ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3509/2010

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 23 septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a dispus - investită fiind cu judecarea apelurilor declarate ele M.P., inculpați și părțile civile - menținerea stării de arest a inculpaților și, respectiv, respingerea cererilor de liberare provizorie formulate de aceștia. Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele: Cu privire la starea de arest, în baza art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 b C. proc. pen. instanța urmează a menține măsura arestării preventive a inculpaților, constatând că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă și în prezent, precum și pericolul social concret pentru ordinea publică.

În acest sens se reține că inculpații au fost trimiși în judecată și condamnați de prima instanță la pedepse privative de libertate de câte 9 ani închisoare, cauza în prezent aflându-se în apel pe rolul Curții de Apel Timișoara. Totodată, s-au menținut indiciile că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată, circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare al instanței, împrejurarea că faptele sunt de natură a atrage obligația statului de a lua măsurile pentru protecția cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave.

În ce privește respectarea dreptului la libertate al inculpaților, este adevărat că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală - și ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudența constantă a C.E.D.O., aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate”.

Prin prisma dispozițiilor art. 6 și 5 paragraf 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, termenul rezonabil de soluționare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei petrecute de inculpați în arest preventiv și prin prisma principiului conform căruia, până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar și prin prisma criteriilor cum sunt natura cauzei deduse judecății, complexitatea acesteia, numărul părților implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi administrate ș.a. Prin urmare, instanța este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire al faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpatului și din consecințele acestora.

Raportat la toate elementele cauzei, instanța apreciază că se impune în continuare menținerea stării de arest a inculpaților, punerea în libertate a acestora prezentând pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura acuzațiilor aduse, chiar dacă nu au fost condamnați pentru toate infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată, hotărârea primei instanțe fiind una nedefinitivă, existând posibilitatea modificării acesteia, iar buna desfășurare a procesului penal reclamă prezența inculpaților în stare de arest preventiv, stare care este propice pentru lămurirea situației inculpaților din punctul de vedere al acuzațiilor grave care au fost aduse prin actul de sesizare, această situație fiind valabilă pentru toți inculpații în parte.

Apărătorul inculpatului A.C. a solicitat în subsidiar înlocuirea măsurii arestării preventive cu motivarea că nu ar mai subzista temeiurile care au condus la luarea măsurii arestării preventive întrucât inculpatul a fost achitat pentru o serie de infracțiuni, respectiv furt calificat în forma prev. de art. 208, 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) și alin. (4) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., tâlhărie în forma prev. de art. 211 alin. (2) lit. a), b) și alin. (2) 1 lit. a) C. pen., spălare de bani în forma prev. de art. 23 lit. a), c) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., dar și pentru faptul că în prezenta cauză inculpatul nu mai poate influența aflarea adevărului, punerea lui în libertate nemaiputând pune în pericol ordinea publică, cu atât mai mult că a recunoscut săvârșirea infracțiunii de tentativă de furt calificat, pentru care a și fost condamnat de către instanța de fond.

Instanța de apel apreciază că aceste argumente prezentate mai sus nu pot conduce la punerea în libertate a inculpatului A.C., soluția de achitare pentru infracțiunile sus prezentate neechivalând cu lipsa temeiurilor care au condus la luarea măsurii arestării preventive și nici măcar cu schimbarea acestor temeiuri, inculpatul suferind condamnări pentru o parte din infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, fiind condamnat la pedepse relativ mari, executabile în regim de detenție. Faptul că s-a terminat faza cercetării judecătorești în prima instanță, finalizându-se cu o hotărâre judecătorească de condamnare, chiar dacă inculpatul A.C. a fost condamnat doar pentru o parte din infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, acest fapt nu poate constitui un argument esențial pentru punerea acestuia în libertate, fiind în continuare îndeplinite condițiile prev. de art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc.

pen., în sensul că în continuare inculpatul este suspectat de activități infracționale grave, care presupun afectarea relațiilor sociale cu privire la patrimoniul persoanei juridice, activități care sunt în contradicție cu un comportament corect în societate astfel că punerea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică raportat la acuzațiile aduse în concret de către organul de urmărire penală, dar și în raport cu infracțiunile pentru care a fost deja condamnat de către instanța de fond.

