ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1868/2016

Decizia nr. 1868/2016 Asupra recursului de față, Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 8 iunie 2011 sub nr. x/3/2011 reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar C.I.I. B., a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA, solicitând emiterea unei ordonanțe de plată prin care pârâta să fie obligată la plata sumei de 619.720,04 lei (sold la data de 25 ianuarie 2011), sumă care să fie actualizată în raport de rata inflației la data plății.

În motivarea cererii s-a arătat că în baza contractului cadru de distribuție nr. 12816 din 27 noiembrie 2008 au fost derulate relații comerciale între cele două societăți, marfa fiind livrată în mod corespunzător către pârâtă, recepționarea acesteia făcându-se în concordanță cu dispozițiile contractuale, SC C. SA înregistrând la data de 30 iunie 2010 un debit restant în cuantum de 632.023,51 lei, potrivit dispozițiilor art. 2.1 și urm., art. 3.2.2.

din contract, conform facturilor fiscale: nr. 0014434 din 21 septembrie 2009, nr. 0014436 din 21 septembrie 2009, nr. 0014435 din 21 septembrie 2009, nr. 0014592 din 28 septembrie 2009, nr. 0014593 din 28 septembrie 2009, nr. 0014595 din 28 septembrie 2009, nr. 0014594 din 28 septembrie 2009, nr. 0014758 din 6 octombrie 2009, nr. 0014859 din 12 octombrie 2009, nr. 0014956 din 19 octombrie 2009, nr. 0015049 din 26 octombrie 2009, nr. 0015189 din 2 noiembrie 2009, nr. 0015188 din 2 noiembrie 2009, nr. 0015261 din 9 noiembrie 2009, nr. 0015262 din 9 noiembrie 2009, nr. 0015477 din 23 noiembrie 2009, nr. 0015476 din 23 noiembrie 2009, nr. 0015478 din 23 noiembrie 2009, nr. 0015474 din 23 noiembrie 2009, nr. 0015475 din 23 noiembrie 2009, nr. 0015570 din 30 noiembrie 2009, nr. 015649 din 7 decembrie 2009, nr. 0015708 din 14 decembrie 2009, nr. 0015709 din 14 decembrie 2009, nr. 0015823 din 22 decembrie 2009, nr. 0016000 din 11 ianuarie 2010, nr. 0016059 din 18 ianuarie 2010, nr. 0016117 din 25 ianuarie 2010, nr. 0016224 din 1 februarie 2010, nr. 0016341 din 8 februarie 2010, nr. 0016428 din 15 februarie 2010, nr. 0016493 din 22 februarie 2010, nr. 0016623 din 1 martie 2010, nr. 0016746 din 8 martie 2010, nr. 0016744 din 8 martie 2010, nr. 0016866 din 15 martie 2010, nr. 0016865 din 15 martie 2010, nr. 0016983 din 22 martie 2010, nr. 0017110 din 29 martie 2010,

nr. 0017109 din 29 martie 2010, nr. VTM0001 din 1 aprilie 2010, nr. VTM0002 din 1 aprilie 2010, nr. VTM 0004 din 2 aprilie 2010, nr. VTM 0003 din 2 aprilie 2010, nr. VTM 0005 din 12 aprilie 2010, nr. VTM 0006 din 19 aprilie 2010, nr. VTM 0007 din 4 mai 2010. În drept, s-au invocat dispozițiile O.U.G. nr. 119/2007, art. 43 C. com., art. 379 din C. proc. civ. de la 1865. La data de 25 august 2011, pârâta SC C. SA a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată. În motivare s-a arătat că debitul pretins de reclamantă, în valoare de 619.720,04 lei, nu are caracter cert, lichid și exigibil în sensul prevederilor art. 379 din C. proc.

civ. de la 1865 și ale art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/2007 și nu este datorat la plată, neexistând nici la momentul introducerii acțiunii pe rolul instanței și nici la momentul actual. S-a menționat că relațiile dintre părți au fost guvernate de prevederile contractului cadru nr. 12816 din 27 noiembrie 2008 și ale acordului de cooperare comercială pentru furnizarea de produse nr. 12816 din 27 noiembrie 2008 (aferente anului 2009). S-a precizat că potrivit „Situației contabile furnizor: A. SA”, care detaliază pentru fiecare factură fiscală pretinsă de reclamantă modalitatea în care a fost stinsă, debitul solicitat nu există.

S-a învederat că, din totalul debitului pretins, pârâta a stins prin plată suma de 421.192,73 lei iar suma de 208.508,17 lei a fost supusă compensării, în conformitate cu dispozițiile contractuale agreate de părți prin contractul cadru de furnizare nr. 12816 din 27 noiembrie 2008 (aferent anului 2009). La termenul de judecată din data de 6 octombrie 2011, reclamanta SC A. SA a depus la dosar o cerere modificatoare și completatoare prin care a precizat că înțelege să-și întemeieze cererea pe dreptul comun în materie și nu pe dispozițiile O.U.G. nr. 119/2007.

