ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6842/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 160/D din 15 februarie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul D.G.R., împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor București prin DGFP Satu Mare, a obligat pârâtul să achite reclamantului alături de creanța stabilită prin Sentința civilă nr. 118/D/2009 a Tribunalului Satu Mare, schimbată în parte prin Decizia civilă nr. 106 din 10 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea - dobânda legală BNR - stabilită la data executării debitului raportat la întreaga sumă, a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 6.000 RON onorariu avocațial, a respins solicitarea de obligare a pârâtului la plata sumei de 0,1% penalități pe zi de întârziere.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul, în urma analizării pretențiile formulate de reclamant, astfel cum au fost precizate, în sensul de obligarea debitorului să achite creditorului la executarea creanței rezultată din punerea în executare a Sentinței civile nr. 118/D/2009 pronunțată de Tribunalul Satu Mare și a Deciziei civile nr. 106/A/2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, dobânda de 0,1% pe zi de întârziere aplicată la suma totală de 571.144,80 RON, începând cu data de 10 iunie 2009, a apreciat justificată doar în parte solicitarea reclamantului, reținând că în titlul executoriu evocat anterior, instanțele au stabilit obligația de plată asupra sumelor cuprinse în hotărâre fără acordarea dobânzilor la data executării, în această situație fiind aplicabile prevederile art. 371 2 alin. (3) C. proc.

civ., astfel că actualizarea se face în funcție de rata inflației, fără acordarea dobânzii legale dacă în titlu nu s-a stipulat în acest sens. Prima instanță a mai reținut că, ceea ce poate obține reclamantul prin demersul inițiat în prezenta cauză, se rezumă doar la acordarea dobânzii legale, incidente fiind în cauză dispozițiile art. 1088 C. civ., coroborat cu O.G. nr. 9/2000. Penalitatea pe care o solicită creditorul-reclamant se întemeiază pe art. 117 din O.G. nr. 92/2003 coroborat cu art. 224 din același act normativ, dar care privește raporturile expres stabilite în conținutul raportului juridic fiscal (taxe, impozite) și nicidecum în raportul juridic obligațional de executare a unei creanțe izvorâte din hotărârea judecătorească pronunțată în cauză.

Aplicarea prin asimilare a acestei norme și în cazul raportului juridic de drept comun între creditor și debitor, s-a apreciat de instanța de fond că nu poate fi primită câtă vreme norma de drept evocată reglementează o altă ipoteză și are un alt conținut. Întemeiat pe aceste considerente, tribunalul, a admis în parte acțiunea formulată, sens în care a obligat pârâtul să achite reclamantului alături de creanța stabilită prin titlul executoriu și dobânda legală în vigoare la data executării obligației cu raportare la întreaga sumă. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantul - care a solicitat obligarea pârâtului la plata unei dobânzi de 0,1% pe zi de întârziere aplicată la suma de 571.144,80 RON începând cu data de 10 iunie 2009 și până la achitarea integrală a sumei, întrucât în cauză se aplică normele de procedură fiscală - și pârâtul, care a arătat că nu sunt incidente dispozițiile O.G.

nr. 9/2000 și nici cele referitoare la dobânda legală, iar, față de admiterea în parte a acțiunii, în mod greșit prima instanță nu a avut în vedere prevederile art. 276 C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 71 A din 06 iulie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, au fost respinse ambele apeluri. Instanța de apel a reținut că litigiul născut între reclamant și Statul Român nu produce automat consecința aplicării normelor de procedură fiscală câtă vreme raportul respectiv nu dă naștere unei creanțe de natură fiscală. Este evidentă natura civilă a dreptului de creanță al cărui titular este apelantul reclamant față de pârâtul din cauză, temei în considerarea căruia devin aplicabile dispozițiile legii civile - art. 1088 C. civ.

coroborate cu dispozițiile O.G. nr. 9/2000. Obligația corelativă dreptului de creanță, născut la data de 10 iunie 2009, nu a fost adusă la îndeplinire de debitorul acesteia, până la data pronunțării soluției criticate, neputând fi acceptat astfel punctul de vedere exprimat de pârât în sensul că doar dacă creanța stabilită ar fi de natură comercială ar produce dobânzi de drept. Nici criticile pârâtului axate pe modul de aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează cheltuielile de judecată, nu au fost primite, câtă vreme pretenția reclamantului a vizat daune pentru întârzierea executării obligației stabilite în sarcina pârâtului, pretenție căreia instanța de fond i-a dat curs, în sensul acordării în întregime a cheltuielilor de judecată în temeiul art. 274 C. proc.

civ. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termen legal, atât reclamantul, cât și pârâtul. Reclamantul a arătat că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 124 și 120 alin. (4) din C. proc. fisc., întrucât pârâtul trebuia să fie obligat la plata penalităților de întârziere, mai mult cu cât, la acordarea daunelor materiale, instanța ce a pronunțat titlul executoriu a ținut cont de veniturile impozabile ale persoanei în cauză. Fiind vorba de o sumă pe care statul a fost obligat să o achite reclamantului, rezultă caracterul fiscal al creanței. În lipsa unei sancțiuni adecvate, decizia irevocabilă nu poate fi pusă în executare. Pârâtul a susținut că suma ce rezultă din dosarul ce a avut ca obiect reparare prejudicii erori judiciare nu cuprinde și dobânda aferentă acestora, astfel că reclamantul nu e îndreptățit la acordarea acesteia.

