ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3119/2010

Asupra recursurilor penale de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 18 august 2010 a Curții de Apel Timișoara, în baza art. 300 2 C. proc. pen., raportat la art. 160 b C. proc. pen. s-a menținut starea de arest a inculpaților A.C., I.T.M., D.A., I.R.M. și Ș.I.L., apreciindu-se că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, iar lăsarea în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică. De asemenea, a fost respinsă cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură neprivativă de libertate. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs inculpații A.C., I.T.M., D.A., I.R.M.

și Ș.I.L., solicitând revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi țara, întrucât temeiurile care au condus la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă, inculpații fiind achitați pentru o serie de infracțiuni, respectiv furt calificat în forma prev. de art. 208 - art. 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) și alin. (4) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., tâlhărie în forma prev. de art. 211 alin. (2) lit. a), b) și alin. (2) 1 lit. a) C. pen., spălare de bani în forma prev. de art. 23 lit. a), c) din Legea nr. 652/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., dar și pentru faptul că în prezenta cauză cei cinci inculpați sunt arestați de aproximativ 1 an și 6 luni, nemaiputând influența aflarea adevărului, punerea lor în libertate, neprezentând pericol pentru ordinea publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul, prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele de fapt și de drept, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., constată recursurile inculpaților nefondate pentru următoarele considerente. Prin rechizitoriul nr. 100/D/P/2009 din data de 07 septembrie 2009 al D.I. I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Timișoara, înregistrat p e rolul Tribunalului Timiș la data de 08 septembrie 2009 sub număr unic de Dosar nr. 5453.1/30/2009, au fost trimiși în judecată, în stare de arest preventiv, inculpații A.C., pentru s ăvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. - art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 208, 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) și alin. ( 4) C. pen.

cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 211 alin. (2) lit. a), b) și alin. (2) 1 lit. a) C. pen., art. 23 lit. a), c) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 139 9 din Legea nr. 8/1996 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., D.A., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 208, 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) și alin. (4) C. pen. cu apucarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 211 alin. (2) lit. a), b) și alin. (2) 1 lit. a) C. pen., art. 139 9 din Legea nr. 8/1996 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., Ș.I.L., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 208, 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) și alin. (4) C. pen.

cu aplicarea art 41 alin. (2) C. pen., art. 139 9 din Legea nr. 8/1996 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., I.T.M., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 208, 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) și alin. (4) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 139 9 din Legea nr. 8/1996 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu apucarea art. 33 lit. a) C. pen., I.R.M. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 208, 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) și alin. (4) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 139 9 din Legea nr. 8/1996 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Prin actul de inculpare, s-a reținut în sarcina inculpaților că în scopul obținerii de fonduri bănești pe căi ilegale, inculpatul A.C. a constituit un grup infracțional organizat din vara anului 2007 până la începutul anului 2009, când cea mai mare parte a grupului a fost arestat. Acest grup era format din cele 5 persoane inculpate, din cei 4 învinuiți și alte persoane, și era structurat pe domenii foarte bine conturate și planificate de către inculpatul A.C. Grupul organizat a fost constituit din dispoziția inculpatului A.C., pentru o perioadă lungă de timp (2007 - luna martie 2009) și a acționat în mod coordonat sub directa conducere a inculpatul A.C., în scopul comiterii infracțiunilor grave de furt calificat cu consecințe deosebit de grave, spălare de bani, tâlhărie, în vederea obținerii în mod direct a unui beneficiu material.

Planul infracțional conceput de inculpatul A. presupunea obținerea de date cu privire la bancomate prin intermediul unui angajat din interiorul băncilor prădate care să sustragă și să transfere informații cu privire la locațiile bancomatelor nesecurizate și sumele de bani din interior. Bancomatele asupra cărora își orientau activitatea inculpații trebuia să fie în localități mai puțin populate, de preferat comune sau orașe mici, și trebuia să nu fie prevăzute cu sisteme de siguranță de ultimul tip (camere video, senzori de mișcare ș.a.) Pe baza datelor primite (în cazul bancomatelor aparținând R.B. datele proveneau pe relația P.M. – C.F.) inculpatul A. cu ajutorul computerului personal făcea verificări prin internet și în teren ale locațiilor bancomatelor înainte de acțiunea infracțională propriu-zisă.

În raport cu verificările pe internet, inculpatul A. se documenta cu privire la traseu și la existența unor elemente de siguranță (larme, paznici ș.a.) în locația pe care aveau să o prădeze. În timpul verificărilor prealabile, acesta împreună cu un membru al grupului infracțional se documentau cu privire la existența posibilităților de a fi prinși și a modului cum trebuie să acționeze din exterior și în interior, în cazul intrării în spațiul ce era situat bancomatul. Verificări pe internet ale locațiilor mai făceau și inculpații D., I. și Ș. Discuțiile inițiale înainte de comiterea faptei în vederea adoptării deciziei punerii în aplicare a planului infracțional aveau loc în locuința altor persoane, una dintre ele fiind cea a numitului D.J.N., de teamă că la locuințele lor ar putea fi urmăriți.