Totodată, reclamanta și-a completat cererea de chemare în judecată, solicitând, alături de primele capete de cerere, obligarea pârâtei SC C. SA la plata sumei de 50.000 lei (sau cât va rezulta în urma unui raport de expertiză contabilă), reprezentând daune constând în profitul brut nerealizat de societate (afectarea cifrei de afaceri a reclamantei) în anii 2010, 2011 urmare a refuzului pârâtei de executare a obligațiilor sale. La termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2011, pârâta SC C. SA a depus la dosar completare la întâmpinare prin care a solicitat obligarea reclamantei la precizarea capătului de cerere formulat prin cererea de modificare și completare a acțiunii depuse la termenul din 6 octombrie 2011. S-a invocat excepția de prematuritate pentru lipsa procedurii prealabile impuse de art. 7201 C. proc.

civ. de la 1865. Referitor la anexele cererii completatoare și modificatoare depuse de reclamantă, pârâta a indicat că din „Situația documentelor neînregistrate în evidența contabilă C. SA” depusă la termenul din 6 octombrie 2011 rezultă că pârâta nu a recepționat facturile fiscale cu numerele: 15474 din 23 noiembrie 2009, 15475 din 23 noiembrie 2009, 15476 din 23 noiembrie 2009, 15477 din 23 noiembrie 2009, 15478 din 23 noiembrie 2009. Facturile fiscale anterior amintite nu poartă ștampila de recepție a pârâtei și nici semnătura de primire. Prin încheierea de ședință din data de 30 noiembrie 2011 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prematurității invocată de pârâta SC C. SA. La data de 15 martie 2012, reclamanta SC A. SA a depus la dosar o cerere precizatoare prin care a arătat că temeiul de drept al acțiunii introductive și al cererii modificatoare este art. 969, art. 970, art. 998, art. 999 C. civ.

de la 1864, art. 43 C. com. S-a învederat că în perioada 2010-2011 nu au mai fost derulate relații comerciale între cele două părți, urmare a refuzului pârâtei C. SA de a mai continua raporturile juridice și de a face plățile datorate și rezultate din contractele comerciale anterioare. S-a menționat că obligațiile neexecutate de pârâta C. SA constau în neplata contravalorii mărfurilor facturate și livrate către aceasta (facturile fiscale fiind anexate cererii de chemare în judecată), iar neachitarea contravalorii mărfurilor de către pârâtă a condus la afectarea activității reclamantei prin diminuarea cifrei de afaceri.

S-a precizat că daunele solicitate au fost precizate în acțiunea introductivă și în completarea cererii, fiind în cuantum de: 619.720,04 lei (sold la data de 25 ianuarie 2011, dată la care pârâta a achitat suma de 12.303,47 lei), sumă care să fie actualizată în raport de rata inflației la data plății, precum și suma de 50.000 lei (sau cât va rezulta în urma unui raport de expertiză contabilă), reprezentând daune constând în profitul brut nerealizat de societate (afectarea cifrei de afaceri a reclamantei) în anii 2010 și 2011 urmare a refuzului pârâtei de executare a obligațiilor sale. Prin sentința civilă nr. 2639 din 22 mai 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011 s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. SA, prin administrator judiciar C.I.I.

B., în contradictoriu cu pârâta C. SA, astfel cum a fost modificată și precizată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei 619.720,04 lei actualizată în raport de rata inflației la data plății, reprezentând contravaloare marfă, au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantei ca neîntemeiate și a fost obligată pârâta la plata sumei de 12.313,2 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, prin contractul cadru de distribuție nr. 12816 din 27 noiembrie 2008 reclamanta, în calitate de furnizor, s-a obligat să furnizeze pârâtei, în calitate de distribuitor, produsele indicate în anexa nr. 2, în baza comenzii scrise adresate de distribuitor, iar pârâta s-a obligat să furnizeze, la solicitarea și cu acordul furnizorului servicii speciale de promovare și expunere a produselor în magazinele C. Contractul a fost încheiat pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2009, părțile convenind că acesta poate fi prelungit prin act adițional.

Deși părțile nu au încheiat un nou contract și niciun act adițional în formă scrisă, în condițiile prevăzute de art. 10 din contract, în fapt, în cursul anului 2010 au desfășurat relații comerciale în aceleași condiții contractuale convenite prin contractul cadru de distribuție nr. 12816 din 27 noiembrie 2008. Instanța de fond a reținut că din coroborarea înscrisurilor depuse la dosar cu constatările și concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză rezultă că reclamanta a livrat pârâtei mărfuri în valoare de 619.695,21 lei, pe care aceasta din urmă nu le-a achitat. Pârâta a contestat acest debit, susținând că o parte din facturile emise de reclamantă au fost achitate, pentru o parte din facturi a operat compensarea convențională, iar o parte nu au fost acceptate la plată.

