ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2338/2010

Asupra recursului penal de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului; Curtea de Apel Timișoara, secția penală, având pe rol spre soluționare apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Arad și de inculpații: M.C.F., M.M.D., C.I.M., D.D.V., O.O.I., B.A.M., M.E.A., D.M., D.C.M., D.D.G., K.l.A., L.L., R.U.C., S.V.C., B.P.G., F.l.V., V.M.P., C.M., S.T., M.O., B.C., H.S., A.G.A., O.C.L., V.C.D., R.L., P.A.G. și H.O.A., împotriva Sentinței penale nr. 111 din 12 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad, în Dosarul nr. 4597/108/2009, la termenul din 3 iunie 2010, a luat în examinare, din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 300 2 combinat cu art. 160 b C. proc.

pen., măsura arestării preventive a inculpaților aflați în stare de arest, inclusiv a apelanților inculpați M.C.F., M.M.D., C.I.M. Curtea de Apel Timișoara, secția penală, prin aceeași încheiere, printre altele, în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive și a inculpaților M.C.F., M.M.D. și C.I.M. și a dispus acordarea unui nou termen de judecată la 28 iunie 2010, reținând că, în mod justificat, atât prima instanță, cât și instanța de control judiciar au constatat că măsura arestării preventive dispusă anterior față de fiecare dintre inculpați este legală și temeinică, fiind luată cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, iar motivele care au stat la baza luării ei, subzistă și în prezent, neintervenind elemente noi care să determine adoptarea altei soluții.

Pentru a dispune astfel, instanța de prim control judiciar a reținut, justificat, că în cauza dedusă judecății există probe certe că lăsarea în libertate a inculpaților M.C.F., M.M.D., C.I.M. prezintă pericol concret pentru ordinea publică, iar presupunerea rezonabilă privind comiterea faptelor imputate inculpaților este susținută, existând indicii temeinice de vinovăție [ art. 143 C. proc. pen. combinat cu art. 148 lit. f) C. proc. pen. și art. 160 b C. proc. pen. ] , întrucât infracțiunile pentru care cei trei inculpați au fost cercetați și deja condamnați, în primă instanță, alături de ceilalți inculpați, sunt infracțiuni caracterizate de violență [ șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen.

și tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a) și i) C. pen. ] fiind pedepsite cu închisoare mai mare de 4 ani, raportat și la natura și gravitatea faptelor de care sunt acuzați inculpații, la împrejurările și modalitatea în care se reține că au acționat, la urmările produse sau care s-ar fi putut produce, s-a apreciat, că lăsarea în libertate a fiecăruia dintre ei prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

S-a mai relevat că, atât legislația națională, cât și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene prevedeau, ca o condiție sine qua non, menținerea motivelor plauzibile că o persoană a comis o infracțiune pentru validitatea continuării privării de libertate, însă noțiunea de motive plauzibile sau indicii temeinice, s-a apreciat că depindea de circumstanțele particulare ale fiecărui caz, esențial fiind ca organul judiciar să ofere un set minim de fapte și informații, care să convingă instanțele cu privire la existența acestor indicii temeinice. În aceeași ordine de idei, s-a mai reținut că existența unor motive plauzibile nu presupune ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula o acuzare completă a inculpatului din momentul arestării (Brogan și Murray) și, cu atât mai puțin, să existe probe cu caracter de certitudine ca cele care permit condamnarea.

Instanța de prim control judiciar a mai constatat că împotriva tuturor inculpaților printre care și M.C.F., M.M.D. și C.l.M. continuă să-și găsească incidența dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. (acuzele ce planează asupra acestora vizând infracțiuni ce sunt sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea publică date fiind circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare a instanței, natura infracțiunilor și caracterul activității infracționale). Prin aceeași încheiere, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a mai constatat că, în speță, alte măsuri alternative, neprivative de libertate, nu sunt suficiente în raport de riscurile eliberării, riscuri pentru ordinea publică, având în vedere și impactul pe care l-ar produce liberarea inculpaților M.C.F., M.M.D.

