ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2358/2010

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, la data de 17 septembrie 2004, reclamanții S.E. și S.G. au solicitat în contraductoriu cu pârâtele SC C. SA, prin lichidator SC P.C.M.C. SRL București și SC A. SRL, să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță încheiat de pârâte la 13 decembrie 2001, ca fiind încheiat cu încălcarea legii și având o clauză ilicită, conform art. 948 pct. 4 C. proc. civ., art. 966 și art. 968 C. civ. și Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. La data de 13 ianuarie 2005, s-a făcut o precizare a acțiunii introductive, în sensul că reclamantul S.G. nu mai are calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, urmând ca unic reclamant să fie S.E.

Prin sentința civilă nr. 2794 din 10 martie 2005, Judecătoria Timișoara a respins acțiunea pentru lipsa interesului actual al reclamanților, în condițiile restituirii imobilului în natură și față de posibilitatea exercitării retractului litigios. La data de 13 ianuarie 2005, s-a făcut o precizare a acțiunii introductive, în sensul că reclamantul S.G. nu mai are calitatea de proprietar al imobilului în litigiu urmând ca unic reclamant să fie S.E. Prin sentința civilă nr. 2794 din 10 martie 2005, Judecătoria Timișoara a respins acțiunea pentru lipsa interesului actual al reclamanților, în condițiile restituirii imobilului în natură și față de posibilitatea exercitării retractului litigios.

Prin decizia civilă nr. 1472 din 20 iunie 2005, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul reclamanților, fiind anulată sentința apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, respectiv Tribunalul Timis, întrucât acțiunea este evaluabilă în bani, iar valoarea litigiului depășește pragul valoric de un miliard lei. Prin sentința civilă nr. 2560/PI din 31 noiembrie 2005, Tribunalul Timiș a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara întrucât valoarea litigiului este sub cinci miliarde lei, valoare stabilită de Legea nr. 219/2005. Prin sentința civilă nr. 1556 din 16 februarie 2006, Judecătoria Timișoara a respins acțiunea formulată de S.E.

ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins excepția de interes, și a admis acțiunea reclamantului S.E., fiind constatată nulitata contractului de cesiune. Prin decizia civilă nr. 867/A din 17 noiembrie 2006, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis apelul pârâtei SC C. SA, fiind schimbată sentința atacată, în sensul admiterii lipsei de interes, reținându-se că încheierea contractului de cesiune excede dreptului de proprietate, validarea cesiunii neafectând interesele proprietarului. Prin decizia civilă nr. 533 din 23 mai 2007, Curtea de Apel Timișora, secția civilă, a admis recursul reclamantului și a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului pe fond.

Prin decizia civilă nr. 1078/A din 21 decembrie 2007, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins apelul pârâtei ca nefondat. Prin decizia civilă nr. 537 din 22 mai 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis recursul pârâtei, cauza fiind trimisă spre competentă soluționare, în primă instanță, Tribunalului Timiș, față de natura comercială a litigiului. La termenul din data de 10 martie 2009, tribunalul a luat act de precizarea cadrului procesual, conform art. 132 C. proc. civ., în sensul scoaterii din cauză a reclamantului S.E. Prin sentința civilă nr. 253/PI/17 martie 2009 Tribunalul Timiș, secția civilă și de contencios administrativ, a admis excepția lipsei de interes și a respins acțiunea reclamantului ca lipsită de interes, obligând reclamantul la plata sumei de 34.715,34 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că actul de cesiune invocat în acțiune este în realitate, o promisiune bilaterală de vânzare – cumpărare a unui imobil aflat în proprietatea unei terțe persoane, prin care promitenta – vânzătoare s-a obligat să facă toate demersurile pentru obținerea titlului de proprietate și, ulterior, intrării acestui drept de proprietate în patrimoniul său, să procedeze la încheierea contractului de vânzare – cumpărare. Ca atare, a apreciat tribunalul, acordul de voință al părților se impune a fi analizat ca fiind o promisiune de vânzare – cumpărare condiționată care, deși a luat naștere la momentul acordului de voință al părților, produce efecte doar de la data la care imobilul va intra în patrimoniul promitentei – vânzătoare, iar această convenție nu poate avea efecte decât între părțile contractante, conform art. 973 C. civ.