Apărările pârâtei nu au fost reținute cu motivarea că din cuprinsul raportului de expertiză contabilă rezultă că între datele evidenței contabile ale celor două societăți există diferențe semnificative cu privire la: valorile soldurilor inițiale de la 1 ianuarie 2009, data intrării în vigoare a contractului cadru nr. 12816 din 27 noiembrie 2008, la mărfuri și la servicii promoționale; valoarea livrărilor de mărfuri înregistrată în perioada 1 ianuarie 2009 - 25 ianuarie 2011 de fiecare din cele două societăți; valoarea încasărilor/plăților pe care fiecare societate le-a înregistrat în evidența contabilă, în contul mărfurilor livrate și al serviciilor promoționale prestate, în perioada 1 ianuarie 2009 - 25 ianuarie 2011; valorile soldurilor finale la 25 ianuarie 2011, data invocată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Conform evidențelor contabile ale A. SA suma rămasă de încasat, în urma livrărilor de mărfuri ale reclamantei ar fi de 619.720,04 lei, iar conform evidențelor contabile ale C. SA toate livrările de mărfuri efectuate în perioada 1 ianuarie 2009 - 25 ianuarie 2011 au fost achitate și/sau compensate integral, ceea ce face ca valoarea creanței să fie zero. În ceea ce privește prestările de servicii din partea pârâtei, conform evidențelor contabile ale pârâtei, au fost încasate/compensate integral serviciile promoționale facturate către reclamantă, pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 25 ianuarie 2011, în baza contractului cadru nr. 12816 din 27 noiembrie 2008, iar potrivit evidențelor contabile ale reclamantei, aceasta datorează încă suma de 190.878,30 lei, pentru serviciile promoționale facturate de pârâtă în perioada 1 ianuarie 2009 - 25 ianuarie 2011, care au fost acceptate la plată și înregistrate.

Cauzele neconcordanței dintre evidențele contabile ale părților cu privire la livrările de mărfuri efectuate de reclamantă au fost identificate de expert ca fiind: neînregistrarea în evidența contabilă a pârâtei a sumei de 53.038,51 lei, reprezentând facturi emise de reclamantă în anul 2008, primite și recepționate de depozitele pârâtei, conform anexei nr. 9 la raportul de expertiză; neînregistrarea în evidența contabilă a pârâtei a sumei de 26.734,28 lei, reprezentând facturi emise de reclamantă în anul 2009, primite și recepționate de pârâtă potrivit anexelor nr. 5 și nr. 9 la raportul de expertiză; neînregistrarea în evidența contabilă a pârâtei a sumei de 212,04 lei, reprezentând valoarea facturii nr. 0011139 din 9 februarie 2009, emisă de reclamantă, recepționată și primită (conform anexelor nr. 6 pct. 14, nr. 4 pct. 1, nr. 9 la raportul de expertiză); înregistrarea în evidența contabilă a pârâtei, în anul 2009 a unor ordine de compensare, în valoare de 223.277,26 lei, deși acestea nu erau acceptate la compensare de reclamantă pentru motivul că facturile care conțineau servicii promoționale, propuse a intra în compensare cu facturi de mărfuri fuseseră refuzate la plată anterior datei la care au fost emise ordinele de compensare (anexa nr. 7 pct. 4, anexa nr. 6 și anexa nr. 9); înregistrarea în evidența contabilă a pârâtei,

în anul 2010 a unor ordine de compensare în valoare totală de 316.433,12 lei, deși acestea nu erau acceptate la plată de reclamantă pentru motivul că facturile de servicii promoționale propuse să intre în compensare cu facturi de mărfuri fuseseră refuzate la plată anterior datelor la care erau emise ordinele de compensare (anexa nr. 7, pct. 8-13 și anexa nr. 9); operațiuni efectuate în evidența contabilă a reclamantei, în valoare totală de 25,32 lei, cu mențiunea „reglare facturi”, care nu se regăsesc înregistrate în evidența contabilă a pârâtei și pentru care nu s-a prezentat dovada transmiterii acestor facturi către pârâtă (anexa nr. 9). Astfel, evidența contabilă a pârâtei prezintă omisiuni și adăugiri de operațiuni economice care totalizează 619.695,21 lei, evidența contabilă a reclamantei are adăugiri nejustificate reprezentând 24,83 lei, astfel încât soldul creanței rămasă neîncasată din livrări de mărfuri efectuate în baza contractului cadru nr. 12816 din 27 noiembrie 2008 la 25 ianuarie 2011, astfel cum a solicitat reclamanta prin cererea de chemare în judecată este de 619.695,21 lei.

Pârâta a susținut că mai multe facturi a căror contravaloare este pretinsă de reclamantă au fost achitate prin ordinele de plată depuse de pârâtă odată cu întâmpinarea. Din cuprinsul acestor ordine de plată nu rezultă însă că plățile au fost efectuate pentru respectivele facturi. Împrejurarea că reclamanta a recunoscut în răspunsul la întrebarea nr. 8 din interogatoriul propus de pârâtă că a primit plățile efectuate prin ordinele de plată invocate de pârâtă nu semnifică și o recunoaștere a plăților efectuate pentru facturile invocate de pârâtă, nici întrebarea și nici răspunsul nefăcând vreo corelație între ordinele de plată și facturile ce au fost achitate prin ordinele de plată respective.

În ceea ce privește compensările pretinse de pârâtă, în sumă de 208.508,17 lei, tribunalul a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada că au operat compensările convenționale pretinse de aceasta. Părțile au convenit prin contract ca plățile să se efectueze prin transfer bancar ori prin compensare cu sumele datorate de cealaltă parte. Deși au convenit această modalitate de stingere a obligațiilor, părțile nu au prevăzut un mecanism contractual de compensare, ci au stabilit doar că se va emite ordin de compensare, efectuat cu respectarea prevederilor legale. După cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, ordinele de compensare emise de părți în baza contractului erau semnate de acestea, în anexa ordinelor de compensare fiind menționate facturile supuse compensării.

