ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 18.02.2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 550/2015

HOTĂRÂRE

18.02.2015

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 550/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr.

550

/20

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/118 din 15 ianuarie 2013 reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B. SA obligarea acesteia la plata sumei de 717.830,61 RON cu titlu de daune-interese, respectiv 426.830,54 RON reprezentând dobândă legală și 291.000,07 RON - actualizarea debitului în raport de rata inflației.

Prin întâmpinare pârâta SC B. SA a invocat excepțiile prescripției dreptului la acțiune și inadmisibilității, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 2699 din 14 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța a fost admisă acțiunea astfel cum a fost precizată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 363.387,48 RON compusă din 223.826,86 RON reprezentând dobândă legală și 139.560,62 RON cu titlu de actualizare a debitului în valoare de 1.163.869,86 RON cu rata inflației; a fost dispusă obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 35.750 RON reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru și timbru judiciar (7.750 RON), onorariu expert contabil (3.000 RON) și onorariu avocat (25.000 RON).

În motivare prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 705 din 31 ianuarie 2011 a Tribunalului Constanța a fost admisă acțiunea astfel cum a fost precizată formulată de reclamanta

SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, dispunându-se obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 1.025.596,35 RON reprezentând contravaloare lucrări construcții vile B. și suma de 146.664,40 RON cu titlu de contravaloare lucrări reparații Hotel C., respingându-se cererea reconvențională formulată de pârâtă, ca nefondată, dispunându-se obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 91.894 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă timbru (15.834 RON), onorariu expert (5.800 RON) și onorariu avocat (70.260 RON), hotărârea rămânând irevocabilă, urmare a pronunțării deciziei nr. 87/COM din 16 iunie 2011 de către

Curtea de Apel Constanța, ce a respins apelul SC B. SA, ca nefondat, și ulterior, a pronunțării deciziei nr. 1952 din 05 aprilie 2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care a respins recursul, ca nefondat.

Instanța de fond a constatat că suma de 1.163.869,86 RON a fost achitată cu întârziere în șase tranșe de plată în perioada 01 ianuarie 2010 - 04 decembrie 2012 (100.000 RON la 14 septembrie 2011; 100.000 RON la 20 septembrie 2011; 100.000 RON la 17 mai 2012; 100.000 RON la 18 iulie 2012; 400.000 RON la 18 august 2012; 464.154,75 RON la 04 decembrie 2012), aceasta în condițiile în care, prin cererea dedusă judecății, în temeiul dispozițiilor art. 1530, art. 1531 și art. 1535 C. civ. și O.G. nr. 13/2011, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 717.830,61 RON cu titlu de daune-interese, respectiv 426.830,54 RON, reprezentând dobândă legală și 291.000,07 RON - actualizarea debitului în raport de rata inflației, pentru perioada 29 februarie 2008, reprezentând data la care pârâta a fost notificată asupra achitării creanței și 31 octombrie 2012.

S-a reținut că prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, expertul

a calculat dobânda legală la suma de 1.163.869,86 RON în baza O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, respectiv 223.826,86 RON, actualizarea aceleiași valori, ambele pe perioada 01 ianuarie 2010 - 04 decembrie 2012, respectiv 139.560,62 RON, părțile neformulând obiecțiuni la raportul de expertiză contabilă.

În stabilirea întinderii daunelor-interese, prima instanță a avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, respectiv dispozițiile art. 1083 - art. 1086 C. civ.,

dar și prevederile

art. 1073, art. 1088 C. civ., art. 43 C. com., precum și dispozițiile O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011.

S-a apreciat că acordarea dobânzii nu exclude actualizarea debitului, deoarece acestea au temeiuri de drept și scopuri

diferite, de asemenea, prin acordarea dobânzii se urmărește sancționarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligației care îi incumbă, pe când prin actualizarea debitului, se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și cea a plății efective a sumei datorate.

Concluzionând asupra celor reținute

și în raport de concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză și necontestate de părți, instanța de fond a apreciat că acțiunea reclamantei are caracter fondat, astfel că aceasta a fost admisă, astfel cum a fost precizată.

