ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2338/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2338/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

penal de față;

În baza actelor și

lucrărilor dosarului;

Curtea de Apel Timișoara, secția penală,

având pe rol spre soluționare apelurile declarate de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor

de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Arad și de

inculpații: M.C.F., M.M.D., C.I.M., D.D.V., O.O.I., B.A.M., M.E.A., D.M.,

D.C.M., D.D.G., K.l.A., L.L., R.U.C., S.V.C., B.P.G., F.l.V., V.M.P., C.M.,

S.T., M.O., B.C., H.S., A.G.A., O.C.L., V.C.D., R.L., P.A.G. și H.O.A.,

împotriva Sentinței penale nr. 111 din 12 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul

Arad, în Dosarul nr. 4597/108/2009, la termenul din 3 iunie 2010, a luat în

examinare, din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 300

2

combinat cu

art. 160

b

C. proc. pen., măsura arestării preventive a inculpaților

aflați în stare de arest, inclusiv a apelanților inculpați M.C.F., M.M.D.,

C.I.M.

Curtea de Apel

Timișoara, secția penală, prin aceeași încheiere, printre altele, în baza art.

300

2

raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., a

menținut măsura arestării preventive și a inculpaților M.C.F., M.M.D. și C.I.M.

și a dispus acordarea unui nou termen de judecată la 28 iunie 2010, reținând

că, în mod justificat, atât prima instanță, cât și instanța de control judiciar

au constatat că măsura arestării preventive dispusă anterior față de fiecare

dintre inculpați este legală și temeinică, fiind luată cu respectarea

dispozițiilor legale în vigoare, iar motivele care au stat la baza luării ei,

subzistă și în prezent, neintervenind elemente noi care să determine adoptarea

altei soluții.

Pentru a dispune

astfel, instanța de prim control judiciar a reținut, justificat, că în cauza

dedusă judecății există probe certe că lăsarea în libertate a inculpaților

M.C.F., M.M.D., C.I.M. prezintă pericol concret pentru ordinea publică, iar

presupunerea rezonabilă privind comiterea faptelor imputate inculpaților este

susținută, existând indicii temeinice de vinovăție

[

art. 143 C. proc.

pen. combinat cu art. 148 lit. f) C. proc. pen. și art. 160

b

C.

proc. pen.

]

, întrucât

infracțiunile pentru care cei trei inculpați au fost cercetați și deja

condamnați, în primă instanță, alături de ceilalți inculpați, sunt infracțiuni

caracterizate de violență

[

șantaj

prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. și tentativă la omor calificat,

prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1)

lit. a) și i) C. pen.

]

fiind pedepsite cu

închisoare mai mare de 4 ani, raportat și la natura și gravitatea faptelor de

care sunt acuzați inculpații, la împrejurările și modalitatea în care se reține

că au acționat, la urmările produse sau care s-ar fi putut produce, s-a

apreciat, că lăsarea în libertate a fiecăruia dintre ei prezintă pericol

concret pentru ordinea publică.

S-a mai relevat că,

atât legislația națională, cât și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și jurisprudența Curții Europene prevedeau, ca o condiție sine qua non,

menținerea motivelor plauzibile că o persoană a comis o infracțiune pentru

validitatea continuării privării de libertate, însă noțiunea de motive

plauzibile sau indicii temeinice, s-a apreciat că depindea de circumstanțele

particulare ale fiecărui caz, esențial fiind ca organul judiciar să ofere un

set minim de fapte și informații, care să convingă instanțele cu privire la

existența acestor indicii temeinice.

În aceeași ordine de

idei, s-a mai reținut că existența unor motive plauzibile nu presupune ca

autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula o acuzare completă

a inculpatului din momentul arestării (Brogan și Murray) și, cu atât mai puțin,

să existe probe cu caracter de certitudine ca cele care permit condamnarea.

Instanța de prim

control judiciar a mai constatat că împotriva tuturor inculpaților printre care

și M.C.F., M.M.D. și C.l.M. continuă să-și găsească incidența dispozițiile art.

148 lit. f) C. proc. pen. (acuzele ce planează asupra acestora vizând

infracțiuni ce sunt sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar

lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea

publică date fiind circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii

faptelor în actul de sesizare a instanței, natura infracțiunilor și caracterul

activității infracționale).