Toate ordinele de compensare invocate însă de pârâtă în prezenta cauză nu poartă și semnătura reclamantei, ci doar pe cea a pârâtei. Astfel, ordinele de plată nu poartă semnătura și ștampila agentului economic destinatar, în condițiile prevăzute de H.G. nr. 685/1999. Pârâta a susținut că ordinele de compensare produc efecte juridice, întrucât reclamanta nu a comunicat răspunsul în termenul solicitat și a refuzat la plată în mod abuziv facturile emise de pârâtă. Pârâta a invocat împrejurarea că ordinele de compensare poartă mențiunea expresă potrivit căreia „vă rugăm să ne comunicați acordul dumneavoastră privind compensarea sus menționată în termen de maxim 5 zile, în caz contrar considerăm că ordinul de compensare a fost acceptat”.

Părțile nu au prevăzut însă în contract posibilitatea invocată de pârâtă, de a se considera acceptată compensarea în cazul în care reclamanta nu comunica în termen de 5 zile acordul privind compensarea. Una din părți nu poate stabili în mod unilateral reguli privind executarea contractului, în lipsa acordului celeilalte părți. Or, nu s-a făcut dovada că reclamanta ar fi fost de acord cu acest mecanism propus de pârâtă pentru a opera compensarea. De asemenea, acest mecanism nu este prevăzut de dispozițiile legale ce reglementau compensarea între agenții economici.

Instanța a reținut că apărările pârâtei legate de caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor constatate prin facturile pentru care a invocat compensarea și aprecierea caracterului abuziv al refuzului reclamantei de a accepta facturile și compensările propuse de pârât nu pot fi analizate în acest cadru procesual, tribunalul putând analiza doar dacă a intervenit compensarea convențională invocată de pârâtă, pretențiile pârâtei împotriva reclamantei putând fi valorificate doar în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006.

În legătură cu facturile contestate de pârâtă, emise de reclamantă, dar neînregistrate în contabilitatea pârâtei, s-a reținut că, din coroborarea facturilor depuse la dosar, a avizelor de însoțire a mărfurilor cu constatările (anexa nr. 5) și concluziile expertizei că reclamanta a livrat pârâtei mărfurile a căror contravaloare o solicită, mărfurile au fost recepționate de pârâtă, iar recepția nu a fost contestată, astfel încât pârâta datorează contravaloarea mărfurilor recepționate. Cu privire la cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata de daune constând în profitul brut nerealizat de societate (afectarea cifrei de afaceri a reclamantei) în anii 2010, 2011, tribunalul a reținut că nu s-a făcut dovada unei legături de cauzalitate între diminuarea cifrei de afaceri a reclamantei (prejudiciu pretins de reclamantă) și o faptă ilicită a pârâtei constând în refuzul pârâtei de executare a obligațiilor sale.

În ceea ce privește refuzul pârâtei de a încheia un nou contract cu societatea reclamantă, nu s-a putut reține că acesta poate constitui o faptă ilicită, de natură să atragă răspunderea, întrucât nicio dispoziție legală sau contractuală nu prevede obligația pârâtei de a încheia un astfel de contract. Refuzul pârâtei de a încheia un act adițional sau un nou contract cu reclamanta constituie o manifestare a libertății contractuale, ce nu poate fi cenzurată, ca atare, tribunalul a apreciat pretențiile reclamantei privind afectarea cifrei de afaceri ca neîntemeiate. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar C.I.I.

B., solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul obligării pârâtei SC C. SA la plata sumei de 10.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat) și a contravalorii prejudiciului constând în profitul brut nerealizat de reclamantă în anii 2010 și 2011 ca urmare a neachitării debitului. Împotriva aceleași sentințe a declarat apel și pârâta SC C. SA, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată. La data de 24 februarie 2015, prin Serviciul Registratură, intimata-pârâtă SC C. SA a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a apelului formulat de apelanta-reclamantă SC A. SA prin administrator judiciar C.I.I.

B. La data de 23 februarie 2015, intimata-reclamantă SC A. SA, prin administrator judiciar C.I.I. B., a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a apelului formulat de apelanta-pârâtă SC C. SA. La data de 22 aprilie 2015, apelanta-pârâtă SC C. SA a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă SC A. SA prin administrator judiciar C.I.I. B. Prin încheierea de ședință din data de 23 aprilie 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes în formularea apelului de către apelanta-pârâtă SC C. SA, excepție invocată de intimata-reclamantă SC A. SA, prin administrator judiciar C.I.I. B. Prin decizia civilă nr. 1758 din 29 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost admise apelurile formulate de apelanta-reclamantă SC A. SA, prin administrator judiciar C.I.I.

B., și apelanta-pârâtă SC C. SA împotriva sentinței civile nr. 2639 din 22 mai 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost obligată pârâta SC C. SA să plătească reclamantei SC A. SA, prin administrator judiciar C.I.I. B., suma de 88.563,47 lei, sumă ce va fi actualizată în raport de rata inflației la data plății, reprezentând contravaloare marfă. A fost obligată pârâta SC C. SA să plătească reclamantei SC A. SA, prin administrator judiciar C.I.I. B., suma de 4.101,81 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță (3.382,27 lei taxă judiciară de timbru, 5 lei timbru judiciar și 714,54 lei onorariu de avocat).

