ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3046/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul M.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, a solicitat anularea Ordinului nr. 5612 din 10 noiembrie 2010 emis de pârât, repunerea părților în situația anterioară în sensul reîncadrării reclamantului pe funcția deținută anterior și suspendarea executării actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Prin încheierea de ședință din 29 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile prematurității și a lipsei de interes în ceea ce privește cererea de suspendare a actului atacat.

Totodată, instanța a respins cererea de suspendare, formulată de reclamantul M.M., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că excepția prematurității cererii de suspendare este nefondată, întrucât actul administrativ are forță executorie de la data emiterii lui, fiind nerelevant faptul că efectele sale sunt afectate de o condiție sau de un termen. Referitor la excepția lipsei de interes a cererii de suspendare, prima instanță a constatat că și aceasta este nefondată, având în vedere că existența unui interes actual pentru promovarea cererii trebuie raportată la normele speciale în materie de suspendare a actului administrativ, putând să se concluzioneze că, în raport de dispozițiile art. 14 din Legea 554/2004, partea care riscă să sufere o pagubă iminentă prin menținerea caracterului executoriu a unui act administrativ are un interes actual pentru promovarea unei cereri de suspendare a executării actului.

În ceea ce privește cererea de suspendare a Ordinului nr. 5612 din 10 noiembrie 2010 emis de pârât, instanța de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că , în cauză, nu s-a făcut dovada cazului bine justificat, întrucât prin ordinul a cărui suspendare se solicită s-a dispus încetarea contractului de management al reclamantului ca urmare a unei evaluări la care reclamantul a primit calificativul nesatisfăcător, iar motivele de nelegalitate invocate de reclamant cu privire la modul de acordare a calificativului nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul M.M., solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii cererii de suspendare, pentru următoarele motive: - încheierea pronunțată de instanța de fond este insuficient și inexact motivată, fiind de neînțeles cum a reușit instanța de fond să efectueze o apreciere corectă a motivelor de nelegalitate aduse în atenția sa, în condițiile în care prin sentință se arată că nu există suficiente date la acest moment al procedurii pentru determinarea normelor încălcate. - în mod greșit s-a apreciat că în speță nu s-a dovedit cazul bine justificat, având în vedere că ordinul atacat a fost emis în baza unui calificativ de nesatisfăcător, reclamantul fiind singurul din conducerea inspectoratului care a obținut acest calificativ și, totodată, este imposibil de justificat discrepanța majoră dintre calificativele obținute în anii anteriori și calificativul aferent anului-școlar 2009-2010.

- în mod greșit, s-a reținut în încheierea atacată că nu este îndeplinită condiția pagubei iminente, fiind evident că prin eliberarea din funcția de conducere salariul recurentului s-a diminuat semnificativ. În drept recurentul și-a încadrat motivele de recurs, din punct de vedere procedural, în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat , pentru următoarele considerente: În speță, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale. Mai precis, judecătorul fondului cauzei a prezentat în cuprinsul încheierii toate elementele care l-au condus la concluzia netemeiniciei cererii de suspendare. Cu privire la motivele de recurs ce vizează condiția cazului bine-justificat, în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că motivele invocate de recurentul-reclamant, referitoare la calificativul „nesatisfăcător" acordat în mod nejustificat, sunt nefondate, întrucât doar existența unor aspecte de vădită nelegalitate sau de caracter vădit abuziv al actului a cărui suspendare se solicită poate constitui un caz bine justificat.

În ceea ce privește motivul de recurs ce vizează condiția „pagubei iminente", Înalta Curte constată că această condiție nu este întrunită, reclamantul - recurent nefăcând dovada lipsei de venituri, ci doar a diminuării indemnizației de conducere, urmând a fi despăgubit în situația admiterii acțiunii de fond. Urmare a încetării detașării, reclamant a revenit la catedra rezervată pe care era titular, astfel că acesta nu suferă un prejudiciu material imediat care să justifice adoptarea măsurii suspendării executării actului. În cazul în care acțiunea reclamantului va fi admisă și actul se va anula aceasta va recupera diferența de salariu, de la autoritatea emitentă a actului. În raport de împrejurările de fapt enunțate, respectiv revenirea reclamantului la catedra rezervată, nu se îndeplinește condiția pagubei iminent dificil de recuperat, ce ar fi determinată de executarea actului.

Pentru considerentele menționate, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. In consecință, nefiind întemeiate motivele de recurs invocate de către recurentul-reclamant M.M., în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de M.M. împotriva încheierii de ședință din 29 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2011.