Prin aceeași

încheiere, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a mai constatat că, în

speță, alte măsuri alternative, neprivative de libertate, nu sunt suficiente în

raport de riscurile eliberării, riscuri pentru ordinea publică, având în vedere

și impactul pe care l-ar produce liberarea inculpaților M.C.F., M.M.D. și

C.I.M., respectiv semnalul negativ recepționat de societate prin încurajarea

săvârșirii unor fapte asemănătoare de către alte persoane, neurmate de o

ripostă fermă din partea autorităților judiciare ale statului, ținând cont și

de frecvența, în ultimul timp, a unor asemenea fapte reprobabile, cu atât mai

mult cu, s-a apreciat că trecerea unui anumit interval de timp de la ultima

infracțiune, nu este o garanție că asemenea fapte nu s-ar mai putea repeta,

subzistând în opinia publică starea de temere, ce a condus la luarea acestei

măsuri, inculpatul M.M.D. fiind chiar recidivist.

Totodată, instanța de

prim control judiciar a mai reținut că, potrivit art. 136 alin. (8) C. proc.

pen., alegerea măsurii preventive aplicate inculpatului trebuie să aibă în

vedere scopul acesteia, gradul de pericol social al infracțiunii, sănătatea,

vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia

măsura, iar în raport de toate aceste criterii, precum și cu aspectele anterior

analizate, a constatat că măsura arestării preventive dispusă față de fiecare

inculpat în parte își menține în continuare caracterul adecvat și de necesitate

pentru siguranța publică.

Prin urmare,

constatând că nu s-au schimbat temeiurile care au determinat arestarea

inculpaților și că acestea impun în continuare privarea lor de libertate, instanța

de apel a apreciat că nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu

orice altă măsură mai puțin restrictivă de libertate, întrucât nu există

garanții suficiente pentru a asigura liniștea și sentimentul de securitate al

cetățenilor, precum și pentru a se asigura desfășurarea în bune condiții a

procesului penal.

Împotriva încheierii

mai sus menționate, în termen legal, au formulat recurs numai inculpații

M.C.F., M.M.D. și C.I.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeincie,

pentru motivele susținute de apărătorul ales și detaliate în partea

introductivă a prezentei decizii.

Pe rolul secției

penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a înregistrat Dosarul nr.

5116/1/2010, fixându-se termen de judecată la 14 iunie 2010.

La termenul fixat pentru

soluționarea cauzei, recurenții inculpați, prin intermediul apărătorului ales,

au depus la dosar un memoriu în susținerea recursurilor formulate și au

solicitat, în esență, admiterea acestora, casarea, în parte, a încheierii

atacate și, pe fond, să se constate că măsura arestării preventive a încetat de

drept față de aceștia, întrucât a susținut că este lovită de nulitate absolută

Încheierea din 9 septembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad, prin care s-a

constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de

fiecare inculpat, încheiere greșit dispusă în cameră de consiliu și nu în

ședință publică, chiar dacă ulterior, la 18 septembrie 2009, prima instanță a

pronunțat o încheiere de îndreptare eroare materială în sensul că ședința de

judecată de la data de 9 septembrie a fost publică și nu în cameră de consiliu,

așa cum eronat s-a menționat.

Totodată, a mai

susținut, în subsidiar că, Încheierea pronunțată la data de 3 iunie 2010 de

către Curte de Apel Timișoara a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 48

lit. a) C. proc. pen., ceea ce atrage incidența cazului de casare prevăzut de

art. 385

9

alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., considerând că judecătorii

din apel sunt incompatibili, întrucât s-au pronunțat în recurs asupra propunerilor

de prelungire a arestării preventive față de acești inculpați, în cursul

urmăririi penale.

A conchis arătând că,

față de timpul îndelungat scurs de la momentul arestării preventive (1 an și 5

luni), condiția existenței pericolului concret pentru ordinea publică, în cazul

lăsării inculpaților în stare de libertate, nu mai subzistă, impunându-se

revocarea măsurii arestării preventive față de aceștia.

Înalta Curte,

examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art.

385

9

alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 385

6

și

art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., constată că recursurile declarate

de inculpați sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 160

a

alin. (1) C. proc. pen., în cursul judecății, instanța, poate dispune arestarea

preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite

condițiile prevăzute de art. 143 și există vreunul din cazurile prevăzute de

art. 148 C. proc. pen. în speța dedusă judecății, analizând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte, constată că, prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial

Arad, emis la data de 13 iulie 2009, sub nr. 29/D/P/2009, printre altele, au

fost trimiși în judecată, în stare de arest preventiv alături de alții,

inculpații:

- M.C.F. pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit.

(b) pct. 6 din Legea nr. 39/2003, două fapte prevăzute de art. 193 alin. (1) C.

pen. și art. 180 alin. (1) și alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33

lit. a) C. pen.;

- M.M.D. pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit.

b) pct. 6 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art.

