ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5389/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 956 din

data de 23 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.M.

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe și l-a obligat pe

acesta să primească cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române în

termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut

că reclamantul a adresat la data de 19 septembrie 2006 Secției Consulare a

Ambasadei României la Chișinău o cerere prin care solicită să fie invitat să

depună cererea de redobândire a cetățeniei române.

Întrucât nu a primit răspuns, a

adresat pârâtului cererea înregistrată sub nr. 10821 din 14 septembrie 2009.

Evocând dispozițiile Legii nr.

21/1991 și ale art. 10 din Convenția Europeană asupra cetățeniei ratificată

prin Legea nr. 396 din 14 iunie 2002, instanța de fond a apreciat că intervalul

de timp cuprins între data formulării primei cereri - 19 septembrie 2006 și

data sesizării instanței cu prezenta acțiune - 16 septembrie 2009, nu poate fi

considerat un termen rezonabil în sensul dispozițiilor legale sus menționate și

a practicii CEDO, condiții în care nesoluționarea în termenul legal a cererii

reclamantului constituie, de fapt, o amânare la un termen nedeterminat a datei

la care acesta va fi invitat să depună cererea de redobândire a cetățeniei

române, fiind astfel incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea

nr. 554/2004.

Curtea a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune, invocată de către pârâtul Ministerul

Afacerilor Externe, arătând că termenul de prescripție a dreptului la acțiune

se calculează prin raportare la data expirării termenului legal de soluționare

a ultimei cereri, 14 septembrie 2009, față de care cererea de chemare în

judecată este formulată în termen.

A respins instanța de fond cererea

reclamantului privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale, cu

motivarea că acesta nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor

răspunderii civile delictuale prev. de art. 998 – 999 C. civ., respectiv faptă

ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu

și vinovăție, prejudiciul moral pe care reclamantul pretinde că l-ar fi suferit

nefiind probat.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea parțială

în sensul respingerii cererii reclamantului pentru motive pe care le-a încadrat

în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât

a susținut că instanța de fond a constatat în mod eronat că în speță nu a fost

respectată cerința procesării cererii reclamantului într-un termen rezonabil și

că trecerea unei perioade mai mari de trei ani de la data depunerii cererii are

drept consecință imposibilitatea reclamantului de valorificare a dreptului

prevăzut de Legea nr. 21/1991

Recurentul-pârât a prezentat o

justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru programarea

reclamantului în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române,

în baza dificultăților de ordin practic în procesarea numărului mare de

solicitări de redobândire a cetățeniei române depuse la Secția Consulară a

Ambasadei României la Chișinău.

A arătat recurentul că în cauză nu

poate fi constatat refuzul nejustificat, întrucât răspunsul administrativ pe

care îl oferă Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău nu reprezenta

un refuz de soluționare a cererii petentului, ci arăta condițiile concrete în

care aceasta urma să fie procesată.

Autoritatea recurentă a mai precizat

că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor de

această natură, în sensul că gestionarea atribuțiilor ce le revin, exercitate

pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a

autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații

adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române într-un

termen cât mai scurt.

A mai susținut recurentul că

instanța de fond nu avea nici un temei legal pentru a-l obliga la primirea

cererii reclamantului de redobândire a cetățeniei, că, potrivit art. 12 din

Legea nr. 21/1991 așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 147/2008 numărul

maxim de cereri în interval de un an pentru fiecare oficiu consular nu poate

depăși 30.000 de dosare și că reclamantul poate, potrivit O.U.G. nr. 5/2010,

depune cererea și la sediul Autorității Naționale pentru Cetățenie.

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304

1

C. proc.

civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat și urmează a-l respinge, pentru considerentele

ce urmează.

Înalta Curte constată că reclamantul

s-a adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în redobândirea cetățeniei

române,

în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin.

