ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6842/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 160/D din 15 februarie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis în parte acțiunea

civilă formulată de reclamantul D.G.R., împotriva pârâtului Ministerul

Economiei și Finanțelor București prin DGFP Satu Mare, a obligat pârâtul să

achite reclamantului alături de creanța stabilită prin Sentința civilă nr.

118/D/2009 a Tribunalului Satu Mare, schimbată în parte prin Decizia civilă nr.

106 din 10 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea - dobânda legală BNR

- stabilită la data executării debitului raportat la întreaga sumă, a obligat

pârâtul să achite reclamantului suma de 6.000 RON onorariu avocațial, a respins

solicitarea de obligare a pârâtului la plata sumei de 0,1% penalități pe zi de

întârziere.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul, în urma analizării pretențiile formulate de reclamant, astfel cum

au fost precizate, în sensul de obligarea debitorului să achite creditorului la

executarea creanței rezultată din punerea în executare a Sentinței civile nr.

118/D/2009 pronunțată de Tribunalul Satu Mare și a Deciziei civile nr. 106/A/2009

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, dobânda de 0,1% pe zi de întârziere

aplicată la suma totală de 571.144,80 RON, începând cu data de 10 iunie 2009, a

apreciat justificată doar în parte solicitarea reclamantului, reținând că în

titlul executoriu evocat anterior, instanțele au stabilit obligația de plată

asupra sumelor cuprinse în hotărâre fără acordarea dobânzilor la data

executării, în această situație fiind aplicabile prevederile art. 371

2

alin. (3) C. proc. civ., astfel că actualizarea se face în funcție de rata

inflației, fără acordarea dobânzii legale dacă în titlu nu s-a stipulat în

acest sens.

Prima instanță a mai

reținut că, ceea ce poate obține reclamantul prin demersul inițiat în prezenta

cauză, se rezumă doar la acordarea dobânzii legale, incidente fiind în cauză

dispozițiile art. 1088 C. civ., coroborat cu O.G. nr. 9/2000.

Penalitatea pe care o

solicită creditorul-reclamant se întemeiază pe art. 117 din O.G. nr. 92/2003

coroborat cu art. 224 din același act normativ, dar care privește raporturile

expres stabilite în conținutul raportului juridic fiscal (taxe, impozite) și

nicidecum în raportul juridic obligațional de executare a unei creanțe izvorâte

din hotărârea judecătorească pronunțată în cauză. Aplicarea prin asimilare a

acestei norme și în cazul raportului juridic de drept comun între creditor și

debitor, s-a apreciat de instanța de fond că nu poate fi primită câtă vreme

norma de drept evocată reglementează o altă ipoteză și are un alt conținut.

Întemeiat pe aceste

considerente, tribunalul, a admis în parte acțiunea formulată, sens în care a

obligat pârâtul să achite reclamantului alături de creanța stabilită prin

titlul executoriu și dobânda legală în vigoare la data executării obligației cu

raportare la întreaga sumă.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel reclamantul - care a solicitat obligarea pârâtului

la plata unei dobânzi de 0,1% pe zi de întârziere aplicată la suma de

571.144,80 RON începând cu data de 10 iunie 2009 și până la achitarea integrală

a sumei, întrucât în cauză se aplică normele de procedură fiscală - și pârâtul,

care a arătat că nu sunt incidente dispozițiile O.G. nr. 9/2000 și nici cele

referitoare la dobânda legală, iar, față de admiterea în parte a acțiunii, în

mod greșit prima instanță nu a avut în vedere prevederile art. 276 C. proc.

civ.

Prin Decizia civilă

nr. 71 A din 06 iulie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, au

fost respinse ambele apeluri. Instanța de apel a reținut că litigiul născut

între reclamant și Statul Român nu produce automat consecința aplicării

normelor de procedură fiscală câtă vreme raportul respectiv nu dă naștere unei

creanțe de natură fiscală. Este evidentă natura civilă a dreptului de creanță

al cărui titular este apelantul reclamant față de pârâtul din cauză, temei în

considerarea căruia devin aplicabile dispozițiile legii civile - art. 1088 C.

civ. coroborate cu dispozițiile O.G. nr. 9/2000.