și C.I.M., respectiv semnalul negativ recepționat de societate prin încurajarea săvârșirii unor fapte asemănătoare de către alte persoane, neurmate de o ripostă fermă din partea autorităților judiciare ale statului, ținând cont și de frecvența, în ultimul timp, a unor asemenea fapte reprobabile, cu atât mai mult cu, s-a apreciat că trecerea unui anumit interval de timp de la ultima infracțiune, nu este o garanție că asemenea fapte nu s-ar mai putea repeta, subzistând în opinia publică starea de temere, ce a condus la luarea acestei măsuri, inculpatul M.M.D. fiind chiar recidivist. Totodată, instanța de prim control judiciar a mai reținut că, potrivit art. 136 alin. (8) C. proc.

pen., alegerea măsurii preventive aplicate inculpatului trebuie să aibă în vedere scopul acesteia, gradul de pericol social al infracțiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura, iar în raport de toate aceste criterii, precum și cu aspectele anterior analizate, a constatat că măsura arestării preventive dispusă față de fiecare inculpat în parte își menține în continuare caracterul adecvat și de necesitate pentru siguranța publică. Prin urmare, constatând că nu s-au schimbat temeiurile care au determinat arestarea inculpaților și că acestea impun în continuare privarea lor de libertate, instanța de apel a apreciat că nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu orice altă măsură mai puțin restrictivă de libertate, întrucât nu există garanții suficiente pentru a asigura liniștea și sentimentul de securitate al cetățenilor, precum și pentru a se asigura desfășurarea în bune condiții a procesului penal.

Împotriva încheierii mai sus menționate, în termen legal, au formulat recurs numai inculpații M.C.F., M.M.D. și C.I.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeincie, pentru motivele susținute de apărătorul ales și detaliate în partea introductivă a prezentei decizii.

Pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a înregistrat Dosarul nr. 5116/1/2010, fixându-se termen de judecată la 14 iunie 2010. La termenul fixat pentru soluționarea cauzei, recurenții inculpați, prin intermediul apărătorului ales, au depus la dosar un memoriu în susținerea recursurilor formulate și au solicitat, în esență, admiterea acestora, casarea, în parte, a încheierii atacate și, pe fond, să se constate că măsura arestării preventive a încetat de drept față de aceștia, întrucât a susținut că este lovită de nulitate absolută Încheierea din 9 septembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad, prin care s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de fiecare inculpat, încheiere greșit dispusă în cameră de consiliu și nu în ședință publică, chiar dacă ulterior, la 18 septembrie 2009, prima instanță a pronunțat o încheiere de îndreptare eroare materială în sensul că ședința de judecată de la data de 9 septembrie a fost publică și nu în cameră de consiliu, așa cum eronat s-a menționat.

Totodată, a mai susținut, în subsidiar că, Încheierea pronunțată la data de 3 iunie 2010 de către Curte de Apel Timișoara a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 48 lit. a) C. proc. pen., ceea ce atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., considerând că judecătorii din apel sunt incompatibili, întrucât s-au pronunțat în recurs asupra propunerilor de prelungire a arestării preventive față de acești inculpați, în cursul urmăririi penale. A conchis arătând că, față de timpul îndelungat scurs de la momentul arestării preventive (1 an și 5 luni), condiția existenței pericolului concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării inculpaților în stare de libertate, nu mai subzistă, impunându-se revocarea măsurii arestării preventive față de aceștia.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 385 6 și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursurile declarate de inculpați sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 160 a alin. (1) C. proc. pen., în cursul judecății, instanța, poate dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 și există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.

în speța dedusă judecății, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte, constată că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Arad, emis la data de 13 iulie 2009, sub nr. 29/D/P/2009, printre altele, au fost trimiși în judecată, în stare de arest preventiv alături de alții, inculpații: - M.C.F. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. (b) pct. 6 din Legea nr. 39/2003, două fapte prevăzute de art. 193 alin. (1) C. pen. și art. 180 alin. (1) și alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; - M.M.D.