Reținând culpa procesuală a pârâtei în demararea procesului civil, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța de fond a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 35.750 RON.

În ceea ce privește cuantumul onorariului avocațial cuvenit reclamantei

, s-a reținut neaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. chiar dacă judecătorii, raportându-se la criteriile indicate în textul de lege, respectiv

valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat,

au dreptul să micșoreze onorariile avocaților în acord cu acestea.

În acest sens, instanța de fond a arătat că, m

unca avocatului nu se rezumă doar la activitatea sa în cadrul instanței de judecată, ci implică și o activitate pregătitoare de studiu care presupune timp sau diverse alte activități solicitate de client, conlucrarea cu experți sau alți specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului, constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante, aspecte în raport de care, s-a apreciat asupra acordării în totalitate a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta SC B.

a declarat apel

, care prin decizia civilă nr.

124 din 27 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar, în referire la situația de fapt, a reținut că urmare perfectării de către părți a contractului nr. 3303 din 29 septembrie 2006, având ca obiect „investiții vile Olimp”, intimata SC A. SRL a construit pentru apelantă un complex de vile în Stațiunea Neptun Olimp și a efectuat reparații la Hotelul C., în baza comenzii ferme nr. 1214 din 20 aprilie 2007, lucrările fiind executate și predate la data de 08 august 2007.

S-a apreciat că probatoriul administrat în cauză face dovada că debitul reclamat de intimată în sumă totală de 1.163.869,86 RON trebuia achitat până la sfârșitul lunii august 2007 și deoarece apelanta nu a înțeles a o face benevol până la data de 29 februarie 2008, intimata a procedat la notificarea acesteia și, ulterior, la chemarea sa în judecată, așa explicându-se formularea prezentei acțiuni, ce are ca obiect obligarea apelantei la daune - interese, reprezentând dobândă legală (daune moratorii) și actualizarea debitului în raport cu rata inflației (daunele compensatorii).

În referire la susținerile apelantei privind excepția prescripției dreptului material la acțiune

, acestea au fost apreciate ca fiind nefondate în raport de prevederile art. 1 alin. (1), art. 3

și art. 7

din Decretul-lege nr. 167/1958

referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Aceasta întrucât

dreptul la acțiune privind daunele-interese solicitate de intimată a început să curgă de la data notificării pârâtei, respectiv 29 februarie 2008, în condițiile în care cererea de chemare în judecată având ca obiect creanța principală a fost soluționată prin sentința civilă nr. 705 din 31 ianuarie 2011 de instanță, fiind irevocabilă la data de 05 aprilie 2012, perioadă de timp ce a avut ca efect întreruperea cursului prescripției, atât în ceea ce privește creanța, cât și în ceea ce privește dreptul la acțiune pentru drepturi accesorii, ca o consecință a caracterului accesoriu al daunelor-interese, reprezentând dobânda legală și reactualizarea creanței cu rata inflației, aspecte ce derivă din interpretarea dispozițiilor cuprinse în Decretul-lege nr. 167/1958.

Este real că, potrivit dispozițiilor actului normativ precizat, stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, atrage stingerea dreptului la acțiune pentru drepturile accesorii, însă, a reținut curtea de apel, dacă dreptul la acțiune pentru creanța principală nu s-a stins, indiferent de motiv, este evident că nu se poate da o altă interpretare în ceea ce privește drepturile accesorii, decât aceea că nici dreptul la acțiune pentru acestea nu este prescris, neputându-se adăuga la lege o nouă cauză de întrerupere a cursului prescripției, ci este necesar a se da eficiență caracterului subsidiar al drepturilor accesorii față de dreptul principal, potrivit principiului conform căruia „accesoriul urmează soarta principalului”.

