ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3046/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată,

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul M.M., în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului, a solicitat anularea Ordinului nr. 5612 din 10 noiembrie 2010 emis

de pârât, repunerea părților în situația anterioară în sensul reîncadrării

reclamantului pe funcția deținută anterior și suspendarea executării actului

administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Prin încheierea de ședință din 29

martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ

și fiscal, a respins excepțiile prematurității și a lipsei de interes în ceea

ce privește cererea de suspendare a actului atacat.

Totodată, instanța a respins cererea

de suspendare, formulată de reclamantul M.M., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut, în esență, că excepția prematurității cererii de

suspendare este nefondată, întrucât actul administrativ are forță executorie de

la data emiterii lui, fiind nerelevant faptul că efectele sale sunt afectate de

o condiție sau de un termen.

Referitor la excepția lipsei de

interes a cererii de suspendare, prima instanță a constatat că și aceasta este

nefondată, având în vedere că existența unui interes actual pentru promovarea

cererii trebuie raportată la normele speciale în materie de suspendare a

actului administrativ, putând să se concluzioneze că, în raport de dispozițiile

art. 14 din Legea 554/2004, partea care riscă să sufere o pagubă iminentă prin

menținerea caracterului executoriu a unui act administrativ are un interes

actual pentru promovarea unei cereri de suspendare a executării actului.

În ceea ce privește cererea de

suspendare a Ordinului nr. 5612 din 10 noiembrie 2010 emis de pârât, instanța

de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din

Legea nr. 554/2004, având în vedere că , în cauză, nu s-a făcut dovada cazului

bine justificat, întrucât prin ordinul a cărui suspendare se solicită s-a

dispus încetarea contractului de management al reclamantului ca urmare a unei

evaluări la care reclamantul a primit calificativul nesatisfăcător, iar

motivele de nelegalitate invocate de reclamant cu privire la modul de acordare

a calificativului nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la

legalitatea actului.

Împotriva acestei încheieri a declarat

recurs reclamantul M.M., solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii

cererii de suspendare, pentru următoarele motive:

- încheierea pronunțată de instanța de

fond este insuficient și inexact motivată, fiind de neînțeles cum a reușit

instanța de fond să efectueze o apreciere corectă a motivelor de nelegalitate

aduse în atenția sa, în condițiile în care prin sentință se arată că nu există

suficiente date la acest moment al procedurii pentru determinarea normelor

încălcate.

- în mod greșit s-a apreciat că în speță

nu s-a dovedit cazul bine justificat, având în vedere că ordinul atacat a fost

emis în baza unui calificativ de nesatisfăcător, reclamantul fiind singurul din

conducerea inspectoratului care a obținut acest calificativ și, totodată, este

imposibil de justificat discrepanța majoră dintre calificativele obținute în

anii anteriori și calificativul aferent anului-școlar 2009-2010.

- în mod greșit, s-a reținut în

încheierea atacată că nu este îndeplinită condiția pagubei iminente, fiind

evident că prin eliberarea din funcția de conducere salariul recurentului s-a

diminuat semnificativ.

În drept recurentul și-a încadrat

motivele de recurs, din punct de vedere procedural, în prevederile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările

dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată

că recursul este nefondat

,

pentru următoarele considerente:

În speță, este nefondat motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în

care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea

hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația

statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat

de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței

instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o

instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat

totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să

reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Înalta Curte apreciază că motivarea

hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în

scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să

respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța de control

judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanță a expus în mod

corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale.

Mai precis, judecătorul fondului

cauzei a prezentat în cuprinsul încheierii toate elementele care l-au condus la

concluzia netemeiniciei cererii de suspendare.

Cu privire la motivele de recurs ce

vizează condiția cazului bine-justificat, în sensul art. 2 lit. t) din Legea

nr. 554/2004, Înalta Curte constată că motivele invocate de

recurentul-reclamant, referitoare la calificativul „nesatisfăcător"

acordat în mod nejustificat, sunt nefondate, întrucât doar existența unor

aspecte de vădită nelegalitate sau de caracter vădit abuziv al actului a cărui

suspendare se solicită poate constitui un caz bine justificat.

În ceea ce privește motivul de recurs

ce vizează condiția „pagubei iminente", Înalta Curte constată că această

condiție nu este întrunită, reclamantul - recurent nefăcând dovada lipsei de

venituri, ci doar a diminuării indemnizației de conducere, urmând a fi

despăgubit în situația admiterii acțiunii de fond.

Urmare a încetării detașării,

reclamant a revenit la catedra rezervată pe care era titular, astfel că acesta

nu suferă un prejudiciu material imediat care să justifice adoptarea măsurii

suspendării executării actului.

În cazul în care acțiunea

reclamantului va fi admisă și actul se va anula aceasta va recupera diferența

de salariu, de la autoritatea emitentă a actului.

În raport de împrejurările de fapt

enunțate, respectiv revenirea reclamantului la catedra rezervată, nu se

îndeplinește condiția pagubei iminent dificil de recuperat, ce ar fi

determinată de executarea actului.

Pentru considerentele menționate, Înalta

Curte apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 14

din Legea nr. 554/2004.

In consecință, nefiind întemeiate

motivele de recurs invocate de către recurentul-reclamant M.M., în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de M.M.

împotriva încheierii de ședință din 29 martie 2011 a Curții de Apel București,

secția a

VIII-

a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

25 mai 2011.