ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5389/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 956 din data de 23 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.M. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe și l-a obligat pe acesta să primească cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că reclamantul a adresat la data de 19 septembrie 2006 Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău o cerere prin care solicită să fie invitat să depună cererea de redobândire a cetățeniei române.

Întrucât nu a primit răspuns, a adresat pârâtului cererea înregistrată sub nr. 10821 din 14 septembrie 2009. Evocând dispozițiile Legii nr. 21/1991 și ale art. 10 din Convenția Europeană asupra cetățeniei ratificată prin Legea nr. 396 din 14 iunie 2002, instanța de fond a apreciat că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri - 19 septembrie 2006 și data sesizării instanței cu prezenta acțiune - 16 septembrie 2009, nu poate fi considerat un termen rezonabil în sensul dispozițiilor legale sus menționate și a practicii CEDO, condiții în care nesoluționarea în termenul legal a cererii reclamantului constituie, de fapt, o amânare la un termen nedeterminat a datei la care acesta va fi invitat să depună cererea de redobândire a cetățeniei române, fiind astfel incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

Curtea a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de către pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, arătând că termenul de prescripție a dreptului la acțiune se calculează prin raportare la data expirării termenului legal de soluționare a ultimei cereri, 14 septembrie 2009, față de care cererea de chemare în judecată este formulată în termen. A respins instanța de fond cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale, cu motivarea că acesta nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale prev. de art. 998 – 999 C. civ., respectiv faptă ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăție, prejudiciul moral pe care reclamantul pretinde că l-ar fi suferit nefiind probat.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea parțială în sensul respingerii cererii reclamantului pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a constatat în mod eronat că în speță nu a fost respectată cerința procesării cererii reclamantului într-un termen rezonabil și că trecerea unei perioade mai mari de trei ani de la data depunerii cererii are drept consecință imposibilitatea reclamantului de valorificare a dreptului prevăzut de Legea nr. 21/1991 Recurentul-pârât a prezentat o justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru programarea reclamantului în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, în baza dificultăților de ordin practic în procesarea numărului mare de solicitări de redobândire a cetățeniei române depuse la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău.

A arătat recurentul că în cauză nu poate fi constatat refuzul nejustificat, întrucât răspunsul administrativ pe care îl oferă Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău nu reprezenta un refuz de soluționare a cererii petentului, ci arăta condițiile concrete în care aceasta urma să fie procesată. Autoritatea recurentă a mai precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor de această natură, în sensul că gestionarea atribuțiilor ce le revin, exercitate pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române într-un termen cât mai scurt.

A mai susținut recurentul că instanța de fond nu avea nici un temei legal pentru a-l obliga la primirea cererii reclamantului de redobândire a cetățeniei, că, potrivit art. 12 din Legea nr. 21/1991 așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 147/2008 numărul maxim de cereri în interval de un an pentru fiecare oficiu consular nu poate depăși 30.000 de dosare și că reclamantul poate, potrivit O.U.G. nr. 5/2010, depune cererea și la sediul Autorității Naționale pentru Cetățenie. Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a-l respinge, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte constată că reclamantul s-a adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în redobândirea cetățeniei române, în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, însă răspunsul primit a fost în sensul amânării soluționării solicitării acestuia pentru o dată neprecizată. Analizând conținutul adresei pârâtului nr. G5-1/P/2824 din 20 noiembrie 2009, singurul răspuns primit de către intimatul-reclamant la solicitările de a depune cererea de redobândire a cetățeniei române, Înalta Curte constată că însuși momentul în care urma a se efectua programarea în vederea depunerii cererii este explicit amânat pentru un termen nedefinit.

Chiar fără a lua în considerare o cerere făcută în anul 2006, atitudinea pârâtului, materializată în conținutul adresei sus-menționate, este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un termen rezonabil a cererii sale, fapt de natură a atrage incidența art. 1 din Legea nr. 554/2004, și de a crea o stare de incertitudine cu privire la existența și exercitarea drepturilor intimatului - reclamant. Față de acestea, Înalta Curte apreciază că în cauză sunt întrunite elementele avute în vedere de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, în sensul considerentelor instanței de fond.

Înalta Curte nu poate primi apărările formulate de recurent privind dificultățile de ordin practic în procesarea numărului mare de cereri sau în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât instituția recurentă ar fi trebuit să depună toate diligențele pentru rezolvarea situației create conform obligațiilor legale care îi revin, principala sa îndatorire fiind îndeplinirea atribuțiilor sale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Dispozițiile art. 12 din Legea nr. 21/1991, invocate de către recurent în apărarea sa, aparțin unei forme a acestui act normativ care a suferit modificări, în contextul contestării constituționalității unei asemenea prevederi, fiind abrogate prin art. I pct. 3 din Legea nr. 354/2009 privind aprobarea O.U.G.

nr. 36/2009 pentru modificarea și completarea Legii cetățeniei române nr. 12/1991, act normativ care a intrat în vigoare în noiembrie 2009. Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul și potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în convențiile internaționale la care România este parte. Instanța de judecată are îndatorirea constituțională de a sancționa, în cadrul și cu mijloacele oferite de lege, orice exercitare a prerogativelor autorității publice care afectează, în orice mod, drepturile fundamentale ale cetățeanului, fără ca acest fapt să aibă semnificația „substituirii puterii executive”, așa cum eronat susține recurentul.

În condițiile în care revine instanței de judecată misiunea de a restabili ordinea de drept și a remedia încălcările drepturilor omului și libertăților fundamentale supuse examinării sale, Înalta Curte arată că dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 oferă cadrul legal pentru obligarea unei autorități publice la efectuarea unei anumite operațiuni administrative, cum ar fi, în speță, primirea cererii de redobândire a cetățeniei române, sub care aspect critica recurentului-pârât apare ca lipsită de fundament.

În considerarea dispozițiilor Legii nr. 21/1991, în forma în vigoare la momentul depunerii cererii reclamantului, dar și față de dispozițiile art. 13 din același act normativ, care prevăd că în prezent cererile de redobândire a cetățeniei române se pot depune atât la Autoritatea Națională pentru Cetățenie, cât și la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României, în vederea facilitării exercitării acestui drept de către solicitanți, câtă vreme intimatul și-a exercitat dreptul la alegere în sensul depunerii solicitării la Ambasada României la Chișinău, susținerile recurentului în sensul delegării totale a responsabilității către prima autoritate nu pot fi reținute, recurentul rămânând titularul obligației ce face obiectul prezentei cauze.

În consecință, nefiind întemeiate motivele de recurs invocate de către recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Externe, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 956 din data de 23 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2010.