Obligația corelativă

dreptului de creanță, născut la data de 10 iunie 2009, nu a fost adusă la

îndeplinire de debitorul acesteia, până la data pronunțării soluției criticate,

neputând fi acceptat astfel punctul de vedere exprimat de pârât în sensul că

doar dacă creanța stabilită ar fi de natură comercială ar produce dobânzi de

drept.

Nici criticile

pârâtului axate pe modul de aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează

cheltuielile de judecată, nu au fost primite, câtă vreme pretenția

reclamantului a vizat daune pentru întârzierea executării obligației stabilite

în sarcina pârâtului, pretenție căreia instanța de fond i-a dat curs, în sensul

acordării în întregime a cheltuielilor de judecată în temeiul art. 274 C. proc.

civ.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs, în termen legal, atât reclamantul, cât și

pârâtul.

Reclamantul a arătat

că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 124 și

120 alin. (4) din C. proc. fisc., întrucât pârâtul trebuia să fie obligat la

plata penalităților de întârziere, mai mult cu cât, la acordarea daunelor

materiale, instanța ce a pronunțat titlul executoriu a ținut cont de veniturile

impozabile ale persoanei în cauză. Fiind vorba de o sumă pe care statul a fost

obligat să o achite reclamantului, rezultă caracterul fiscal al creanței. În

lipsa unei sancțiuni adecvate, decizia irevocabilă nu poate fi pusă în executare.

Pârâtul a susținut că

suma ce rezultă din dosarul ce a avut ca obiect reparare prejudicii erori

judiciare nu cuprinde și dobânda aferentă acestora, astfel că reclamantul nu e

îndreptățit la acordarea acesteia. Arată că nu s-a opus la executarea deciziei

pronunțată în acel dosar, iar cheltuielile de judecată trebuiau apreciate în

raport de dispozițiile art. 246 C. proc. civ.

Analizând recursurile

din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de

reclamant nu este fondat.

Obiectul acțiunii

introductive de instanță l-a constituit, în esență, obligarea pârâtului la

plata creanței stabilită prin Sentința civilă nr. 118/D/2009 a Tribunalului

Satu Mare, schimbată în parte prin Decizia civilă nr. 106 din 10 iunie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, hotărâri pronunțate ca urmare a reparării

prejudiciilor morale și materiale create prin erori judiciare.

Actualizarea daunelor

începând cu 10 iunie 2009, în contextul dat, înseamnă o revenire asupra

acestora, fiind o măsura cu caracter compensatoriu menită să asigure aceeași

valoare reală a despăgubirilor.

Deși daunele morale

nu pot fi supuse unei cuantificări exacte, cuantumul reparației morale este

unul simbolic și nu ține seama de principiul reparației integrale care guvernează

această materie.

Prin urmare,

neaplicând rata inflației la valoarea daunelor stabilite în litigiul anterior

și neîncasate, s-ar afecta conținutul real al acestora.

Potrivit art. 1082 C.

civ., debitorul este obligat la plata de daune interese pentru neexecutarea

obligației sau pentru executarea sa cu întârziere.

Coeficientul de

inflație reprezintă prejudiciul pe care îl suferă creditorul urmare a

devalorizării monedei naționale, și care urmează a fi acoperit prin aplicarea

acestuia. Principiul care stă la baza instituției actualizării creanțelor este

acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea sau

împlinirea defectuoasă a obligațiilor de plată a unei sume de bani, și decurge

prevederile art. 1084 C. civ.

În cazul neexecutării

unei obligații care are ca obiect o sumă de bani, se prezumă că lipsa de

folosință a acesteia produce creditorului un prejudiciu, constând în dobânda

legală datorată pe perioada întârzierii la executare, potrivit 1088 C. civ. În

consecință, creditorul este îndreptățit să pretindă plata dobânzii legale, fără

a fi obligat să facă dovada pagubei și a legăturii de cauzalitate între

prejudiciul suferit și fapta culpabilă a debitorului.