S-a apreciat că în

mod legal și temeinic instanța de fond a procedat la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de apelanta pârâtă, pentru că acțiunea principală formulată pe calea dreptului comun, având ca obiect pretenții, a fost admisă, dispunându-se obligarea apelantei la plata debitului principal, iar acțiunea vizând plata daunelor-interese ce formează obiectul prezentei cauze, reprezintă o acțiune distinctă, cu o existență de sine stătătoare și care, potrivit legii, trebuie exercitată înlăuntrul termenului de 3 ani, cum de altfel, s-a și exercitat.

În

referire la susținerile apelantei privind excepția inadmisibilității acțiunii, s-a constatat că temeiurile de drept invocate de apelantă în

susținerea acestui motiv de apel, și care au fost invocate și cu prilejul judecății cauzei în fața instanței de fond, nu sunt incidente în cauză, art. 371

alin. (3) C. proc. civ. referindu-se la executarea silită a titlului executoriu, în acest moment creditorul obligației putând solicita actualizarea valorii obligației principale.

Curtea de apel a reținut că apelanta SC B. SA a înțeles a-și executa de bunăvoie obligația stabilită în sarcina sa printr-o hotărâre judecătorească - art. 371

C. proc. civ. -, astfel că odată ce intimata reclamantă a sesizat instanța printr-o acțiune prevăzută de lege, pentru repararea integrală a prejudiciului suferit din faptul neexecutării cu întârziere a obligațiilor asumate, cu temeiuri de drept aplicabile, art. 1530, art. 1531, art. 1535 noul C. civ. și O.G. nr. 13/2011, toate susținerile apelantei privind greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii sunt nefondate, neexistând motive pentru reformarea hotărârii sub acest aspect.

În referire la fondul cauzei, s-a apreciat că toate criticile formulate de către SC B. SA sunt nefondate.

În speță, se discută despre despăgubiri - daune-interese moratorii ca despăgubiri în bani și care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligației asumate contractual de către debitor, acestea, nefiind menite să înlocuiască executarea în natură a obligației și, ca urmare, pot fi cumulate cu debitul, după cum pot fi cumulate și cu daunele-interese compensatorii care înlocuiesc executarea în natură a prestației, ele fiind condiționate de punerea în întârziere a debitorului în ipoteza obligațiilor care au ca obiect o sumă de bani și înfățișându-se ca dobânzi, în raport de prevederile art. 1073-1088 C. civ. din 1864 cu referire la O.U.G. nr. 9/2000 și O.U.G. nr. 13/2011.

S-a apreciat că reținerile instanței de fond sunt în consens cu preocuparea din ultima perioadă a Uniunii Europene pentru luarea unor măsuri ferme de combatere a întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din tranzacțiile comerciale, în vederea atenuării consecințelor crizei economice, în acest sens fiind relevantă - Directiva nr. 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011 ce urmărește „Asigurarea funcționării adecvate a pieței interne”, actul normativ al Uniunii Europene fiind transpus în legislația internă prin Legea nr. 72/2013 cu modificările ulterioare, aplicabilă contractelor încheiate între comercianți și între aceștia și autoritățile publice.

În contextul dat, instanța de apel a reținut că, în cazul obligațiilor pecuniare, creditorul obligației nu poate pretinde drept echivalent al prejudiciului suferit decât dobânda legală, fără ca acesta să fie ținut a face dovada că prin întârzierea la executare i s-a cauzat un prejudiciu - art. 1088 C. civ. din 1864 - deoarece, potrivit art. 43 C. com., în raporturile comerciale debitorul nu trebuie pus în întârziere, întrucât el este de drept în întârziere prin nerespectarea obligațiilor asumate.

S-a apreciat că în mod legal și temeinic instanța de fond a statuat că dacă temeiul de drept al dobânzii legale este dat de dispozițiile

art. 1073 - art. 1088 C. civ. din 1864, art. 43 C. com., făcând referire la dispozițiile cuprinse în O.G. nr. 9/2000 și ale O.G. nr. 13/2011, intimata-reclamantă are dreptul la actualizarea cu rata inflației, a pretențiilor sale, debitorul obligației datorând și suma reprezentând actualizarea debitului, toate avându-și temeiul în principiul amintit privind reparația integrală a prejudiciului.