Arată că nu s-a opus la executarea deciziei pronunțată în acel dosar, iar cheltuielile de judecată trebuiau apreciate în raport de dispozițiile art. 246 C. proc. civ. Analizând recursurile din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Recursul declarat de reclamant nu este fondat. Obiectul acțiunii introductive de instanță l-a constituit, în esență, obligarea pârâtului la plata creanței stabilită prin Sentința civilă nr. 118/D/2009 a Tribunalului Satu Mare, schimbată în parte prin Decizia civilă nr. 106 din 10 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, hotărâri pronunțate ca urmare a reparării prejudiciilor morale și materiale create prin erori judiciare. Actualizarea daunelor începând cu 10 iunie 2009, în contextul dat, înseamnă o revenire asupra acestora, fiind o măsura cu caracter compensatoriu menită să asigure aceeași valoare reală a despăgubirilor.

Deși daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte, cuantumul reparației morale este unul simbolic și nu ține seama de principiul reparației integrale care guvernează această materie. Prin urmare, neaplicând rata inflației la valoarea daunelor stabilite în litigiul anterior și neîncasate, s-ar afecta conținutul real al acestora. Potrivit art. 1082 C. civ., debitorul este obligat la plata de daune interese pentru neexecutarea obligației sau pentru executarea sa cu întârziere. Coeficientul de inflație reprezintă prejudiciul pe care îl suferă creditorul urmare a devalorizării monedei naționale, și care urmează a fi acoperit prin aplicarea acestuia. Principiul care stă la baza instituției actualizării creanțelor este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea sau împlinirea defectuoasă a obligațiilor de plată a unei sume de bani, și decurge prevederile art. 1084 C. civ.

În cazul neexecutării unei obligații care are ca obiect o sumă de bani, se prezumă că lipsa de folosință a acesteia produce creditorului un prejudiciu, constând în dobânda legală datorată pe perioada întârzierii la executare, potrivit 1088 C. civ. În consecință, creditorul este îndreptățit să pretindă plata dobânzii legale, fără a fi obligat să facă dovada pagubei și a legăturii de cauzalitate între prejudiciul suferit și fapta culpabilă a debitorului. Conform art. 371 2 alin. (3) C. proc. civ.

dacă titlul executoriu conține suficiente criterii în funcție de care organul de executare poate actualiza valoarea obligației principale stabilită în bani, indiferent de izvorul ei, se va proceda, la cererea creditorului, și la actualizarea acestei sume, iar în cazul în care titlul executoriu nu conține niciun asemenea criteriu, organul de executare va proceda la actualizare în funcție de rata inflației calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanța a devenit exigibilă și până la data plății efective a obligației cuprinse în oricare dintre aceste titluri. Obiectul obligației fiind o sumă de bani, pe care pârâtul nu a plătit-o, deși a fost obligat în acest sens, potrivit art. 1088 C. civ., daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală.

În ce privește cererea reclamantului de a i se acorda și dobânda fiscală, Curtea a reținut că, în mod legal, instanța de fond a constatat că această solicitare nu poate fi primită. Articolele C. proc. fisc., indicate de reclamant nu sunt incidente în speța supusă atenției, având în vedere următoarele considerente: Titlul de creanță fiscală reprezintă actul juridic prin care se stabilește întinderea obligației de plată ce revine persoanei fizice sau juridice care are calitatea de contribuabil. Titlul de creanță se întocmește sau se confirmă de către organele ce compun aparatul fiscal al statului și cărora le revine competența de a calcula impozitele și taxele datorate bugetului de stat. Obligația fiscală, fiind o obligație impusă în mod unilateral de către stat contribuabilului, și titlul de creanță ce o individualizează, este un act juridic unilateral.

Titlul de creanță fiscală, ca act juridic unilateral, dă naștere unui drept de creanță al statului având ca obiect sumele de bani pe care contribuabilul le datorează bugetului general consolidat, precum și obligației ce revine contribuabilului de a plăti aceste sume în cuantumul și la termenele stabilite. Legal, titlul de creanță fiscală este caracterizat ca fiind "actul prin care se constată și se individualizează creanța fiscală" atât a impozitelor și taxelor, cât și a contribuțiilor, amenzilor și altor sume de bani ce reprezintă venituri publice, întocmite de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii. Prin urmare, raportul juridic obligațional de executare aferent cauzei de față derivă dintr-o creanță izvorâtă dintr-o hotărâre judecătorească - Decizia civilă nr. 106 din 10 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea - și nu dintr-un raport juridic fiscal.

În realitate, pe această cale, prin admiterea in integrum a pretențiilor reclamantului deduse judecății de față, ce ar include și penalitățile solicitate de acesta de factură fiscală, s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești anterioare prin care s-au stabilit daunele morale și materiale și, implicit, principiul securității juridice. Înalta Curte va constata nul recursul declarat de pârât. Art. 306 alin. (3) prevede că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, imposibilitatea încadrării motivelor invocate de parte în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de lege atrage sancțiunea nulității recursului.

În speță, nu numai că recurentul nu s-a conformat exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304, pe care își întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul din cazurile de modificare sau de casare prevăzute de lege. Prin cererea depusă recurentul face o prezentare a hotărârilor pronunțate în cauză și o analiză a probelor administrate, fără a aduce vreo critică concretă deciziei atacate. Succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic și nu poate fi, în nici un caz, apreciată drept motiv de nelegalitate al deciziei pronunțate în apel, astfel încât nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs. Pe cale de consecință, Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de pârât. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Respinge recursul declarat de reclamantul D.G.R. împotriva Deciziei civile nr. 71 A din 06 iulie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Constată nul recursul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALA A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI SATU MARE împotriva Deciziei civile nr. 71 A din 06 iulie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2011.