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost obligată intimata-apelantă-reclamantă SC A. SA, prin administrator judiciar C.I.I. B., să plătească apelantei-intimate-pârâte SC C. SA suma de 32.708,91 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel (4.711,28 lei taxă judiciară de timbru, 5 lei timbru judiciar și 27.992,63 lei onorariu de avocat). S-a luat act că apelanta-intimată-reclamantă SC A. SA, prin administrator judiciar C.I.I. B., și-a rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată aferente judecării apelurilor. În faza apelului, Curtea a încuviințat ambelor părți și a administrat proba cu înscrisuri, fiind respinsă ca nefiind utilă soluționării cauzei proba cu expertiză contabilă solicitată de apelanta-pârâtă SC C. SA.

Analizând apelurile declarate, raportat la dispozițiile art. 294-298 C. proc. civ. de la 1865, Curtea a reținut următoarele: Referitor la apelul formulat de apelanta-pârâtă SC C. SA, Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865 pentru a dispune schimbarea/desființarea sentinței apelate ca urmare a dezechilibrului procesual și încălcării dreptului la apărare al apelantei-pârâte SC C. SA prin refuzul nejustificat al expertului contabil de a răspunde la cele două obiective care i-au fost încuviințate. Curtea a constatat că nu este întemeiată susținerea apelantei-pârâte potrivit căreia proba cu expertiză contabilă a avut caracterul unei probe comune a celor două părți aflate în litigiu din moment ce aceasta nu a solicitat niciodată încuviințarea unei astfel de probe, iar prima instanță putea să încuviințeze această probă doar părții care a solicitat-o, respectiv intimatei-reclamante.

Împrejurarea că apelantei-pârâte i-au fost încuviințate două obiective și s-a stabilit în sarcina sa obligația de a plăti o parte din onorariul expertului contabil nu poate conduce la altă concluzie. În condițiile în care prima instanță a încuviințat o serie de obiective apelantei-pârâte în cadrul expertizei contabile, în mod corect aceasta din urmă pretinde că expertul contabil trebuia să răspundă și la aceste obiective. Or, așa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă și din răspunsul la obiecțiuni, expertul contabil nu a răspuns la cele două obiective încuviințate apelantei-pârâte și nici nu a existat o justificare rezonabilă a acestui refuz, apelantei-pârâte fiindu-i încălcat dreptul la apărare.

Din interpretarea prevederilor art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865 rezultă că nulitatea oricărui act de procedură, inclusiv a unei hotărâri judecătorești, intervine dacă sunt îndeplinite cumulativ trei condiții: actul de procedură să fi fost întocmit cu nerespectarea unei cerințe legale; actul de procedură să fi produs părții o vătămare; vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Curtea a apreciat că prima condiție este îndeplinită întrucât au fost nerespectate mai multe cerințe legale deoarece expertul contabil nu a întocmit în mod complet lucrarea care i-a fost încredințată, fiind nerespectate dispozițiile art. 209 alin. (1) din C. proc. civ.

de la 1865. O a doua neregularitate decurge din faptul că prima instanță nu a indicat care au fost motivele pentru care a considerat că expertul contabil nu trebuie să mai răspundă la aceste obiective încuviințate apelantei-pârâte și nici nu a verificat susținerile acesteia legate de aceste două obiective ale expertizei contabile, fiind încălcat dreptul la apărare al apelantei-pârâte. Curtea a apreciat că este îndeplinită și a doua condiție întrucât apelantei-pârâte i-a fost încălcat dreptul la apărare și i s-a produs o vătămare constând în imposibilitatea probării unor susțineri prin obiectivele încuviințate în cadrul expertizei contabile și neanalizarea de către prima instanță a susținerilor sale legate de cele două obiective.

În ceea ce privește cea de a treia condiție, Curtea a considerat că apelanta-pârâtă s-a folosit de acest drept și a solicitat cu ocazia judecării apelurilor încuviințarea probei cu expertiză contabilă. Curtea de apel a respins proba cu expertiză contabilă ca nefiind utilă soluționării cauzei, instanța de apel putând analiza toate aspectele pe care apelanta pârâtă dorea să le dovedească prin cele două obiective care i-au fost încuviințate de prima instanță. În consecință, s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865 pentru a dispune schimbarea/desființarea sentinței apelate ca urmare a dezechilibrului procesual și încălcării dreptului la apărare al apelantei-pârâte SC C. SA prin refuzul nejustificat al expertului contabil de a răspunde la cele două obiective care i-au fost încuviințate.