83 C. pen., două fapte prevăzute de art. 193 alin. (1) C. pen. și art. 180

alin. (1) și alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

- C.I.M. pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit.

b) pct. 6 din Legea nr. 39/2003, art. 193 alin. (1) C. pen. (2 fapte) și art.

180 alin. (1) și (2) C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

În esență, s-a

reținut că inculpații M.C.F., M.M.D. și C.I.M., împreună cu alți inculpați, au

aderat și sprijinit constituirea unui grup infracțional organizat, în scopul de

a comite infracțiuni de tâlhărie și șantaj, toate subsumate aceluiași scop

final, respectiv obținerea de beneficii materiale, sens în care, prin întrebuințare

de violențe și amenințări, folosind în acest sens arme albe, ori chiar arme de

foc, au constrâns mai multe părți vătămate din municipiul Arad, să Ie dea sume

importante de bani, oferindu-le în schimb „protecție" față de eventuale

alte persoane, care ar atenta la bunurile, integritatea corporală ori chiar

viața lor și a familiilor lor.

Prin Sentința penală

nr. 111 din 12 aprilie 2010 Tribunalul Arad, secția penală, printre altele, l-a

condamnat pe inculpatul M.M.D., recidivist la o pedeapsă rezultantă de 8 ani

închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., iar pe inculpații

M.C.F. și C.I.M., la câte o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare și câte 5

ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea multiplelor infracțiuni,

astfel cum au fost reținute în dispozitivul hotărârii de condamnare.

Împotriva sentinței

mai sus menționate inculpații M.M.D., M.C.F. și C.I.M., au formulat apel, iar

la termenul din 3 iunie 2010, instanța de prim control judiciar, verificând,

din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față

de apelanți, a menținut măsura arestării preventive a acestora, constatând, în

mod justificat, că se impune în continuare privarea lor de libertate, încheiere

atacată de inculpați cu prezentele recursuri.

Înalta Curte,

examinând actele și lucrările dosarului, apreciază că prima instanță, corect și

justificat a constatat că faptele (aderarea și sprijinirea unui grup

infracțional organizat în scopul săvârșirii mai multor infracțiuni de șantaj,

loviri și alte violențe, tentative la infracțiuni de omor, complicitate la

infracțiuni de lovire pentru care inculpații M.M.D., M.C.F. și C.I.M. au fost

cercetați și deduși judecății) sunt grave și întrunesc elementele constitutive

ale infracțiunilor deduse judecății, iar pedeapsa prevăzută de legea penală

pentru infracțiunile reținute în actul de inculpare, sunt mai mari de 4 ani închisoare.

Așadar, se constată

că, în speță, există motive verosimile de a bănui că inculpații se fac vinovați

de săvârșirea infracțiunilor pentru care au fost cercetați și condamnați în

primă instanță, de un tribunal competent, în speță de Tribunalul Arad, secția

penală, fiind, totodată, îndeplinite cumulativ dispozițiile art. 143 cu

referire la art. 68

1

C. proc. pen.

Totodată, Înalta

Curte constată că instanța de prim control judiciar, corect, a apreciat că

existența pericolului concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării

inculpaților în libertate, s-a relevat urmare multitudinii de acte materiale cu

caracter infracțional comise, modalității violente în care aceștia au acționat,

coordonat și structurat, în cadrul grupului infracțional organizat, perseverenței

lor infracționale (unii dintre ei nefiind la primul conflict cu legea penală -

M.M.D.), dar și consecințelor socialmente periculoase produse, întrucât unele

părți vătămate au necesitat pentru vindecare mai multe zile de îngrijiri

medicale, punându-li-se, astfel, viața în primejdie.

Prin urmare, în

speță, justificat, s-a apreciat că sunt îndeplinite, atât cerințele prevăzute

de art. 143 C. proc. pen., cât și cerințele prevăzute de art. 148 lit. f) C.

proc. pen., dispunându-se întemeiat, menținerea măsurii arestării preventive

față de fiecare dintre inculpați.

Înalta Curte mai

constată că, deși pericolul concret pentru ordinea publică nu se confundă cu

pericolul, ca trăsătură esențială a infracțiunii, nu se poate face abstracție

de natura și gravitatea faptelor pentru care au fost trimiși în judecată

inculpații, de împrejurările și modalitățile violente în care au acționat

aceștia, susținându-se și sprijinindu-se reciproc în cadrul grupului organizat

în demersurile infracționale, uneori folosind și obiecte vulnerante (arme albe

și arme de foc) apte a produce rezultate letale).