Odată efectuate verificările, inculpații puneau în aplicare planul infracțional și plecau cu autoturismele pe care le utilizau inculpații A. și D. în localitatea unde se afla bancomatul ce avea să fie prădat. Pentru a nu lăsa urme la fața locului, în mâini purtau mănuși de plastic și erau îmbrăcați corespunzător, chiar cu cagule pe față dacă se impunea. Pentru că bancomatul se afla în comune sau orașe mici, la depărtare de drumuri europene, inculpatul A. folosea un sistem GPS, proprietate personală, în care introducea locația unde doreau să ajungă ca să sustragă banii. Pe baza acestor elemente inculpații au comis mai multe spargeri de bancomate pe teritoriul țării, fiind una dintre grupările infracționale extrem de bine organizate, care a supus societatea civilă la presiuni majore pe linie infracțională în perioada analizată.

În cadrul grupului, rolul inculpatului A. era de centralizator al informațiilor inițiale, de analist al riscurilor în faza inițială și de supervizor al activității infracționale în teren în momentul comiterii faptelor. În vederea realizării acestei activități de supervizare, inculpatul A. stătea în exteriorul locației unde avea loc furtul și evalua reacțiile celor din jur atât la prezența lor în zonă cât și la auzul flexului ce tăia în interior sau la cel al loviturilor puternice de rangă. Inculpatul A. era însă conectat permanent la ceea ce se întâmpla în interiorul locației având astfel o contribuție directă de autor la comiterea faptelor.

Ceea ce caracteriza acest grup era un aspect foarte important al activității infracționale a acestuia și anume acela al comunicării între ei, astfel că toți infractorii din acest grup care puteau și știau să folosească dispozitivul tehnic, intrau în conferință telefonică tip multi-party în momentul pătrunderii în interiorul imobilului, unde se afla bancomatul, pentru a putea comunica despre modul cum decurge acțiunea infracțională și eventualele probleme ce apar în interior sau în exterior. Comunicarea se efectua pe telefoanele cărora inculpații le cunoșteau setările, dar în care introduceau cartele noi cu numere pe care le foloseau doar la locul faptei.

Dacă sesiza vreo mișcare suspectă inculpatul A. fiind în conferință telefonică (multy party) cu ceilalți infractori din interiorul locației dădea semnalul de retragere, așa cum de altfel a și procedat în timpul unei acțiuni din dosar, la data de 19 martie 2009. În interiorul locației unde se afla bancomatul, pătrundeau inculpații I.R.M., Ș.I.L. și I.T.M. sau alte persoane membre ale grupului. Rolul inculpatului I.R. era acela de a tăia cu flexul bancomatul într-un loc știut foarte bine de el, respectiv în dreptul balamalelor după care interveneau inculpații Ș.I.L. și I.T.M. care, prin fizicul lor impunător, aveau rolul de a forța ușa tăiată cu răngile de fier pe care le aveau asupra lor, până când ușa ceda și puteau sustrage casetele cu bani din interior.

Inculpatul D. avea rolul de a se deplasa în junii străzilor alăturate (la mai mare depărtare decât inculpatul A.) pentru a vedea dacă există vreo mișcare suspectă la mai mare distanță de locație și a se asigura că nu le strică nimeni planul de realizarea veniturilor pe căi ilegale. Dacă ar fi descoperit vreun element de risc inculpatul D. avea rolul să comunice inculpatului A. ce descoperea, iar acesta din urmă lua decizia de a continua sau nu activitatea infracțională. Prin sentința penală nr. 323/PI din 25 iunie 2010 Tribunalul Timiș inculpatul A.C., a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare, fiind achitat pentru infracțiunile prev. de art. 208 - art. 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) și alin. (4) C. pen., art. 211 alin. (2) lit. a), b) și alin. (2) 1 lit. a) C. pen.

și art. 23 lit. a), c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - inculpatul I.T.M., a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare în regim de detenție și achitat pentru infracțiunile prev. de art. 208, art. 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) și alin. (4) C. pen., art. 41 alin. (2) C. pen.; - inculpatul I.R.M.

condamnat la pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare în regim de detenție și achitat pentru infracțiunile prev. de art. 208, art. 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) și alin. (4) C. pen., art. 41 alin. (2) C. pen.; - inculpatul D.A., condamnat la pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare în regim de detenție și achitat pentru infracțiunile prev. de art. 208, art. 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) și alin. (4) C. pen., art. 41 alin. (2) C. pen.; - inculpatul Ș.I.L., condamnat la pedeapsa rezultantă de 10 ani și 6 luni închisoare în regim de detenție și achitat pentru infracțiunile prev. de art. 208, art. 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) și alin. (4) C. pen. Inculpații A.C., I.T.M., D.A. și I.R.M.

au fost arestați în baza M.A.P. nr. 28, 29, 30, 31 din 21 martie 2009, apreciindu-se că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol pentru ordinea publică. Pe parcursul desfășurării cercetării judecătorești în fața instanței de fond și apoi în fața instanței de apel a fost verificată și menținută măsura arestării preventive succesiv, constatându-se de fiecare dată, că temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri nu s-au schimbat, lucru constatat și prin încheierea din 18 august 2010, în mod corect. Condiția existenței pericolului social concret pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracțiunile pentru care inculpații au fost cercetați și deduși judecății, acestea fiind deosebit de grave, aducând atingere unor valori sociale ocrotite de lege, iar lăsarea în libertate a acestora ar crea o stare de neliniște și neîncredere în rândul membrilor s societății, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate la nivel local.