Instanța de control judiciar a avut în vedere că, natura juridică

a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, în sensul că dobânda reprezintă o sancțiune - care se transformă în daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată, iar

rata inflației reprezintă valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății - daune compensatorii, ceea ce conduce la concluzia că, este admisibil cumulul acestora și deci, nu se ajunge la o dublă reparație, fapt ce ar reprezenta o „îmbogățire fără justă cauză” a creditorului.

Împrejurarea de a se fi indicat ca temei de drept pentru calculul dobânzii legale dispozițiile O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011 a derivat din necesitatea respectării principiului aplicării legii în timp, prin acordarea dobânzii legale urmărindu-se, astfel cum s-a arătat, sancționarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligațiilor care îi incumbă, pe când, prin actualizarea debitului se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data

scadenței și cea a plății efective, a sumei datorate.

Relevante, în sensul celor menționate, s-a apreciat

a fi concluziile ce se desprind din raportul de expertiză judiciar contabilă întocmit în cauză, necontestat de părți, din care rezultă modul de calcul al dobânzii legale

pentru suma de 1.163.869,96 RON, în baza ordonanțelor sus menționate, ajungându-se la un cuantum de 223.826,86 RON, și actualizarea acestei valori, pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 04 decembrie 2012, respectiv 139.560,62 RON.

În referire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de control judiciar a reținut

că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat asupra prerogativei instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, a cuantumului onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale, cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, aspect ce este cu atât mai necesar cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil.

Ori opozabilitatea sa față de partea potrivnică, ce este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță, prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil, aspecte ce se regăsesc în conținutul Deciziei nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curții Constituționale, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, practica Curții Europene a Drepturilor Omului rezultată din Hotărârea din 24 mai 2006 în cauza Weissman și alții v. României; Hotărârea din 05 aprilie 2005 în cauza Monory v. României; Hotărârea din 24 mai 2005 în cauza Buzescu v. României, etc., a statuat că, „acordarea cheltuielilor de judecată se poate dispune numai în măsura în care, acestea constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil”.

S-a constatat

că, intimata reclamantă a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 11.290 RON, conform O.P. nr. 337 din 26 februarie 2013 și timbru judiciar în sumă de 5 RON, așa după cum rezultă din măsurile dispuse de complet, onorariu expert în sumă de 1.500 RON conform O.P. nr. 1413 din 18 iulie 2013 în sumă de 1.500 RON conform O.P. nr. 1887 din 18 septembrie 2013, precum și onorariu avocat în cuantum de 25.000 RON, conform O.P. nr. 2378/2012, nr. 80/2013; nr. 274/2013; nr. 5132/2013; nr. 757/2013; nr. 972/2013; nr. 1187/2013; nr. 1424/2013; nr. 1644/2013 și nr. 1899/2013, astfel că, în mod legal și temeinic instanța de fond a dispus obligarea apelantei pârâte la plata sumei de 35.750 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei reclamante, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. - deci acordând cuantumul onorariului destinat serviciului avocațial - față de munca depusă de avocatul reclamantului, de complexitatea cauzei și numărul termenelor de judecată, apreciindu-se că onorariul este justificat, sub aspectul proporționalității și în limita unui cuantum rezonabil.

Pentru aceleași considerente sus expuse, reținând culpa procesuală a apelantei pârâte SC B. SA, și raportându-se la dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., apreciind asupra unui cuantum rezonabil proporțional cu complexitatea cauzei în raport cu munca depusă de avocat în calea de atac, curtea de apel

în temeiul art. 274 C. proc. civ.,

a dispus

obligarea apelantei pârâte față de intimata-reclamantă, la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de abordarea căii de atac, respectiv la plata sumei de 2.500 RON reprezentând onorariul de avocat, în condițiile în care intimata a achitat apărătorului său un onorariu în sumă totală de 5.000 RON achitat cu O.P. nr. 2517 din 25 noiembrie 2013 și O.P. nr. 2812 din 20 decembrie 2013, reducând onorariul la suma precizată.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, pârâta SC B. SA a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reiterând criticile din apel, pârâta a susținut, în esență, că

instanța de apel în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, fără a ține seama de

argumentele juridice invocate de pârâtă.