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 6 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 83 C. pen., două fapte prevăzute de art. 193 alin. (1) C. pen. și art. 180 alin. (1) și alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; - C.I.M. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 6 din Legea nr. 39/2003, art. 193 alin. (1) C. pen. (2 fapte) și art. 180 alin. (1) și (2) C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. În esență, s-a reținut că inculpații M.C.F., M.M.D.

și C.I.M., împreună cu alți inculpați, au aderat și sprijinit constituirea unui grup infracțional organizat, în scopul de a comite infracțiuni de tâlhărie și șantaj, toate subsumate aceluiași scop final, respectiv obținerea de beneficii materiale, sens în care, prin întrebuințare de violențe și amenințări, folosind în acest sens arme albe, ori chiar arme de foc, au constrâns mai multe părți vătămate din municipiul Arad, să Ie dea sume importante de bani, oferindu-le în schimb „protecție" față de eventuale alte persoane, care ar atenta la bunurile, integritatea corporală ori chiar viața lor și a familiilor lor. Prin Sentința penală nr. 111 din 12 aprilie 2010 Tribunalul Arad, secția penală, printre altele, l-a condamnat pe inculpatul M.M.D., recidivist la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., iar pe inculpații M.C.F.

și C.I.M., la câte o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare și câte 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea multiplelor infracțiuni, astfel cum au fost reținute în dispozitivul hotărârii de condamnare. Împotriva sentinței mai sus menționate inculpații M.M.D., M.C.F. și C.I.M., au formulat apel, iar la termenul din 3 iunie 2010, instanța de prim control judiciar, verificând, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de apelanți, a menținut măsura arestării preventive a acestora, constatând, în mod justificat, că se impune în continuare privarea lor de libertate, încheiere atacată de inculpați cu prezentele recursuri.

Înalta Curte, examinând actele și lucrările dosarului, apreciază că prima instanță, corect și justificat a constatat că faptele (aderarea și sprijinirea unui grup infracțional organizat în scopul săvârșirii mai multor infracțiuni de șantaj, loviri și alte violențe, tentative la infracțiuni de omor, complicitate la infracțiuni de lovire pentru care inculpații M.M.D., M.C.F. și C.I.M. au fost cercetați și deduși judecății) sunt grave și întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor deduse judecății, iar pedeapsa prevăzută de legea penală pentru infracțiunile reținute în actul de inculpare, sunt mai mari de 4 ani închisoare.

Așadar, se constată că, în speță, există motive verosimile de a bănui că inculpații se fac vinovați de săvârșirea infracțiunilor pentru care au fost cercetați și condamnați în primă instanță, de un tribunal competent, în speță de Tribunalul Arad, secția penală, fiind, totodată, îndeplinite cumulativ dispozițiile art. 143 cu referire la art. 68 1 C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar, corect, a apreciat că existența pericolului concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării inculpaților în libertate, s-a relevat urmare multitudinii de acte materiale cu caracter infracțional comise, modalității violente în care aceștia au acționat, coordonat și structurat, în cadrul grupului infracțional organizat, perseverenței lor infracționale (unii dintre ei nefiind la primul conflict cu legea penală - M.M.D.), dar și consecințelor socialmente periculoase produse, întrucât unele părți vătămate au necesitat pentru vindecare mai multe zile de îngrijiri medicale, punându-li-se, astfel, viața în primejdie. Prin urmare, în speță, justificat, s-a apreciat că sunt îndeplinite, atât cerințele prevăzute de art. 143 C. proc.

pen., cât și cerințele prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., dispunându-se întemeiat, menținerea măsurii arestării preventive față de fiecare dintre inculpați. Înalta Curte mai constată că, deși pericolul concret pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul, ca trăsătură esențială a infracțiunii, nu se poate face abstracție de natura și gravitatea faptelor pentru care au fost trimiși în judecată inculpații, de împrejurările și modalitățile violente în care au acționat aceștia, susținându-se și sprijinindu-se reciproc în cadrul grupului organizat în demersurile infracționale, uneori folosind și obiecte vulnerante (arme albe și arme de foc) apte a produce rezultate letale).

