ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4288/2005

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3120 din 8 aprilie 2004, Judecătoria Timișoara a luat act de renunțarea reclamantei SC A.A. SA la judecarea cauzei având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare silită din 28 iunie 2001 și repunerea părților în situația anterioară, contract încheiat cu pârâta SC A. SRL Timișoara și a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenție, în interes propriu, formulată de D.G.F.P. Timiș, prin care se solicitase constatarea nulității absolute a aceluiași contract de vânzare-cumpărare. Intervenienta formulase cererea în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 11/1990, privind executarea creanțelor bugetare, susținând că bunurile imobile care fac obiectul contractului erau indisponibilizate în vederea recuperării debitelor reclamantei vânzătoare.

Pentru a pronunța această sentință, Judecătoria a constatat că acest contract are natura juridică a unui act de executare încheiat cu aplicarea dispozițiilor art. 494 C. proc. civ., calificare stabilită irevocabil, prin decizia civilă nr. 1207/2003 a Curții de Apel Timișoara, conform art. 315 C. proc. civ.; în consecință, instanța de fond a apreciat neîntemeiate motivele de nulitate absolută invocate de intervenientă deoarece fiind calificat act de executare, contractul presupune o atare manifestare a consimțământului, iar prețul este echivalent cu creanța în contul căreia au fost adjudecare imobilele înstrăinate. Apelul declarat de intervenienta D.G.F.P. Timiș, împotriva sentinței civile nr. 3120/2004 a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 321 din 11 octombrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Împotriva deciziei nr. 321/2004 a declarat recurs intervenienta, invocând mai multe motive de nelegalitate printre care și calea de atac împotriva sentinței civile nr. 3120/2004. Astfel, intervenienta susține că judecătoria a calificat cererea ca o contestație la executare și în consecință potrivit art. 402 alin. (2) C. proc. civ., calea de atac este recursul și nu apelul soluționat de curtea de apel, deoarece în sentință se menționase, nelegal, această cale de atac. Înalta Curte, analizând acest motiv de recurs, în raport de înscrisurile dosarului, constată că potrivit art. 402 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea pronunțată cu privire la contestația la executare se dă fără drept de apel și în consecință calea de atac este recursul, iar competența soluționării revine tribunalului.

Astfel fiind, constatând că acest motiv de recurs este întemeiat, Înalta Curte urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) și art. 313 C. proc. civ., să admită recursul, să caseze decizia atacată cu consecința trimiterii cauzei la instanța competentă să soluționeze calea de atac, Tribunalul Timiș. Cu ocazia soluționării recursului urmează să fie analizate și celelalte motive invocate de intervenientă, ca apărări de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de intervenienta D.G.F.P. Timiș. Casează decizia nr. 321 din 11 octombrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ și trimite cauza spre soluționare la t ribunalul Timiș. I revocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2005.