În opinia recurentei, dreptul la acțiune al reclamantei cu privire la pretențiile sale privind plata de daune-interese, s-a născut la data de 29 februarie 2008, dată la care SC B. SA a fost notificată să achite suma de 1.163.869,86 RON.

Intimata-reclamantă a formulat acțiunea pe data de 15 ianuarie 2013, depășind cu mult termenul general de prescripție de trei ani reglementat de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, obiectul cererii de chemare în judecată reprezentându-l obligarea SC B. SA la plata de daune - interese pentru suma menționată, reprezentând dobânda legală și actualizarea debitului cu rata inflației.

În speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 13 și art. 14 din Decretul nr. 167/1958 privind cauzele de suspendare, respectiv de întrerupere a cursului prescripției, actualizarea debitului cu rata inflației fiind solicitată de către intimata reclamantă pe cale separată, constituind un capăt de cerere principal în cadrul acțiunii de față.

În aceste condiții, nu se poate reține că o altă cerere interpretată ca fiind principală, pronunțată într-o altă cauză, ar putea să influențeze prezenta cerere sub aspectul suspendării sau întreruperii cursului prescripției.

Prin urmare, solicită modificarea hotărârii judecătorești apelată în sensul admiterii excepției invocate și a se aprecia în sensul că acțiunea formulată de intimata-reclamantă este prescrisă.

Totodată, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel în mod greșit a respins excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care au fost invocate dispozițiile cuprinse în art. 371

alin. (3) C. proc. civ., competența de a actualiza creanța cu rata inflației aparținând în exclusivitate executorului judecătoresc, fiind o operațiune tehnico-administrativă ce nu este de competența instanței de judecată. Solicită modificarea hotărârii judecătorești apelată în sensul admiterii excepției inadmisibilității și a se aprecia că acțiunea formulată de reclamantă este inadmisibilă.

Pe fondul

cauzei, recurenta susține, în esență, că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea SC B. SA atât la plata dobânzii legale calculată în conformitate cu dispozițiile O.G. nr.

9/2000 și O.G. nr. 13/2012 cumulat cu actualizarea debitului în raport de rata inflației, odată ce au fost nesocotite dispozițiile cuprinse în art. 1088 C. civ., practica judiciară în materie statuând în sensul că un eventual cumul al dobânzii legale cu rata inflației ar fi fost admisibil în perioada anterioară intrării în vigoare a O.G. nr. 9/2000, când inexistența unei rate legale a dobânzii ar fi putut lăsa loc arbitrariului, însă în prezent în susținerea acestei teze nu mai pot fi găsite argumente, pentru că dobânda legală cuprinde și rata inflației, deci și despăgubirea pentru prejudiciul cauzat prin deprecierea monedei naționale în perioada dintre data exigibilității creanței și data plății.

Prin urmare, actualizarea creanței în funcție de rata inflației nu poate fi cumulată cu dobânda legală, atâta timp cât aceasta include și rata inflației, aceasta constituind o îmbogățire fără justă cauză.

În aceste condiții, susține recurenta că

art. 1088 C. civ. urmează să i se dea o interpretare extensivă, în sensul că prezumția absolută pe care o instituie, vizează ambele laturi ale prejudiciului, în sprijinul acestei susțineri fiind aduse următoarele argumente:

O.G. nr. 9/2000 stabilește dobânda legală pentru plățile internaționale efectuate în valută la 6%, în virtutea faptului că valutele în care se fac de regulă plățile internaționale sunt în foarte mică măsură afectate de inflație. Așa cum în mod justificat s-a arătat însă, acest cuantum este aplicabil oricărei plăți în moneda străină, chiar în raporturile de drept intern. Ori, a considera că lipsa de folosință a creditorului a cărui creanță este exprimată în RON, se determină prin aplicarea unei cote de aproximativ 22% sau 26,5% (dobânda legală pentru operațiunile cu plata în RON), iar contravaloarea lipsei de folosință a creditorului a cărui creanță este exprimată în moneda străină se stabilește prin aplicarea unei cote de 6%, este o soluție nejustificată din punct de vedere economic.