Împotriva acestei sentințe a declarat „recurs” reclamantul criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeincie. Prin decizia civilă nr. 1007 din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara a constatat nul recursul declarat, conform art. 303 raportat la art. 306 C. proc. civ., reținând că recursul a fost motivat cu depășirea termenului legal de motivare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, apelantul – reclamant, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurentul a arătat că litigiul a fost incorect calificat de către curtea de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 282 C. civ., întrucât sentința tribunalului Timiș este atacată cu apel în 15 zile de la comunicare.

Astfel, prin decizia nr. 1472 din 20 iunie 2005 a Curții de Apel Timișoara s-a stabilit irevocabil că valoarea litigiului este peste pragul valoric de un miliard lei, motiv pentru care respectiva hotărâre este supusă apelului, așa cum corect s-a reținut în dispozitivul sentinței atacate. Recurentul a arătat că instanța de apel a săvârșit o eroare de competență, judecând ca recurs o cale de atac care era apel, ceea ce determină încălcarea dreptului recurentului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) CEDO. În motivare, recurentul – reclamant a criticat sentința tribunalului pentru nelegalitate, arătând că în mod greșit s-a reținut că actul de cesiune încheiat nu afectează interesele proprietarului.

La data de 25 februarie 2010, recurentul – reclamant a arătat că decizia atacată este casabilă pentru că încalcă dispozițiile de ordine publică prevăzute în art. 2 pct. 1 lit. a) și art. 282 1 C. proc. civ. Intimata a depus întâmpinare invocând excepția inadmisibilității recursului și excepția nulității recursului, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Analizând, cu prioritate, excepțiile invocate de intimată, în baza art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte, în majoritate, reține că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: În ceea ce privește excepția nulității recursului declarat, prin raportare la dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte reține, din dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. raportat la art. 282 și art. 282 1 C. proc. civ. Totodată, Înalta Curte reține că motivele de nelegalitate formulate se pot încadra și în dispozițiile art. 304 pct. 3, vizând încălcarea competenței altei instanțe. Relativ la excepția inadmisibilității recursului declarat, întrucât se atacă o hotărâre irevocabilă, Înalta Curte reține, în majoritate, că și această excepție este nefondată, în speță fiind aplicate dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. e) C. proc. civ. raportat la art. 282 și art. 282 1 C. proc. civ. Examinând motivele de nelegalitate invocate, prin raportare la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține, în majoritate, că recursul declarat este întemeiat pentru următoarele considerente: Conform art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc.

civ.: „Tribunalul judecă: 1.în primă instanță: a) procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei (.)”, iar conform art. 282 1 C. proc. civ.: „Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât și în materie comercială (..)”. Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege, Înalta Curte reține că hotărârile pronunțate de tribunal, în materie comercială în acțiunile evaluabile în bani, cazul în speță, se bucură de două căi de reformare, respectiv: apelul, care este de competența curții de apel, conform art. 3 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. și recursul, care este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 4 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Totodată, conform art. 84 raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța de judecată este obligată să califice corect cererea pentru declararea căilor de atac, în vederea unei corecte aplicări a legii. Ca atare, Înalta Curte reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., raportat la art. 2821 C. proc. civ. încălcând competența în soluționarea recursului, în prezenta cauză, conform aceluiași text de lege raportat la art. 4 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și principiul rolului activ al judecătorului prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. Înalta Curte reține că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 299 C. proc. civ., nefiind incidentă ipoteza legală din acest text de lege care vizează exclusiv hotărârile date fără drept de apel sau date în apel. Înalta Curte nu va analiza motivele invocate la pct. B și C din recurs, întrucât acestea vizează fondul litigiului, aspect ce nu a fost analizat de către instanța de apel. Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 313 C. proc. civ., văzând și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în majoritate, va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru judecata apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepțiile invocate de intimata pârâtă SC C. SA, prin lichidator. Admite recursul declarat de reclamantul S.E. împotriva deciziei nr. 1007 din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare a apelului la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2010.