ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4288/2005

Asupra recursului, din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3120 din 8

aprilie 2004, Judecătoria Timișoara a luat act de renunțarea reclamantei SC A.A.

SA la judecarea cauzei având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare silită din 28 iunie 2001 și repunerea

părților în situația anterioară, contract încheiat cu pârâta SC A. SRL

Timișoara și a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenție, în interes

propriu, formulată de D.G.F.P. Timiș, prin care se solicitase constatarea

nulității absolute a aceluiași contract de vânzare-cumpărare.

Intervenienta formulase cererea în

temeiul dispozițiilor O.G. nr. 11/1990, privind executarea creanțelor bugetare,

susținând că bunurile imobile care fac obiectul contractului erau

indisponibilizate în vederea recuperării debitelor reclamantei vânzătoare.

Pentru a pronunța această sentință,

Judecătoria a constatat că acest contract are natura juridică a unui act de

executare încheiat cu aplicarea dispozițiilor art. 494 C. proc. civ.,

calificare stabilită irevocabil, prin decizia civilă nr. 1207/2003 a Curții de

Apel Timișoara, conform art. 315 C. proc. civ.; în consecință, instanța de fond

a apreciat neîntemeiate motivele de nulitate absolută invocate de intervenientă

deoarece fiind calificat act de executare, contractul presupune o atare

manifestare a consimțământului, iar prețul este echivalent cu creanța în contul

căreia au fost adjudecare imobilele înstrăinate.

Apelul declarat de intervenienta

D.G.F.P. Timiș, împotriva sentinței civile nr. 3120/2004 a fost respins, ca

nefondat, prin decizia nr. 321 din 11 octombrie 2004 a Curții de Apel Timișoara,

secția comercială și de contencios administrativ.

Împotriva deciziei nr. 321/2004 a

declarat recurs intervenienta, invocând mai multe motive de nelegalitate

printre care și calea de atac împotriva sentinței civile nr. 3120/2004. Astfel,

intervenienta susține că judecătoria a calificat cererea ca o contestație la

executare și în consecință potrivit art. 402 alin. (2) C. proc. civ., calea de

atac este recursul și nu apelul soluționat de curtea de apel, deoarece în

sentință se menționase, nelegal, această cale de atac.

Înalta Curte, analizând acest motiv

de recurs, în raport de înscrisurile dosarului, constată că potrivit art. 402 alin.

(2) C. proc. civ., hotărârea pronunțată cu privire la contestația la executare

se dă fără drept de apel și în consecință calea de atac este recursul, iar

competența soluționării revine tribunalului.

Astfel fiind, constatând că acest

motiv de recurs este întemeiat, Înalta Curte urmează ca în temeiul art. 312

alin. (1) și art. 313 C. proc. civ., să admită recursul, să caseze decizia

atacată cu consecința trimiterii cauzei la instanța competentă să soluționeze

calea de atac, Tribunalul Timiș.

Cu ocazia soluționării recursului

urmează să fie analizate și celelalte motive invocate de intervenientă, ca

apărări de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

intervenienta D.G.F.P. Timiș.

Casează decizia nr. 321 din 11

octombrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ și trimite cauza spre soluționare la

t

ribunalul Timiș.

I

revocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 27 septembrie 2005.