(2) din Legea nr. 21/1991,

însă răspunsul primit a fost în sensul

amânării soluționării solicitării acestuia pentru o dată neprecizată.

Analizând conținutul adresei

pârâtului nr. G5-1/P/2824 din 20 noiembrie 2009, singurul răspuns primit de

către intimatul-reclamant la solicitările de a depune cererea de redobândire a

cetățeniei române, Înalta Curte constată că însuși momentul în care urma a se

efectua programarea în vederea depunerii cererii este explicit amânat pentru un

termen nedefinit.

Chiar fără a lua în considerare o

cerere făcută în anul 2006, atitudinea pârâtului, materializată în conținutul

adresei sus-menționate, este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea

într-un termen rezonabil a cererii sale, fapt de natură a atrage incidența art.

1 din Legea nr. 554/2004, și de a crea o stare de incertitudine cu privire la

existența și exercitarea drepturilor intimatului - reclamant.

Față de acestea, Înalta Curte

apreciază că în cauză sunt întrunite elementele avute în vedere de dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, în sensul considerentelor

instanței de fond.

Înalta Curte nu poate primi apărările

formulate de recurent privind dificultățile de ordin practic în procesarea

numărului mare de cereri sau în sensul că există o cauză exoneratoare de

răspundere, întrucât instituția recurentă ar fi trebuit să depună toate

diligențele pentru rezolvarea situației create conform obligațiilor legale care

îi revin, principala sa îndatorire fiind îndeplinirea atribuțiilor sale cu

respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Dispozițiile art. 12 din Legea nr.

21/1991, invocate de către recurent în apărarea sa, aparțin unei forme a

acestui act normativ care a suferit modificări, în contextul contestării

constituționalității unei asemenea prevederi, fiind abrogate prin art. I pct. 3

din Legea nr. 354/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 pentru modificarea

și completarea Legii cetățeniei române nr. 12/1991, act normativ care a intrat

în vigoare în noiembrie 2009.

Înalta Curte are în vedere faptul că

întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului

suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul și potrivit

precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate

determina o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în

ordinea juridică a statului, precum și în convențiile internaționale la care

România este parte.

Instanța de judecată are îndatorirea

constituțională de a sancționa, în cadrul și cu mijloacele oferite de lege,

orice exercitare a prerogativelor autorității publice care afectează, în orice

mod, drepturile fundamentale ale cetățeanului, fără ca acest fapt să aibă

semnificația „substituirii puterii executive”, așa cum eronat susține

recurentul.

În condițiile în care revine

instanței de judecată misiunea de a restabili ordinea de drept și a remedia

încălcările drepturilor omului și libertăților fundamentale supuse examinării

sale, Înalta Curte arată că dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 oferă cadrul legal pentru obligarea unei autorități publice la

efectuarea unei anumite operațiuni administrative, cum ar fi, în speță,

primirea cererii de redobândire a cetățeniei române, sub care aspect critica

recurentului-pârât apare ca lipsită de fundament.

În considerarea dispozițiilor Legii

nr. 21/1991, în forma în vigoare la momentul depunerii cererii reclamantului,

dar și față de dispozițiile art. 13 din același act normativ, care prevăd că în

prezent cererile de redobândire a cetățeniei române se pot depune atât la

Autoritatea Națională pentru Cetățenie, cât și la

misiunile

diplomatice sau la oficiile consulare ale României, în vederea facilitării

exercitării acestui drept de către solicitanți, câtă vreme intimatul și-a

exercitat dreptul la alegere în sensul depunerii solicitării la Ambasada

României la Chișinău, susținerile recurentului în sensul delegării totale a

responsabilității către prima autoritate nu pot fi reținute, recurentul

rămânând titularul obligației ce face obiectul prezentei cauze.

În consecință, nefiind întemeiate

motivele de recurs invocate de către recurentul-pârât Ministerul Afacerilor

Externe, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de Ministerul

Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 956 din data de 23 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 decembrie

2010.