Dacă debitorul ar fi plătit la timp, creditorul nu s-ar fi putut apăra de efectele devalorizării monetare decât prin depunerea sumei la o unitate bancară a cărei dobândă la depozite este în mod evident corelată cu rata inflației, menirea depozitului bancar fiind de altfel tocmai conservarea puterii de cumpărare a banilor depuși.

De asemenea, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel nu a ținut seama că intimata-reclamantă a stat în pasivitate și nu a efectuat demersurile necesare în ceea ce privește recuperarea creanței.

Pentru recuperarea creanței, intimata-reclamantă avea la îndemână instituția executării silite, de asemenea, avea posibilitatea ca pe lângă pretențiile principale solicitate în Dosarul nr. x/118/2008 aflat pe rolul Tribunalului Constanța, secția comercială, să solicite și pretenții accesorii, însă a stat în toată această perioadă în pasivitate și după ce i s-a efectuat plata integrală a sumelor datorate a formulat o altă cerere de chemare în judecată a SC B. SA și a solicitat obligarea societății la plata de daune-interese.

În acest sens, se învederează că practica judiciară în materie a statuat în sensul potrivit căruia creditorul nu poate solicita actualizarea creanței sale constatate printr-o hotărâre judecătorească dacă nu a inițiat procedura de executare silită, întrucât într-o asemenea situație el se află în culpă.

Culpa în producerea unui presupus prejudiciu, în condițiile în care reclamanta

ar face dovada existenței acestuia, îi aparține în exclusivitate acesteia, întrucât, prin inacțiunea sa culpabilă a contribuit la producerea

presupusului prejudiciu.

Enunțând dispozițiile art. 1533 C. civ. și art. 1534 C. civ., arată că reclamanta nu a făcut dovada existenței unui prejudiciu pe care l-a suferit prin achitarea cu întârziere de către SC B. SA a sumei stabilite prin sentința civilă nr. 705/2011 și nici a diligențelor legale pe care le-a făcut pentru

recuperarea sumei datorate, respectiv nu face dovada că a solicitat executarea silită a sentinței civile pronunțate de Tribunalul Constanța.

În opinia recurentei, în condițiile în care întârzierea efectuării plății s-a făcut prin acordul

ambelor părți, nu se poate reține culpa exclusivă a SC B. SA în efectuarea plății cu întârziere a sumei datorate, aspect ce nu a fost luat în considerare de către instanța de apel.

Intimata-reclamantă, prin inacțiunea sa culpabilă, a contribuit la efectuarea cu întârziere a plății de către SC B. SA, iar instanța de fond nu a ținut seama de aceste dispoziții legale și a dispus obligarea SC B. SA atât la plata dobânzii legale, cât și la plata actualizării sumei cu rata inflației.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată în sumă de 25.000 RON reprezentând onorariu avocat, apreciază că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Conform textului de lege menționat, „judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”, iar prin aplicarea acestuia, nu se intervine în contractul de asistență juridică care își produce pe deplin efectele între părți (art. 969 C. civ.), instanța fiind necesar a aprecia în ce măsură onorariul este adecvat sub aspectul cuantumului, având în vedere îndeplinirea de către avocat a muncii sale.

De altfel, dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. au fost supuse cenzurii Curții Constituționale și din considerentele Deciziei nr. 401/2005 rezultă că acest articol este constituțional și, în aceste condiții, instanța poate micșora onorariile apărătorilor, în același sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ori onorariul de 25.000 RON nu este un cuantum rezonabil.