În cauza de față nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului A.C., deoarece temeiurile arestării nu s-au modificat în așa măsură încât instanța să ia o măsură preventivă mai blândă, neprivativă de libertate, cum ar fi măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, întrucât punerea în libertate chiar și prin impunerea de condiții conform legii nu ar fi suficientă pentru buna desfășurare a procesului penal și implicit aflarea adevărului, chiar dacă s-a folosit argumentul sincerității cu privire la infracțiunea de tentativă la furt calificat. Pentru toate aceste considerente, instanța apreciază că la acest moment interesul general prevalează în raport cu interesul inculpatului de a fi pud în stare de libertate, sens în care va dispune menținerea stării de arest a inculpatului A.C.

și va respinge cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara formulată de acesta. Cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpații A.C., D.A., Ș.I.L., I.T.M. și M.R.M., instanța apreciază că sub aspect formal îndeplinește toate condițiile prevăzute de legea procesual penală, cererea conținând toate elementele prevăzute de lege, însă sub aspectul fondului se constată că nu se impune admiterea cererii raportat la pericolul social concret pentru ordinea publică în căzui punerii în libertate a inculpaților, care rezidă din gravitatea acuzațiilor aduse prin actul de inculpare, fiind nevoie în continuare de privarea temporară de libertate a inculpaților pentru a nu fi zădărnicită aflarea adevărului în cauză.

Este adevărat că probațiunea a fost epuizată în principiu, fiind nevoie doar de un răspuns scris din partea unei unități bancare și în acest fel nu există riscul alterării mijloacelor de probă, în schimb pentru celeritatea judecării cauzei și în final buna administrare a justiției este nevoie de menținerea într-o stare de detenție provizorie a inculpaților, cu atât mai mult că nu s-a depășit un termen rezonabil din punctul de vedere al măsurii arestării preventive. Cererea formulată de inculpați este neîntemeiată și pentru faptul că pedeapsa prevăzuta de lege pentru infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată nu se încadrează în limita prevăzută de art. 160 2 alin. (1) C. proc.

pen., deoarece unele infracțiuni de care sunt acuzați inculpații prin actul de sesizare al instanței sunt pedepsite cu închisoare mai mare de 18 ani (exemplu: furt calificat cu consecințe deosebit de grave, pedepsită de la 10 la 20 ani închisoare și interzicerea unor drepturi; tâlhărie în formă calificată, pedepsită de la 7 la 20 ani închisoare, la care se adaugă infracțiunea de constituire de grup infracțional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 care este pedepsită de asemenea cu închisoare de până la 20 ani), astfel că sub acest aspect cererea formulată de către inculpați nu este admisibilă, chiar daca inculpații au fost achitați în primă instanță pentru majoritatea infracțiunilor, cu excepția infracțiunii prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 și tentativă de furt calificat, nefiind sustenabila afirmația făcută de către inculpați în cerere că instanța nu ar trebui să ia în calcul toate infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, ci practic doar acelea pentru care au fost condamnați de către prima instanță.

Pentru toate aceste considerente, Curtea urmează să mențină starea de arest a inculpaților A.C., D.A., Ș.I.L., I.T.M. și I.R.M., să respingă ca neîntemeiată cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara formulată de către inculpatul A.C. și să respingă ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpații A.C., D.A., Ș.I.L., I.T.M. și I.R.M. Împotriva încheierii, în termen legal, inculpații au declarat prezentele recursuri, motivele fiind menționate în partea introductivă a deciziei. Recursurile inculpaților vor fi respinse ca nefondate pentru motivele ce se vor ară ta. În conformitate cu art. 300 2 C. proc.

pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160 b din C. proc. pen. Potrivit art. 160 b din C. proc. pen., două sunt soluțiile pe care instanța le poate dispune: - dacă se constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului (art. 160 b alin. (2) C. proc. pen.); - dacă se constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune menținerea arestării preventive (art. 160 b alin. (3) C. proc.

pen.). Din examinarea acestor dispoziții legale se reține, relativ la temeiurile care determinat luarea măsurii arestării preventive, că instanța verifică clacă acestea au încetat și dacă impun în continuare privarea de libertate. În raport cu aceste dispoziții legale, Înalta Curte - în acord cu instanța de apel - constată că, până la acest moment, temeiurile care determinat arestarea preventivă (condiții prevăzute în art. 143 și, respectiv, art. 148 C. proc. pen.) nu au încetat și impun în continuare privarea de libertate. Administrarea probatoriului - până la acest moment - nu justifică concluzia că „nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive” sau că „temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate”.