În același sens, se

mai reține că toate aceste împrejurări au reliefat periculozitatea inculpaților

și au avut ca rezultat o stare de temere și nesiguranță în rândul comunității locale

din care provin, așa încât, corect s-a apreciat de către instanța de prim

control judiciar că lăsarea acestora în libertate ar avea un impact negativ la

nivelul societății civile și ar genera neîncrederea cetățenilor onești în

riposta fermă a autorităților statului dată celor ce acționează în disprețul

legii, fiind astfel și un avertisment pentru cei tentați să comită astfel de

fapte reprobabile.

Înalta Curte, în

raport de modalitatea concretă de săvârșire a faptelor și de gravitatea

acestora, dar mai ales efectul negativ resimțit de societatea civilă în cazul

lăsării lor în libertate, constată că instanța de prim control judiciar a

reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

cu atât mai mult cu cât cauza se află încă în faza soluționării apelurilor în

fața Curții de Apel Timișoara, secția penală.

De asemenea, și

condiția existenței pericolului social concret pentru ordinea publică este

evident îndeplinită, întrucât infracțiunile pentru care au fost cercetați și

deduși judecății sunt, prin ele însele, fapte grave, de pericol, ce aduc

atingere unor valori sociale importante ocrotite de lege: libertatea, sănătatea

și viața persoanei.

Așadar, în cauză,

astfel cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat corect

atunci când a menținut, justificat, măsura arestării preventive a fiecăruia

dintre inculpați, constatând motivat, că există indicii temeinice că aceștia au

săvârșit faptele deduse judecății, fapte care, prin multitudinea actelor

materiale reținute și prin violența cu care s-au comis, au condus la concluzia

existenței pericolului concret pentru ordinea publică.

De asemenea, Înalta

Curte, în raport și de prevederile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin Legea nr. 30/1994, care

stipulează că "se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de

libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în

fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a

bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede

în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia", constată, cu referire expresă la excepția

reprezentată de arestarea preventivă, că s-a menționat, printre altele, că

privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după

procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv

cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare

și la dispozițiile constituționale.

Rezultă, așadar, că

dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se

facă cu respectarea dispozițiilor generale, înscrise în legea procesual penală,

fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc

Totodată, Înalta

Curte mai constată că măsura arestării preventive s-a impus a fi menținută și

prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, câtă vreme s-a bazat pe motive pertinente și suficiente a o

justifica, mai ales că o detenție preventivă de aproximativ 1 an și 5 luni

(pentru inculpații M.C.F. și M.M.D., arestați preventiv din 27 ianuarie 2009 în

baza mandatelor de arestare preventivă nr. 13 și nr. 14 din aceeași dată) și respectiv,

de 1 an și 2 luni, pentru inculpatul C.I.M., arestat preventiv la 13 aprilie

2009, în baza mandatului de arestare emis în lipsă, sub nr. 19 din 5 februarie

2009 nu depășește un termen rezonabil în sensul art. 5 parag. 3 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere cele mai sus menționate.

Nu pot fi primite

susținerile apărătorului recurenților inculpați în sensul că măsura arestării

preventive a acestora ar fi încetat de drept încă de la momentul pronunțării

Încheierii de ședință din 9 septembrie 2009 a Tribunalului Arad, pe

considerentul că această încheiere s-ar fi dispus în cameră de consiliu și nu

în ședință publică, deoarece, ulterior, printr-o încheiere de îndreptare eroare

materială din 18 septembrie 2009, Tribunalul Arad a menționat că respectiva

încheiere a fost pronunțată în ședință publică și nu în cameră de consiliu.

Examinând actele și

lucrările dosarului, se reține, contrar susținerilor apărătorului recurenților

inculpați că, încheierea de îndreptare eroare materială pronunțată de

Tribunalul Arad a fost dată cu respectarea dispozițiilor art. 195 C. proc.

pen., fiind evident faptul că numai instanța în al cărui act s-a strecurat

eroarea materială, putea și trebuia să o îndrepte, neavând relevanță

împrejurarea dacă, la data pronunțării acesteia, dosarul se afla sau nu pe

rolul Curții de Apel Timișoara pentru soluționarea recursurilor declarate de

aceeași inculpați.

De altfel, din luna

septembrie și până în prezent (14 iunie 2010), starea de arest a inculpaților a

fost menținută constant și justificat de către prima instanță, fiind, totodată,

cenzurată în căile de atac promovate de inculpați, neconstatându-se nici de

Tribunalul Arad și nici de către Curtea de Apel Timișoara că măsura arestării

preventive luată față de fiecare dintre inculpații deduși judecății ar fi

încetat de drept

La solicitarea

Înaltei Curți, apărătorul ales al recurenților inculpați a mai susținut, că

aspectele criticate, inclusiv cele vizând constatarea nulității încheierii mai

sus menționată, pronunțată de Tribunalul Arad, au mai fost examinate de către

instanțele anterioare, care s-au și pronunțat în sens contrar solicitării

acestuia, respingând astfel, ca nefondată, cererea privind constatarea

nulității absolute a încheierii prin care prima instanță a dispus prima

menținere a măsurii arestării tuturor inculpaților trimiși în judecată în stare

de arest preventiv și, implicit, cererea de constatare ca încetată de drept a

acestei măsuri preventive.