Curtea a reținut că este greșită aprecierea primei instanțe potrivit căreia pretențiile apelantei-pârâte ar putea fi valorificate doar în procedura insolvenței deschisă împotriva intimatei-reclamante SC A. SA. Prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 15 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/91/2012, s-a admis cererea formulată de debitorul SC A. SA și s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței împotriva acestei societăți. Potrivit art. 52 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că invocarea compensației legale ca mod de stingere a obligațiilor constituie o excepție de la regula consacrată de art. 36 din Legea nr. 85/2006 potrivit căreia de la data deschiderii procedurii insolvenței se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale. Așadar, deschiderea procedurii de insolvență nu împiedică stingerea reciprocă a obligațiilor debitorului și creditorilor, prin compensație, dacă sunt îndeplinite condițiile compensației legale la data deschiderii procedurii. Așa cum s-a arătat în doctrina și practica judiciară, dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 au în vedere doar compensația legală, nu și cea convențională și judecătorească.

În consecință, conform art. 52 din Legea nr. 85/2006, prima instanță avea obligația de a verifica susținerile/apărările apelantei-pârâte formulate prin întâmpinare/completarea la întâmpinare referitoare la: o eventuală stingere a unei plăți din debit prin compensare legală; dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru compensarea legală la data deschiderii procedurii insolvenței împotriva intimatei-reclamante SC A. SA, inclusiv dacă este nejustificat refuzul acesteia de a accepta la plată facturile pentru servicii și corecție remiză emise în baza contractelor cadru nr. 12816 din 27 noiembrie 2008 și nr. 10351 din 7 noiembrie 2007. Curtea a reținut că este neîntemeiată susținerea intimatei-reclamante SC A. SA potrivit căreia prima instanță nu trebuia să analizeze susținerile apelantei-pârâte SC C. SA referitoare la intervenirea compensației legale întrucât aceasta nu a formulat o cerere reconvențională.

Întrucât apelanta-pârâtă SC C. SA a invocat compensația legală prin întâmpinare și completarea la întâmpinare, prima instanță trebuia să verifice susținerile sale cu privire la acest aspect, nefiind necesară formularea unei cereri reconvenționale. În consecință, prin neanalizarea susținerilor/apărărilor apelantei-pârâte SC C. SA din întâmpinare/completarea la întâmpinare referitoare la îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru compensația legală prima instanță a încălcat dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 și art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865 și, deși este întemeiată susținerea apelantei-pârâte SC C. SA că prima instanță nu a analizat toate apărările/susținerile pe care le-a formulat, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 105 alin. (2) din C. proc.

civ. de la 1865 pentru a dispune schimbarea/desființarea sentinței apelate, instanța de apel putând analiza toate aceste susțineri/apărări, astfel că este înlăturată orice vătămare care ar decurge din neverificarea de către prima instanță a susținerilor apelantei-pârâte legate de îndeplinirea condițiilor referitoare la compensația legală. Nu a fost reținut motivul de apel potrivit căruia raportul de expertiză contabilă nu constituie o probă pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei, Curtea apreciind că expertul nu a depășit obiectul cererii de chemare în judecată și obiectivele fixate de judecătorul cauzei prin răspunsurile formulate în cadrul raportului de expertiză contabilă.

A fost găsit neîntemeiat motivul de apel potrivit căruia prima instanță a încălcat principiul administrării nemijlocite a probelor, Curtea constatând că la dosarul de fond au fost depuse dovezile de comunicare a adreselor de refuz a facturilor de servicii și a ordinelor de compensare. Aceste dovezi de comunicare au fost atașate de expertul contabil la răspunsul la obiecțiuni, fiind depuse la dosar la data de 7 martie 2014, astfel că apelanta-pârâtă a avut posibilitatea să cerceteze aceste înscrisuri sau să urmeze procedura înscrierii în fals. Motivele de apel referitoare la stingerea debitului prin plăți și compensare legală au fost găsite întemeiate în parte în sensul că apelanta-pârâtă SC C. SA datorează suma de 88.563,47 lei reprezentând contravaloare marfă.

S-a reținut ca fiind corectă susținerea apelantei-pârâte potrivit căreia a depus dovezi la dosar din care rezultă că a achitat suma de 421.192,73 lei, această sumă fiind evidențiată și în expertiza contabilă efectuată în fața primei instanțe și recunoscută de către intimata-reclamantă prin răspunsul la întrebarea nr. 8 din interogatoriu, însă nu se poate considera că aceste plăți au fost efectuate pentru a stinge facturile fiscale indicate de intimata-reclamantă în cererea de chemare în judecată întrucât nu există nicio mențiune în ordinele de plată cu privire la acest lucru. Nu a fost reținută susținerea apelantei-pârâte SC C. SA potrivit căreia intimata-reclamantă SC A. SA nu a contestat imputația plății făcută prin întâmpinare, instanța de apel reținând că prin cererea de chemare în judecată s-a indicat că facturile fiscale nu sunt achitate, ca atare intimata-reclamantă nu a fost de acord cu imputația plății făcută de apelanta-pârâtă.

Mai mult, după formularea întâmpinării de către apelanta-pârâtă, a fost depusă la dosar de către intimata-reclamantă o cerere precizatoare în care a reiterat că soldul la data de 25 ianuarie 2011 este de 619.729,04 lei. Curtea nu a reținut susținerea apelantei-pârâte SC C. SA potrivit căreia nu poate fi obligată la plata facturilor fiscale nr. 15474 din 23 noiembrie 2009, nr. 15475 din 23 noiembrie 2009, nr. 15476 din 23 noiembrie 2009, nr. 15477 din 23 noiembrie 2009 și nr. 15478 din 23 noiembrie 2009 întrucât nu au fost comunicate de intimata-reclamantă SC A. SA în modalitatea agreată contractual, motiv pentru care nu au fost înregistrate în contabilitate. Toate aceste cinci facturi nu au fost emise pentru mărfuri livrate de intimata-reclamantă SC A. SA, ci reprezintă reglări de prețuri la facturi emise anterior pentru marfă care a fost primită și recepționată de apelanta-pârâtă SC C. SA.