În același sens, se mai reține că toate aceste împrejurări au reliefat periculozitatea inculpaților și au avut ca rezultat o stare de temere și nesiguranță în rândul comunității locale din care provin, așa încât, corect s-a apreciat de către instanța de prim control judiciar că lăsarea acestora în libertate ar avea un impact negativ la nivelul societății civile și ar genera neîncrederea cetățenilor onești în riposta fermă a autorităților statului dată celor ce acționează în disprețul legii, fiind astfel și un avertisment pentru cei tentați să comită astfel de fapte reprobabile. Înalta Curte, în raport de modalitatea concretă de săvârșire a faptelor și de gravitatea acestora, dar mai ales efectul negativ resimțit de societatea civilă în cazul lăsării lor în libertate, constată că instanța de prim control judiciar a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc.

pen., cu atât mai mult cu cât cauza se află încă în faza soluționării apelurilor în fața Curții de Apel Timișoara, secția penală. De asemenea, și condiția existenței pericolului social concret pentru ordinea publică este evident îndeplinită, întrucât infracțiunile pentru care au fost cercetați și deduși judecății sunt, prin ele însele, fapte grave, de pericol, ce aduc atingere unor valori sociale importante ocrotite de lege: libertatea, sănătatea și viața persoanei. Așadar, în cauză, astfel cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat corect atunci când a menținut, justificat, măsura arestării preventive a fiecăruia dintre inculpați, constatând motivat, că există indicii temeinice că aceștia au săvârșit faptele deduse judecății, fapte care, prin multitudinea actelor materiale reținute și prin violența cu care s-au comis, au condus la concluzia existenței pericolului concret pentru ordinea publică.

De asemenea, Înalta Curte, în raport și de prevederile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin Legea nr. 30/1994, care stipulează că "se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia", constată, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă, că s-a menționat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

Rezultă, așadar, că dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc Totodată, Înalta Curte mai constată că măsura arestării preventive s-a impus a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme s-a bazat pe motive pertinente și suficiente a o justifica, mai ales că o detenție preventivă de aproximativ 1 an și 5 luni (pentru inculpații M.C.F. și M.M.D., arestați preventiv din 27 ianuarie 2009 în baza mandatelor de arestare preventivă nr. 13 și nr. 14 din aceeași dată) și respectiv, de 1 an și 2 luni, pentru inculpatul C.I.M., arestat preventiv la 13 aprilie 2009, în baza mandatului de arestare emis în lipsă, sub nr. 19 din 5 februarie 2009 nu depășește un termen rezonabil în sensul art. 5 parag.

3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere cele mai sus menționate. Nu pot fi primite susținerile apărătorului recurenților inculpați în sensul că măsura arestării preventive a acestora ar fi încetat de drept încă de la momentul pronunțării Încheierii de ședință din 9 septembrie 2009 a Tribunalului Arad, pe considerentul că această încheiere s-ar fi dispus în cameră de consiliu și nu în ședință publică, deoarece, ulterior, printr-o încheiere de îndreptare eroare materială din 18 septembrie 2009, Tribunalul Arad a menționat că respectiva încheiere a fost pronunțată în ședință publică și nu în cameră de consiliu. Examinând actele și lucrările dosarului, se reține, contrar susținerilor apărătorului recurenților inculpați că, încheierea de îndreptare eroare materială pronunțată de Tribunalul Arad a fost dată cu respectarea dispozițiilor art. 195 C. proc.

pen., fiind evident faptul că numai instanța în al cărui act s-a strecurat eroarea materială, putea și trebuia să o îndrepte, neavând relevanță împrejurarea dacă, la data pronunțării acesteia, dosarul se afla sau nu pe rolul Curții de Apel Timișoara pentru soluționarea recursurilor declarate de aceeași inculpați.