Prin urmare,

criticile formulate de apărătorul ales al inculpaților sub acest aspect nu mai

pot forma obiectul analizei în această fază a procesului penal.

Este, de asemenea,

nefondată, urmând a fi înlăturată și solicitarea recurenților inculpați prin

apărătorul ales de a se constata că Încheierea pronunțată la data de 3 iunie

2010 de către Curtea de Apel Timișoara a fost dată cu încălcarea dispozițiilor

art. 48 lit. a) C. proc. pen., fapt ce, potrivit susținerilor acestuia, ar

atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1)

pct. 3 C. proc. pen., considerând că judecătorii din apel sunt incompatibili,

întrucât s-au pronunțat în recurs asupra propunerilor de prelungire a arestării

preventive față de acești inculpați, în cursul urmăririi penale.

Astfel, potrivit

dispozițiilor cuprinse în Decizia nr. VII din 5 februarie 2007, pronunțată în

recursul în interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, s-a stabilit că judecătorul care a participat la judecarea

recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea

măsurii arestării preventive, în cursul urmăririi penale, nu devine

incompatibil să judece un nou recurs, având ca obiect o altă încheiere, prin

care s-a dispus în aceeași fază de urmărire penală cu privire la măsura

arestării preventive în aceeași cauză.

Prin urmare,

magistrații judecătorii învestiți cu soluționarea cauzei în apel, chiar dacă au

dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive față de inculpați,

în cursul urmăririi penale, nu erau incompatibili să judece cauza în calea de

atac a apelului, astfel încât, în speță, încheierea recurată a fost pronunțată

de un complet de judecată legal învestit și niciunul dintre membrii acestuia nu

era incompatibil, în sensul dispozițiilor art. 48 lit. a) C. proc. pen., să

soluționeze cauza, așa cum, nefondat, a tins a susține apărătorul ales al

recurenților inculpați.

În același timp, se

mai constată că, legalitatea și temeinicia acestei măsuri a fost succesiv

verificată, constatându-se, de fiecare dată, că temeiurile ce au fost avute în

vedere nu s-au schimbat și că se impunea menținerea acesteia față de fiecare

dintre inculpați, neputând fi reținută susținerea apărătorului recurenților

inculpați că această măsură nu se mai justifică, urmând a fi revocată.

În speța supusă

analizei, pericolul concret pentru ordinea publică, pe care-l reprezintă

inculpații M.C.F., M.M.D. și C.I.M., este actual și concomitent cu cel al

posibilității influențării probelor, Curtea de Apel Timișoara, secția penală,

reținând corect îndeplinirea cumulativă a dispozițiilor art. 143 și art. 148

lit. f) C. proc. pen.

Totodată, Înalta

Curte mai constată că, lăsarea în libertate a inculpaților M.M.D., M.C.F. și

C.I.M. ar exclude atingerea dezideratelor impuse de legea penală chemată să

ocrotească adevăratele valori ale statului de drept, creându-se un climat de

insecuritate socială și de neîncredere al cetățenilor onești în actul de

justiție.

Pentru considerentele

mai sus-enunțate și constatând că judecarea cauzei cu inculpații în stare de

arest, cel puțin până la acest moment procesual, raportat la numărul mare de

inculpați trimiși în judecată, dar și la complexitatea deosebită a cauzei, va

asigura celeritatea și buna desfășurare a procesului penal, Înalta Curte, în

conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 2 lit. b) C.

proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații

M.C.F., M.M.D. și C.I.M. împotriva Încheierii din 3 iunie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 4597/108/2009.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a-i obliga pe recurenții

inculpați la plata sumelor de câte 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care sumele de câte 25 RON, reprezentând onorariile

apărătorilor desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se

vor avansa din fondul Ministerului Justiției, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații M.C.F., M.M.D. și C.I.M.

împotriva Încheierii din 3 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

penală, pronunțată în Dosarul nr. 4597/108/2009.

Obligă recurenții

inculpați la plata sumelor de câte 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care sumele de câte 25 RON, reprezentând onorariile

apărătorilor desemnați din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se vor

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 14 iunie 2010.