Prin aceste facturi fiscale s-a reglat prețul mărfii care fusese livrată anterior în sensul că s-a perceput prețul convenit de părți în anexa nr. 2 la contractul cadru de aprovizionare nr. 12816 din 27 noiembrie 2008. Curtea a apreciat că este corectă susținerea apelantei-pârâte SC C. SA potrivit căreia erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a opera compensarea legală cu privire la suma de 223.277,26 lei. Potrivit art. 52 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.

Pentru a fi incidente dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 trebuie îndeplinite următoarele condițiile: dreptul de a invoca compensarea legală aparține unui creditor; trebuie să fie îndeplinite condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală la data deschiderii procedurii insolvenței. Curtea a constatat că prima condiție este îndeplinită întrucât compensarea legală este invocată de apelanta-pârâtă SC C. SA, care pretinde că deține o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva intimatei-reclamante SC A. SA.

În ceea ce privește a doua condiție, întrucât compensația legală intervine de drept dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, nu prezintă nicio relevanță faptul că: pe ordinele de compensare era inserată mențiunea că „Vă rugăm să ne comunicați acordul dumneavoastră privind compensarea sus menționată în termen de maxim 5 zile, în caz contrar considerăm că ordinul de compensare a fost acceptat” și că apelanta-pârâtă nu ar fi recepționat adresele prin care intimata-reclamantă a comunicat refuzul de acceptare a ordinelor de compensare. Curtea a observat că au fost refuzate la compensare de către intimata-reclamantă SC A. SA: ordinul de compensare nr. 9154377 din 20 august 2009 emis pentru suma de 96.487,44 lei și ordinul de compensare nr. 9293371 din 20 octombrie 2009 emis pentru suma de 126.789,82 lei.

În ceea ce privește ordinul de compensare nr. 9154377 din 20 august 2009 emis pentru suma de 96.487,44 lei, intimata-reclamantă SC A. SA a refuzat compensarea întrucât factura nr. 33068 din 28 iulie 2009 în sumă de 63.697,13 lei nu ar corespunde serviciilor prestate. Refuzul compensării privește doar suma de 63.697,13 lei, iar acest refuz este nejustificat. Astfel, factura nr. 33068 din 28 iulie 2009 în sumă de 63.697,13 lei a fost emisă în baza acordului de cooperare comercială pentru furnizarea de produse nr. 12816 din 27 noiembrie 2008 în care s-au specificat foarte clar serviciile promoționale și remizele convenite de părți. Factura nr. 33068 din 28 iulie 2009 în sumă de 63.697,13 lei a fost emisă pentru serviciile promoționale realizate în perioada ianuarie-martie 2009, iar modul de calcul a fost prezentat de apelanta-pârâtă SC C. SA prin raportare la cifra de afaceri înregistrată de intimata-reclamantă SC A. SA.

Nu au fost găsite întemeiate susținerile intimatei-reclamante potrivit cărora nu și-a dat acordul cu privire la serviciile promoționale/remize acestea fiind specificate foarte clar în acordul de cooperare comercială pentru furnizarea de produse nr. 12816 din 27 noiembrie 2008, și acceptate de intimata-reclamantă prin semnătură și ștampilare. Totodată, contrar opiniei intimatei-reclamante, la dosar au fost depuse dovezi de către apelanta-pârâtă SC C. SA din care rezultă că a prestat serviciile promoționale. În aceste condiții, Curtea a apreciat că la data emiterii ordinului de compensare nr. 9154377 din 20 august 2009 erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1144-1145 C. civ. de la 1864 pentru a opera compensarea legală pentru suma de 96.487,44 lei, fiind vorba de creanțe reciproce, certe, lichide și exigibile, astfel că refuzul intimatei-reclamante SC A. SA de a accepta compensarea este nejustificat.

Referitor la ordinul de compensare nr. 9293371 din 20 octombrie 2009 emis pentru suma de 126.789,82 lei, intimata-reclamantă SC A. SA a refuzat compensarea întrucât factura nr. 3540 din 16 septembrie 2009 în sumă de 100.267,40 lei nu ar corespunde serviciilor prestate. Refuzul compensării privește doar suma de 100.267,40 lei, iar acest refuz este nejustificat factura fiind emisă pentru serviciile promoționale realizate în perioada aprilie-iunie 2009, iar modul de calcul a fost prezentat de apelanta-pârâtă SC C. SA prin raportare la cifra de afaceri înregistrată de intimata-reclamantă SC A. SA, la dosar fiind depuse dovezi de către apelanta-pârâtă SC C. SA din care rezultă că a prestat serviciile promoționale.

