de către inculpații A.C., D.A., Ș.I.L., I.T.M. și M.R.M.,

instanța apreciază că sub aspect formal îndeplinește toate

condițiile prevăzute de legea procesual penală, cererea

conținând toate elementele prevăzute de lege, însă sub aspectul

fondului se constată că nu se impune admiterea cererii raportat la

pericolul social concret pentru ordinea publică în căzui punerii în

libertate a inculpaților, care rezidă din gravitatea acuzațiilor

aduse prin actul de inculpare, fiind nevoie în continuare de privarea

temporară de libertate a inculpaților pentru a nu fi

zădărnicită aflarea adevărului în cauză.

Este

adevărat că probațiunea a fost epuizată în principiu, fiind

nevoie doar de un răspuns scris din partea unei unități bancare

și în acest fel nu există riscul alterării mijloacelor de

probă, în schimb pentru celeritatea judecării cauzei și în final

buna administrare a justiției este nevoie de menținerea într-o stare

de detenție provizorie a inculpaților, cu atât mai mult că nu

s-a depășit un termen rezonabil din punctul de vedere al măsurii

arestării preventive.

Cererea

formulată de inculpați este neîntemeiată și pentru faptul

că pedeapsa prevăzuta de lege pentru infracțiunile pentru care

au fost trimiși în judecată nu se încadrează în limita

prevăzută de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., deoarece

unele infracțiuni de care sunt acuzați inculpații prin actul de

sesizare al instanței sunt pedepsite cu închisoare mai mare de 18 ani

(exemplu: furt calificat cu consecințe deosebit de grave, pedepsită

de la 10 la 20 ani închisoare și interzicerea unor drepturi; tâlhărie

în formă calificată, pedepsită de la 7 la 20 ani închisoare, la

care se adaugă infracțiunea de constituire de grup infracțional

organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 care este pedepsită de

asemenea cu închisoare de până la 20 ani), astfel că sub acest aspect

cererea formulată de către inculpați nu este admisibilă,

chiar daca inculpații au fost achitați în primă

instanță pentru majoritatea infracțiunilor, cu excepția

infracțiunii prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 și tentativă

de furt calificat, nefiind sustenabila afirmația făcută de

către inculpați în cerere că instanța nu ar trebui să

ia în calcul toate infracțiunile pentru care inculpații au fost

trimiși în judecată, ci practic doar acelea pentru care au fost

condamnați de către prima instanță.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea urmează să mențină starea de arest a

inculpaților A.C., D.A., Ș.I.L., I.T.M. și I.R.M., să

respingă ca neîntemeiată cererea de înlocuire a măsurii

arestării preventive cu măsura obligării de a nu

părăsi localitatea sau țara

formulată

de către inculpatul A.C. și să respingă ca nefondată

cererea de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de

către inculpații A.C., D.A., Ș.I.L., I.T.M. și I.R.M.

Împotriva

încheierii, în termen legal, inculpații au declarat prezentele recursuri,

motivele fiind

menționate în partea introductivă a deciziei.

Recursurile

inculpaților vor fi respinse ca nefondate pentru motivele ce se

vor ară

ta.

În conformitate cu art. 300

2

C. proc. pen.,

în cauzele în care inculpatul este arestat,

instanța

este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea

și temeinicia arestării

preventive, procedând potrivit art. 160

b

din C. proc.

pen.

Potrivit

art. 160

b

din C. proc. pen., două sunt soluțiile pe care

instanța le poate dispune:

- dacă se constată că arestarea

preventivă este nelegală sau că temeiurile care

au

determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi

care să justifice

privarea de libertate, dispune revocarea

arestării preventive și punerea de îndată în

libertate a inculpatului (art.

160

b

alin. (2) C. proc. pen.);

-

dacă se constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi

care justifică privarea de libertate, dispune menținerea

arestării preventive (art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.).

Din

examinarea acestor dispoziții legale se reține, relativ la temeiurile

care determinat luarea măsurii arestării preventive, că

instanța verifică clacă acestea au încetat și dacă

impun în continuare privarea de libertate.

În raport cu aceste dispoziții legale, Înalta Curte

- în acord cu instanța de apel -

constată că, până

la acest moment, temeiurile care determinat arestarea preventivă

(condiții prevăzute în art. 143 și, respectiv, art. 148 C. proc.

pen.) nu au încetat și impun în

continuare privarea de libertate. Administrarea

probatoriului - până la acest moment -

nu

justifică concluzia că „nu mai există vreun temei care să

justifice menținerea măsurii

preventive” sau că

„temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu

există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate”.

