ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2358/2010

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Timișoara, la data de 17 septembrie 2004, reclamanții

S.E. și S.G. au solicitat în contraductoriu cu pârâtele SC C. SA, prin

lichidator SC P.C.M.C. SRL București și SC A. SRL, să se

constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță

încheiat de pârâte la 13 decembrie 2001, ca fiind încheiat cu încălcarea

legii și având o clauză ilicită, conform art. 948 pct. 4 C.

proc. civ., art. 966 și art. 968 C. civ. și Normelor metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001.

La data de 13

ianuarie 2005, s-a făcut o precizare a acțiunii introductive, în

sensul că reclamantul S.G. nu mai are calitatea de proprietar al

imobilului în litigiu, urmând ca unic reclamant să fie S.E.

Prin sentința

civilă nr. 2794 din 10 martie 2005, Judecătoria Timișoara a

respins acțiunea pentru lipsa interesului actual al reclamanților, în

condițiile restituirii imobilului în natură și față de

posibilitatea exercitării retractului litigios.

La data de 13

ianuarie 2005, s-a făcut o precizare a acțiunii introductive, în

sensul că reclamantul S.G. nu mai are calitatea de proprietar al imobilului

în litigiu urmând ca unic reclamant să fie S.E.

Prin sentința

civilă nr. 2794 din 10 martie 2005, Judecătoria Timișoara a

respins acțiunea pentru lipsa interesului actual al reclamanților, în

condițiile restituirii imobilului în natură și față de

posibilitatea exercitării retractului litigios.

Prin decizia

civilă nr. 1472 din 20 iunie 2005, Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, a admis apelul reclamanților, fiind anulată

sentința apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței

competente, respectiv Tribunalul Timis, întrucât acțiunea este

evaluabilă în bani, iar valoarea litigiului depășește

pragul valoric de un miliard lei.

Prin sentința

civilă nr. 2560/PI din 31 noiembrie 2005, Tribunalul Timiș a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Timișoara întrucât valoarea litigiului este sub cinci miliarde lei,

valoare stabilită de Legea nr. 219/2005.

Prin sentința

civilă nr. 1556 din 16 februarie 2006, Judecătoria Timișoara a

respins acțiunea formulată de S.E. ca fiind formulată de o

persoană fără calitate procesuală activă, a respins

excepția de interes, și a admis acțiunea reclamantului S.E.,

fiind constatată nulitata contractului de cesiune.

Prin decizia

civilă nr. 867/A din 17 noiembrie 2006, Tribunalul Timiș, secția

civilă, a admis apelul pârâtei SC C. SA, fiind schimbată

sentința atacată, în sensul admiterii lipsei de interes,

reținându-se că încheierea contractului de cesiune excede dreptului

de proprietate, validarea cesiunii neafectând interesele proprietarului.

Prin decizia

civilă nr. 533 din 23 mai 2007, Curtea de Apel Timișora, secția

civilă, a admis recursul reclamantului și a casat decizia

recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului pe fond.

Prin decizia

civilă nr. 1078/A din 21 decembrie 2007, Tribunalul Timiș, secția

civilă, a respins apelul pârâtei ca nefondat.

Prin decizia

civilă nr. 537 din 22 mai 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă a admis recursul pârâtei, cauza fiind trimisă spre

competentă soluționare, în primă instanță, Tribunalului

Timiș, față de natura comercială a litigiului.

La termenul din data

de 10 martie 2009, tribunalul a luat act de precizarea cadrului procesual,

conform art. 132 C. proc. civ., în sensul scoaterii din cauză a

reclamantului S.E.

Prin sentința

civilă nr. 253/PI/17 martie 2009 Tribunalul Timiș, secția

civilă și de contencios administrativ, a admis excepția lipsei

de interes și a respins acțiunea reclamantului ca lipsită de

interes, obligând reclamantul la plata sumei de 34.715,34 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut

că actul de cesiune invocat în acțiune este în realitate, o

promisiune bilaterală de vânzare – cumpărare a unui imobil aflat în

proprietatea unei terțe persoane, prin care promitenta – vânzătoare

s-a obligat să facă toate demersurile pentru obținerea titlului

de proprietate și, ulterior, intrării acestui drept de proprietate în

patrimoniul său, să procedeze la încheierea contractului de vânzare –

cumpărare.

Ca atare, a apreciat

tribunalul, acordul de voință al părților se impune a fi

analizat ca fiind o promisiune de vânzare – cumpărare

condiționată care, deși a luat naștere la momentul

acordului de voință al părților, produce efecte doar de la

data la care imobilul va intra în patrimoniul promitentei – vânzătoare,

iar această convenție nu poate avea efecte decât între

părțile contractante, conform art. 973 C. civ.

Împotriva acestei

sentințe a declarat „recurs” reclamantul criticând sentința

atacată pentru nelegalitate și netemeincie.