Aceste temeiuri ale arestării - existența unor „probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală” (art. 148 alin. (1) cu referire la art. 143 alin. (1) C. proc. pen.) și existența vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 148 lit. a) - f) din C. proc. pen. - avute în vedere la luarea măsurii arestării, nu au dispărut, nu au încetat în urma administrării probatoriului în cursul judecății în primă instanță. Prin expresia „indicii temeinice”, se înțelege, conform art. 68 1 C. proc. pen., „atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta”. Negarea de către acuzat a săvârșirii faptei pentru care a fost trimis în judecată nu este suficientă, prin ea însăși, necoroborată cu probatoriul administrat, să justifice concluzia dispariției/ încetării temeiurilor care au impus luarea măsurii arestării.

Nici recunoașterea faptei de către acuzat nu poate justifica, în toate cazurile, concluzia că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate. Referitor la „estomparea” ori „atenuarea” impactului social al faptei presupus a fi fost săvârșită de acuzat, prin trecerea timpului, este adevărat că, în principiu, trecerea timpului poate conduce, în anumite circumstanțe însă, la estomparea impactului social al faptei presupus a fi fost săvârșita. Acest efect al scurgerii timpului, de diminuarea a rezonanței sociale, este menționat și în jurisprudența C.E.D.O. care, însă, nu a stabilit un interval fix în acest sens, trecerea timpului neputând fi absolutizată.

Cu privire la chestiunea de a ști dacă perioada de detenție este rezonabilă, în jurisprudența C.E.D.O. s-a arătat că aceasta nu poate fi apreciată în abstract, ci trebuie apreciată în fiecare caz conform circumstanțelor speciale, neexistând o perioadă fixă aplicabilă în fiecare caz (cauzele McKay c. Regatul Unit, 3 octombrie 2006 și Lachowschi c. Polonia, 5 noiembrie 2006). În cauză, Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, apreciază că, până în prezent, chiar în considerarea scurgerii unui interval de timp, există totuși circumstanțe de natură să împiedice concluzia categorică a atenuării efectului temeiurilor care au impus luarea măsurii arestării. Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel a dispus legal și temeinic menținerea stării de arest a inculpaților deoarece, pe de o parte, niciunul dintre temeiurile inițiale care au determinat arestarea nu a dispărut (art. 143 și art. 148 din C. proc.

pen.) și acestea impun în continuare privarea de libertate, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpați, dar și de către M.P., este de natură să justifice continuarea privării de libertate în condițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din C.E.D.O., astfel cum acesta a fost interpretat de C.E.D.O. în cauza Wemhoff contra Germaniei. În raport de faptele pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, dar mai ales a împrejurărilor concrete, corect instanța de apel a apreciat că se impune continuarea privării de libertate (argumente prezentate la pag. 3-6 a încheierii recurate).

Argumentele prezentate sunt însușite și de Înalta Curte, care apreciază că nu se impune reluarea acestora. Înalta Curte constată că în încheierea recurată s-a examinat situația fiecărui inculpat și, de asemenea, că a fost motivată și soluția adoptată cu privire la cererile de liberare sub control judiciar, accentul fiind pus pe gravitatea infracțiunilor, pe limitele de pedeapsă prevăzute de lege, pe pedepsele efectiv aplicate inculpaților și pe pericolul concret pentru ordinea publică în raport cu natura infracțiunilor săvârșite. Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate recursurile inculpaților.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții inculpați A.C., I.T.M., I.R.M., D.A. și Ș.I.L. împotriva încheierii din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 5453/30/2009. Obligă recurenții inculpați la plata sumelor de câte 325 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 25 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se vor avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 7 octombrie 2010.