Aceste temeiuri ale arestării - existența unor

„probe sau indicii temeinice că a

săvârșit o faptă

prevăzută de legea penală” (art. 148 alin. (1) cu referire la art.

143 alin. (1)

C.

proc. pen.) și existența vreunuia dintre cazurile prevăzute de art.

148 lit. a) - f) din

C. proc. pen. - avute

în vedere la luarea măsurii arestării, nu au dispărut, nu au

încetat în

urma administrării

probatoriului în cursul judecății în primă instanță.

Prin expresia „indicii

temeinice”, se

înțelege, conform art. 68

1

C. proc. pen., „atunci când din

datele existente în

cauză

rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de

care se efectuează acte

premergătoare sau acte de

urmărire penală a săvârșit fapta”.

Negarea de către acuzat a săvârșirii

faptei pentru care a fost trimis în judecată nu

este suficientă, prin ea

însăși, necoroborată cu probatoriul administrat, să

justifice

concluzia dispariției/

încetării temeiurilor care au impus luarea măsurii arestării.

Nici

recunoașterea faptei de

către acuzat nu poate justifica, în toate cazurile, concluzia că

temeiurile care au determinat arestarea

preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi

care să

justifice privarea de libertate.

Referitor la „estomparea” ori „atenuarea” impactului

social al faptei presupus a fi

fost săvârșită de acuzat,

prin trecerea timpului, este adevărat că, în principiu, trecerea

timpului

poate conduce, în anumite circumstanțe însă, la estomparea impactului

social

al faptei presupus a fi fost săvârșita. Acest

efect al scurgerii timpului, de diminuarea a

rezonanței

sociale, este menționat și în jurisprudența C.E.D.O. care,

însă, nu a stabilit un

interval fix în acest sens, trecerea

timpului neputând fi absolutizată.

Cu privire la chestiunea de a ști dacă

perioada de detenție este rezonabilă, în

jurisprudența

C.E.D.O. s-a arătat că aceasta nu poate fi apreciată în

abstract, ci trebuie apreciată în fiecare caz conform circumstanțelor

speciale, neexistând o perioadă fixă

aplicabilă

în fiecare caz (cauzele McKay c. Regatul Unit, 3 octombrie 2006 și

Lachowschi c.

Polonia,

5 noiembrie 2006).

În

cauză, Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, apreciază

că, până în

prezent, chiar în

considerarea scurgerii unui interval de timp, există totuși

circumstanțe

de natură să împiedice concluzia

categorică a atenuării efectului temeiurilor care au impus luarea

măsurii arestării.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta

Curte constată că instanța de apel a

dispus legal

și temeinic menținerea stării de arest a inculpaților

deoarece, pe de o parte,

niciunul dintre temeiurile inițiale

care au determinat arestarea nu a dispărut (art. 143 și

art. 148

din C. proc. pen.) și acestea impun în continuare privarea de libertate,

iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre

condamnatorie la pedeapsa închisorii care, chiar nedefinitivă fiind ca

urmare a apelării de către inculpați, dar și de către

M.P.,

este de natură să justifice continuarea

privării de libertate în condițiile art. 5 paragraful 1

lit. a)

din C.E.D.O., astfel cum acesta a fost interpretat

de C.E.D.O. în

cauza Wemhoff contra Germaniei.

În raport de faptele pentru care inculpații au fost

trimiși în judecată, dar mai ales

a

împrejurărilor concrete, corect instanța de apel a apreciat că

se impune continuarea

privării de libertate (argumente prezentate la

pag. 3-6 a încheierii recurate). Argumentele

prezentate

sunt însușite și de Înalta Curte, care apreciază că nu se

impune reluarea

acestora.

Înalta

Curte constată că în încheierea recurată s-a examinat

situația fiecărui

inculpat

și, de asemenea, că a fost motivată și soluția

adoptată cu privire la cererile de

liberare sub control judiciar, accentul fiind pus pe gravitatea

infracțiunilor, pe limitele de pedeapsă prevăzute de lege, pe

pedepsele efectiv aplicate inculpaților și pe pericolul

concret pentru ordinea publică în raport cu

natura infracțiunilor săvârșite.

Față

de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b)

din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate recursurile inculpaților.

Potrivit

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi

obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

recurenții inculpați A.C., I.T.M., I.R.M., D.A. și Ș.I.L. împotriva

încheierii din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara,

secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 5453/30/2009.

Obligă recurenții inculpați la plata

sumelor de câte 325 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din

care sumele de câte 25 lei, reprezentând onorariile apărătorilor

desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorului

ales, se vor avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 7 octombrie 2010.