De asemenea, instanța de apel, apreciază recurenta, în mod nejustificat a admis obligarea SC B. SA și la plata cheltuielilor de judecată cerute în sumă de 2.500 RON.

Intimata-reclamantă SC A. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care succed:

Înalta Curte constată că prin

sentința civilă nr. 705 din 31 ianuarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. x/118/2008, rămasă irevocabilă, Tribunalul Constanța a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, astfel cum a fost precizată, dispunând

obligarea pârâtei SC B. SA la plata către reclamantă a sumei de 1.025.596,35 RON, reprezentând contravaloare lucrări construcții vile B., precum și suma de 146.664,40 reprezentând contravaloare lucrări reparații Hotel C., debitul în cuantum total de 1.163.869,86 RON fiind achitat de pârâtă cu întârziere în șase tranșe.

Reclamanta SC A. SRL a formulat prezenta acțiune având obiect obligarea pârâtei la daune-interese pentru perioada 29 februarie 2008 - 31 octombrie 2012, reprezentând dobândă legală (daune moratorii) și actualizarea debitului de 1.163.869,86 RON în raport cu rata inflației (daunele compensatorii).

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”, actul normativ prevăzând în conținutul art. 3 asupra termenului de prescripție ca fiind de 3 ani, cu mențiunea cuprinsă în art. 7 referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv: „prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită”.

Criticile recurentei privind greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune nu pot fi primite, întrucât dreptul la acțiune privind daunele-interese solicitate de intimată prin prezenta acțiune a început să curgă la data notificării pârâtei asupra achitării creanței principale, respectiv la data de 29

februarie

2008, iar cererea de chemare în judecată având ca obiect creanța principală a fost soluționată prin

sentința civilă nr. 705 din 31 ianuarie 2011, rămasă irevocabilă la data de 5 aprilie 2012, astfel că perioada de timp cuprinsă între

februarie

2008 - 0

5 aprilie 2012 a avut ca efect întreruperea cursului prescripției atât în ceea ce privește creanța principală, cât și dreptul la acțiune pentru drepturile accesorii (în speță dreptul la acordarea daunelor-interese), conform principiului accesorium sequitur principale.

Așa fiind,

în mod legal instanța de control judiciar a constatat că se justifică respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, deoarece acțiunea principală formulată pe calea dreptului comun, având ca obiect pretenții, a fost admisă, dispunându-se obligarea pârâtei la plata debitului principal, iar acțiunea vizând plata daunelor-interese ce formează obiectul prezentei cauze, reprezintă o acțiune distinctă, cu o existență de sine stătătoare și care, potrivit legii, trebuie exercitată înlăuntrul termenului de 3 ani, cum de altfel, s-a și exercitat.

Cum în mod legal au constatat ambele instanțe, acțiunea pendinte este admisibilă, întrucât reclamanta a învestit tribunalul cu o cerere în repararea integrală a prejudiciului suferit, constatat printr-o hotărâre judecătorească - art. 371

C. proc. civ. - executată de bunăvoie, fiind nefondate criticile recurentei-pârâte sub aspectul inadmisibilității.

Principiul neretroactivității legii civile este regula juridică conform căreia legea se aplică numai situațiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, nu și situațiilor anterioare, Constituția dispunând în art. 15 alin. (2) în sensul că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, legislativ acest principiu fiind consacrat expres în art. 1 C. civ. de la 1864, potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”, iar în speță normele aplicabile sunt cele ale vechiului C. civ.

Așa fiind, este de reținut că potrivit prevederilor art.

1073 C. civ. din 1864 (aplicabil speței) „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare”, dezdăunările reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor - SC A. SRL - ca urmare a neexecutării sau a executării necorespunzătoare a obligației de către debitorul SC B. SA.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte

SC B. SA

, în mod corect a fost reținută incidența în cauză a dispozițiilor art. 1084 C. civ. potrivit cărora reclamantei, pentru repararea prejudiciului suferit, i se cuveneau daune-interese constând atât în actualizarea sumei executate cu rata inflației (damnum emergens), cât și la dobânda legală (lucrum cessans).