În mod corect s-a apreciat de către instanța de prim control judiciar că soluția de achitare pentru o parte din infracțiuni nu echivalează cu lipsa temeiurilor care au condus la luarea măsurii arestării preventive și nici cu schimbarea acestora, inculpații fiind condamnați la pedepse relativ mari, în regim de detenție pentru o parte din infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată. Legitimitatea menținerii în detenție provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize în concret a cauzei dedusă judecății și constatarea existenței de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, față de regula respectării libertății individuale (Vander der Tang vs. Spania, Pantano vs. Italia).

În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornite de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O., care în câteva cauze împotriva Franței (Letellier) prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă. Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public care ar impune detenția preventivă (Vremer c. Serbiei).

Menținerea stării de arest a inculpaților poate fi justificată dacă există indicii precise în sensul unei necesități reale și de interes public, care în pofida prezumției de nevinovăție, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea inculpatului. În speță, în raport de gravitatea infracțiunilor pentru care sunt judecați recurenții inculpați, împrejurările în care se presupune că au fost comise, Înalta Curte constată că inculpații prezintă pericol concret pentru ordinea publică. În acest context nemenținerea unor măsuri preventive față de anumite persoane, în condițiile în care există indicii cu privire la presupusa implicare a acestora într-o activitate infracțională ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiție, consecință necompatibilă cu principiile unei societăți democratice.

În ceea ce privește dispozițiile art. 5 din C.E.D.O. privitoare la necesitatea stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere și in raport de fapta ce formează obiectul judecății, se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din C.E.D.O. modificat prin Protocolul nr. 11, „orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”. Referindu-se la „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale”, C.E.D.O. a statuat că acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul autorităților competente (decizia C.E.D.O.

din 31 martie 1998). Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța europeană a statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată", adică data sesizării instanței competente, potrivit dispozițiilor legii naționale sau „o dată anterioară” (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). În această privință, Curtea Europeană face precizarea că noțiunea de „acuzație penală" in sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă și noțiunii de „urmări importante” privitoare la situația învinuitului (decizia C.E.D.O.

din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei). Cât privește data finalizării procedurii în materie penală luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil”, Curtea a statuat că aceasta este data pronunțării instanței cu privire la acuzațiile aduse inculpatului (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei). Curtea Europeană a avut în vedere și „comportamentul acuzatului”, cerând ca acesta să coopereze activ cu autoritățile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franței). Aplicând aceste, principii la speța de față, durata arestării preventive a inculpaților nu poate fi apreciată că a depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art. 5 parag.

3 din C.E.D.O. Autoritățile judiciare au luat toate măsurile, desigur în raport și de complexitatea cauzei, pentru soluționarea cu celeritate a cauzei. De altfel, pentru stabilirea datei finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil”, C.E.D.O. a statuat că aceasta este data pronunțării instanței cu privire la acuzațiile aduse inculpatului. Or, în cauză, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu privire la infracțiunile pentru care inculpații, au fost trimiși în judecată la data de 21 iunie 2010, neputându-se vorbi de o încălcare a termenului rezonabil.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, evaluând gravitatea infracțiunilor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, modul și circumstanțele în care se presupune ca au fost săvârșite, reacția publică declanșată datorită faptelor presupus a fi comise de aceștia, starea de tulburare socială care ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpaților constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă, astfel că privarea de libertate în această fază a procesului penal este necesară, punerea în libertate, prezentând pentru aspectele mai sus prezentate, un pericol concret, actual și real pentru ordinea publică. Pentru aceleași considerente, Înalta Curte, constată că, în această fază a procesului penal, nu se impune luarea unei măsuri alternative neprivative de libertate împotriva inculpaților.

De asemenea și pentru buna desfășurare a cercetării judecătorești, este justificată menținerea măsurii arestării preventive (Matznetter vs. Austria). Față de cele reținute, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, recursurile inculpaților. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. îi va obliga pe recurenții inculpați la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații A.C., I.T.M., D.A., I.R.M. și Ș.I.L. împotriva încheierii din 18 august 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 5453/30/2009. Obligă recurenții inculpați la plata sumelor de câte 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 25 lei, reprezentând onorariul parțial al apărătorilor desemnați din oficiu, se vor avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 septembrie 2010.