Prin decizia

civilă nr. 1007 din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara a

constatat nul recursul declarat, conform art. 303 raportat la art. 306 C. proc.

civ., reținând că recursul a fost motivat cu depășirea

termenului legal de motivare.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, apelantul – reclamant, pentru motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor de nelegalitate formulate, recurentul a arătat că litigiul

a fost incorect calificat de către curtea de apel, cu încălcarea

dispozițiilor art. 282 C. civ., întrucât sentința tribunalului

Timiș este atacată cu apel în 15 zile de la comunicare.

Astfel, prin decizia nr.

1472 din 20 iunie 2005 a Curții de Apel Timișoara s-a stabilit

irevocabil că valoarea litigiului este peste pragul valoric de un miliard

lei, motiv pentru care respectiva hotărâre este supusă apelului,

așa cum corect s-a reținut în dispozitivul sentinței atacate.

Recurentul a

arătat că instanța de apel a săvârșit o eroare de

competență, judecând ca recurs o cale de atac care era apel, ceea ce

determină încălcarea dreptului recurentului la un proces echitabil

prevăzut de art. 6 alin. (1) CEDO.

În motivare,

recurentul – reclamant a criticat sentința tribunalului pentru

nelegalitate, arătând că în mod greșit s-a reținut că

actul de cesiune încheiat nu afectează interesele proprietarului.

La data de 25

februarie 2010, recurentul – reclamant a arătat că decizia

atacată este casabilă pentru că încalcă dispozițiile

de ordine publică prevăzute în art. 2 pct. 1 lit. a) și art. 282

1

C. proc. civ.

Intimata a depus

întâmpinare invocând excepția inadmisibilității recursului

și excepția nulității recursului, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Analizând, cu

prioritate, excepțiile invocate de intimată, în baza art. 137 C.

proc. civ., Înalta Curte, în majoritate, reține că acestea sunt

nefondate pentru următoarele considerente:

În ceea ce

privește excepția nulității recursului declarat, prin

raportare la dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., Înalta Curte reține, din dezvoltarea criticilor de nelegalitate

formulate, că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată a fost dată cu

interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 2 alin.

(1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. raportat la art. 282 și art. 282

1

C.

proc. civ. Totodată, Înalta Curte reține că motivele de

nelegalitate formulate se pot încadra și în dispozițiile art. 304 pct.

3, vizând încălcarea competenței altei instanțe.

Relativ la

excepția inadmisibilității recursului declarat, întrucât se

atacă o hotărâre irevocabilă, Înalta Curte reține, în

majoritate, că și această excepție este nefondată, în

speță fiind aplicate dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 1 lit.

e) C. proc. civ. raportat la art. 282 și art. 282

1

C. proc.

civ.

Examinând motivele de

nelegalitate invocate, prin raportare la actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte reține, în majoritate, că recursul declarat

este întemeiat pentru următoarele considerente:

Conform art. 2 alin.

(1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.: „Tribunalul judecă: 1.în primă

instanță: a) procesele și cererile în materie comercială al

căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei (.)”, iar conform art. 282

1

C. proc. civ.: „Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești

date în primă instanță în cererile introduse pe cale

principală privind pensii de întreținere, litigii al căror

obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie

civilă, cât și în materie comercială (..)”.

Din interpretarea

coroborată a acestor texte de lege, Înalta Curte reține că hotărârile

pronunțate de tribunal, în materie comercială în acțiunile

evaluabile în bani, cazul în speță, se bucură de două

căi de reformare, respectiv: apelul, care este de competența

curții de apel, conform art. 3 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și

recursul, care este de competența Înaltei Curți de Casație

și Justiție, conform art. 4 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Totodată,

conform art. 84 raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța de

judecată este obligată să califice corect cererea pentru

declararea căilor de atac, în vederea unei corecte aplicări a legii.

Ca atare, Înalta Curte

reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu

interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 2 alin.

(1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., raportat la art. 2821 C. proc. civ.

încălcând competența în soluționarea recursului, în prezenta

cauză, conform aceluiași text de lege raportat la art. 4 alin. (1) pct.

1 C. proc. civ. și principiul rolului activ al judecătorului

prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Înalta Curte

reține că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art.

299 C. proc. civ., nefiind incidentă ipoteza legală din acest text de

lege care vizează exclusiv hotărârile date fără drept de

apel sau date în apel.

Înalta Curte nu va

analiza motivele invocate la pct. B și C din recurs, întrucât acestea

vizează fondul litigiului, aspect ce nu a fost analizat de către

instanța de apel.

Pentru considerentele

mai sus invocate, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 313

C. proc. civ., văzând și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte, în majoritate, va admite recursul, va casa decizia

atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru

judecata apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

excepțiile invocate de intimata pârâtă SC C. SA, prin lichidator.

Admite recursul

declarat de reclamantul S.E. împotriva deciziei nr. 1007 din 29 septembrie 2009

a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, pe care o

casează și trimite cauza spre rejudecare a apelului la aceeași

instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 iunie 2010.