De altfel, din luna septembrie și până în prezent (14 iunie 2010), starea de arest a inculpaților a fost menținută constant și justificat de către prima instanță, fiind, totodată, cenzurată în căile de atac promovate de inculpați, neconstatându-se nici de Tribunalul Arad și nici de către Curtea de Apel Timișoara că măsura arestării preventive luată față de fiecare dintre inculpații deduși judecății ar fi încetat de drept La solicitarea Înaltei Curți, apărătorul ales al recurenților inculpați a mai susținut, că aspectele criticate, inclusiv cele vizând constatarea nulității încheierii mai sus menționată, pronunțată de Tribunalul Arad, au mai fost examinate de către instanțele anterioare, care s-au și pronunțat în sens contrar solicitării acestuia, respingând astfel, ca nefondată, cererea privind constatarea nulității absolute a încheierii prin care prima instanță a dispus prima menținere a măsurii arestării tuturor inculpaților trimiși în judecată în stare de arest preventiv și, implicit, cererea de constatare ca încetată de drept a acestei măsuri preventive.

Prin urmare, criticile formulate de apărătorul ales al inculpaților sub acest aspect nu mai pot forma obiectul analizei în această fază a procesului penal. Este, de asemenea, nefondată, urmând a fi înlăturată și solicitarea recurenților inculpați prin apărătorul ales de a se constata că Încheierea pronunțată la data de 3 iunie 2010 de către Curtea de Apel Timișoara a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 48 lit. a) C. proc. pen., fapt ce, potrivit susținerilor acestuia, ar atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., considerând că judecătorii din apel sunt incompatibili, întrucât s-au pronunțat în recurs asupra propunerilor de prelungire a arestării preventive față de acești inculpați, în cursul urmăririi penale.

Astfel, potrivit dispozițiilor cuprinse în Decizia nr. VII din 5 februarie 2007, pronunțată în recursul în interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive, în cursul urmăririi penale, nu devine incompatibil să judece un nou recurs, având ca obiect o altă încheiere, prin care s-a dispus în aceeași fază de urmărire penală cu privire la măsura arestării preventive în aceeași cauză.

Prin urmare, magistrații judecătorii învestiți cu soluționarea cauzei în apel, chiar dacă au dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive față de inculpați, în cursul urmăririi penale, nu erau incompatibili să judece cauza în calea de atac a apelului, astfel încât, în speță, încheierea recurată a fost pronunțată de un complet de judecată legal învestit și niciunul dintre membrii acestuia nu era incompatibil, în sensul dispozițiilor art. 48 lit. a) C. proc. pen., să soluționeze cauza, așa cum, nefondat, a tins a susține apărătorul ales al recurenților inculpați. În același timp, se mai constată că, legalitatea și temeinicia acestei măsuri a fost succesiv verificată, constatându-se, de fiecare dată, că temeiurile ce au fost avute în vedere nu s-au schimbat și că se impunea menținerea acesteia față de fiecare dintre inculpați, neputând fi reținută susținerea apărătorului recurenților inculpați că această măsură nu se mai justifică, urmând a fi revocată.

În speța supusă analizei, pericolul concret pentru ordinea publică, pe care-l reprezintă inculpații M.C.F., M.M.D. și C.I.M., este actual și concomitent cu cel al posibilității influențării probelor, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, reținând corect îndeplinirea cumulativă a dispozițiilor art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen. Totodată, Înalta Curte mai constată că, lăsarea în libertate a inculpaților M.M.D., M.C.F. și C.I.M. ar exclude atingerea dezideratelor impuse de legea penală chemată să ocrotească adevăratele valori ale statului de drept, creându-se un climat de insecuritate socială și de neîncredere al cetățenilor onești în actul de justiție.

Pentru considerentele mai sus-enunțate și constatând că judecarea cauzei cu inculpații în stare de arest, cel puțin până la acest moment procesual, raportat la numărul mare de inculpați trimiși în judecată, dar și la complexitatea deosebită a cauzei, va asigura celeritatea și buna desfășurare a procesului penal, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.C.F., M.M.D. și C.I.M. împotriva Încheierii din 3 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 4597/108/2009. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., Înalta Curte urmează a-i obliga pe recurenții inculpați la plata sumelor de câte 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 25 RON, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.C.F., M.M.D. și C.I.M. împotriva Încheierii din 3 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 4597/108/2009. Obligă recurenții inculpați la plata sumelor de câte 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 25 RON, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 iunie 2010.