Conform art. 371

2

alin. (3) C. proc. civ. dacă titlul executoriu conține suficiente criterii în

funcție de care organul de executare poate actualiza valoarea obligației

principale stabilită în bani, indiferent de izvorul ei, se va proceda, la

cererea creditorului, și la actualizarea acestei sume, iar în cazul în care

titlul executoriu nu conține niciun asemenea criteriu, organul de executare va

proceda la actualizare în funcție de rata inflației calculată de la data când

hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri

executorii, de la data când creanța a devenit exigibilă și până la data plății

efective a obligației cuprinse în oricare dintre aceste titluri.

Obiectul obligației

fiind o sumă de bani, pe care pârâtul nu a plătit-o, deși a fost obligat în

acest sens, potrivit art. 1088 C. civ., daunele interese pentru neexecutare nu

pot cuprinde decât dobânda legală.

În ce privește

cererea reclamantului de a i se acorda și dobânda fiscală, Curtea a reținut că,

în mod legal, instanța de fond a constatat că această solicitare nu poate fi

primită.

Articolele C. proc.

fisc., indicate de reclamant nu sunt incidente în speța supusă atenției, având

în vedere următoarele considerente:

Titlul de creanță

fiscală reprezintă actul juridic prin care se stabilește întinderea obligației

de plată ce revine persoanei fizice sau juridice care are calitatea de

contribuabil. Titlul de creanță se întocmește sau se confirmă de către organele

ce compun aparatul fiscal al statului și cărora le revine competența de a

calcula impozitele și taxele datorate bugetului de stat. Obligația fiscală,

fiind o obligație impusă în mod unilateral de către stat contribuabilului, și

titlul de creanță ce o individualizează, este un act juridic unilateral. Titlul

de creanță fiscală, ca act juridic unilateral, dă naștere unui drept de creanță

al statului având ca obiect sumele de bani pe care contribuabilul le datorează

bugetului general consolidat, precum și obligației ce revine contribuabilului

de a plăti aceste sume în cuantumul și la termenele stabilite.

Legal, titlul de

creanță fiscală este caracterizat ca fiind "actul prin care se constată și

se individualizează creanța fiscală" atât a impozitelor și taxelor, cât și

a contribuțiilor, amenzilor și altor sume de bani ce reprezintă venituri

publice, întocmite de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite

potrivit legii.

Prin urmare, raportul

juridic obligațional de executare aferent cauzei de față derivă dintr-o creanță

izvorâtă dintr-o hotărâre judecătorească - Decizia civilă nr. 106 din 10 iunie

2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea - și nu dintr-un raport juridic

fiscal.

În realitate, pe

această cale, prin admiterea in integrum a pretențiilor reclamantului deduse

judecății de față, ce ar include și penalitățile solicitate de acesta de

factură fiscală, s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârilor

judecătorești anterioare prin care s-au stabilit daunele morale și materiale

și, implicit, principiul securității juridice.

Înalta Curte va

constata nul recursul declarat de pârât.

Art. 306 alin. (3)

prevede că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea

recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din

motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, imposibilitatea

încadrării motivelor invocate de parte în vreunul din motivele de nelegalitate

prevăzute de lege atrage sancțiunea nulității recursului.

În speță, nu numai că

recurentul nu s-a conformat exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c)

C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304, pe care își

întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate,

din oficiu, în vreunul din cazurile de modificare sau de casare prevăzute de

lege.

Prin cererea depusă

recurentul face o prezentare a hotărârilor pronunțate în cauză și o analiză a

probelor administrate, fără a aduce vreo critică concretă deciziei atacate.

Succesiunea de fapte

și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de

vedere juridic și nu poate fi, în nici un caz, apreciată drept motiv de

nelegalitate al deciziei pronunțate în apel, astfel încât nu poate fi încadrată

în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., în limita cărora se poate

exercita controlul judiciar în recurs.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de reclamantul D.G.R. împotriva Deciziei civile nr. 71 A din 06 iulie

2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Constată nul recursul

declarat de pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN

DIRECȚIA GENERALA A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI SATU MARE împotriva Deciziei

civile nr. 71 A din 06 iulie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 octombrie 2011.