Sub acest aspect Înalta Curte de Casație și Justiție s-a mai pronunțat prin deciziile nr. 1400/2008, nr. 304/2009, nr. 722/2010, și

nr. 3330/2014, prilej cu care a arătat că actualizarea sumei în raport de rata inflației nu poate fi considerată o sancțiune, ci mai degrabă o modalitate de asigurare a unui echilibru valoric în condițiile de instabilitate a monedei naționale, menită să îl protejeze pe creditor în fața debitorului rău-platnic.

Acordarea sumei reactualizată în raport de rata inflației se impune și ca urmare a respectării principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de dispozițiile art. 1084 C. civ., potrivit căruia riscul devalorizării monedei naționale aparține debitorului (

SC B. SA

Caracterul compensatoriu al actualizării rezidă în faptul că prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobânda legală. În timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu inflația urmărește conservarea valorii reale a obligațiilor bănești.

Având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune, (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua reprezentând valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, (daune compensatorii), se ajunge la concluzia că este admisibil cumulul acestora și deci nu se poate vorbi despre o dublă reparație, ceea ce ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză a creditorului.

Temeiul de drept în baza căruia dobânda este datorată este dat de prevederile art. 43 C. com., iar actualizarea își are rațiunea în respectarea principiului reparării integrale a pagubei.

De asemenea, este de amintit că potrivit art. 43 C. com., în raporturile comerciale debitorul nu trebuie pus în întârziere, întrucât el este de drept în întârziere prin nerespectarea obligațiilor asumate.

În sprijinul admisibilității cumulului dobânzii legale cu actualizarea creanței poate fi invocată și decizia pronunțată în recursul în interesul legii la data de 17 februarie 2014 de Înalta Curte de Casație și Justiție privind aplicarea dispozițiilor art. 1082 și art. 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

În consecință, este nu numai posibil, dar și legal cumulul actualizării sumei executate cu dobânda legală deoarece, așa cum s-a arătat, numai prin această modalitate respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de art. 1084 C. civ., este asigurată.

Așadar, în condițiile în care dobânda reprezintă o veritabilă sancțiune aplicată pentru neexecutarea de către debitoare a obligației de plată, iar actualizarea sumei executate, prin raportare la indicele de inflație, reprezintă valoarea reală a obligației la data efectuării plății, atunci, în mod evident, pentru asigurarea unei reparații juste și integrale a prejudiciului, cumulul dintre actualizarea sumei și dobânda legală este posibil și justificat, potrivit dispozițiilor art. 1088 C. civ., O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011.

Față de criticile invocate cu referire la obligarea pârâtei SC B. SA la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, așa cum rezultă din dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Nu pot fi primite susținerile recurentei privind necenzurarea cheltuielilor de judecată în sensul aplicării greșite de către instanța de apel a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau muncii îndeplinite de avocat.

Este de reținut că posibilitatea reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată privind onorariu avocat este o facultate a instanței de judecată, și nu o obligație, aceasta urmând a aprecia de la caz la caz, aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.

În cazul de față instanța de apel a avut în vedere natura pricinii dar și munca îndeplinită de avocat ce a fost apreciată în raport de aceasta și de înscrisurile depuse la dosar, menținând sentința instanței de fond ca fiind temeinică și legală sub acest aspect și reducând onorariul la suma de 2.500 RON cheltuieli de judecată în apel, cu respectarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Aprecierea asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, respectiv asupra proporționalității onorariului cu munca prestată de avocat, valoarea litigiului și complexitatea cauzei, nu poate fi făcută în faza procesuală a recursului, față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., care nu permit reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate.

Pentru toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că nu se confirmă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și invocat de recurentă, întrucât instanța de apel a interpretat și aplicat corect legea, dând o corectă eficiență textelor de lege incidente în speță, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică.

Așa fiind, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de

pârâta

SC B. SA împotriva deciziei civile nr. 124 din 27 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei-reclamante

SC A. SRL

privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-pârâte