În aceste condiții, Curtea a apreciat că la data emiterii ordinului de compensare nr. 9293371 din 20 octombrie 2009 erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1144-1145 C. civ. de la 1864 pentru a opera compensarea legală pentru suma de 126.789,82 lei, fiind vorba de creanțe reciproce, certe, lichide și exigibile, astfel că refuzul intimatei-reclamante SC A. SA de a accepta compensarea este nejustificat. Procedura insolvenței împotriva intimatei-reclamante SC A. SA a fost deschisă la data de 15 februarie 2012, astfel cum rezultă din încheierea nr. 51 din 15 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/91/2012.

Prin urmare, condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală erau îndeplinite la data de 15 februarie 2012 pentru a fi incidente dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 având în vedere data de 20 august 2009 pentru suma de 96.487,44 lei menționată în ordinul de compensare nr. 9154377 din 20 august 2009 și data de 20 octombrie 2009 pentru suma de 126.789,82 lei menționată în ordinul de compensare nr. 9293371 din 20 octombrie 2009. Față de soldul înregistrat la 31 decembrie 2008 și valorile din perioada 1 ianuarie 2009-31 decembrie 2009 ale rulajelor livrărilor de marfă și plăților/încasărilor rezultă că, la data de 31 decembrie 2009, se înregistra un sold pe care apelanta-pârâtă SC C. SA îl datora intimatei-reclamante SC A. SA în sumă de 544.267,70 lei (522.835,84 + 1.522.914,64 - 1.501.482,78 = 544.267,70 lei).

Curtea a apreciat că erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a opera compensarea legală doar cu privire la suma de 307.879,3 lei și nu pentru suma de 316.433,12 lei. În perioada 1 ianuarie 2010-25 ianuarie 2011 rulajul corect al plăților/încasărilor este de 799.023,65 lei (491.144,35 lei + 307.879,3 lei). Față de soldul înregistrat la 31 decembrie 2009 și valorile din perioada 1 ianuarie 2010-25 ianuarie 2011 ale rulajelor livrărilor de marfă și plăților/încasărilor rezultă că, la data de 25 ianuarie 2011, se înregistra un sold pe care apelanta-pârâtă SC C. SA îl datora intimatei-reclamante SC A. SA în sumă de 88.563,47 lei (544.267,70 + 343.319,42 - 799.023,65 = 88.563,47 lei).

În consecință, apelanta-pârâtă SC C. SA datorează intimatei-reclamante SC A. SA suma de 88.563,47 lei, ce va fi actualizată în raport de rata inflației la data plății, reprezentând contravaloare marfă. Instanța a găsit întemeiat motivul de apel referitor la contradicția existentă între considerente și dispozitiv constatând că în considerentele sentinței apelate s-a reținut că „având în vedere și prevederile art. 969, art. 1084 C. civ., tribunalul va dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 619.695,21 lei, sumă ce va fi actualizată în raport de rata inflației la data plății, reprezentând contravaloare marfă și va respinge celelalte pretenții ale reclamantei ca neîntemeiate”. Cu toate acestea, prin dispozitivul sentinței atacate s-a dispus obligarea apelantei-pârâte la plata sumei de 619.720,04 lei.

Referitor la apelul formulat de apelanta-reclamantă SC A. SA, Curtea a reținut că este neîntemeiat motivul de apel referitor la greșita respingere de către prima instanță a capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatei-pârâte SC C. SA la plata daunelor constând în profitul brut nerealizat. Intimata-pârâtă datorează apelantei-reclamante suma de 88.563,47 lei reprezentând contravaloare marfă, sumă actualizată în raport de rata inflației la data plății. Apelanta-pârâtă nu a depus nicio dovadă la dosar din care să rezulte că prin neplata sumei de 88.563,47 lei reprezentând contravaloare marfă i s-a produs un prejudiciu constând în diminuarea cifrei de afaceri și a profitului brut. Nu a fost indicată nicio operațiune comercială pe care apelanta-reclamantă ar fi intenționat să o deruleze și nu a mai putut face acest lucru întrucât intimata-pârâtă nu a achitat debitul de 88.563,47 lei.

Împrejurarea că relațiile contractuale dintre părți nu au mai continuat după data de 31 decembrie 2009 nu poate conduce la concluzia că apelantei-reclamante i s-a provocat un prejudiciu întrucât nu exista nicio obligație legală sau contractuală în sarcina intimatei-pârâte de a încheia o nouă convenție cu apelanta-reclamantă. Motivul de apel invocat de apelanta-reclamantă SC A. SA referitor la cheltuielile de judecată a fost găsit întemeiat în parte în sensul că a fost obligată pârâta SC C. SA să plătească reclamantei suma de 4.101,81 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță (3.382,27 lei taxă judiciară de timbru, 5 lei timbru judiciar și 714,54 lei onorariu de avocat).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar C.I.I. B., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea cererii de recurs, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii cererii de apel formulată de reclamantă și respingerii cererii de apel formulate de pârâta SC C. SA. În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se arată că în cuprinsul hotărârii recurate se fac trimiteri la dispoziții legale neinvocate de apelantă în cererea de apel cu care a fost învestită instanța spre soluționare, reținându-se incidența unor dispoziții legale care nu au fost niciodată invocate de apelanta pârâtă - dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006.

Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a devenit apărătorul pârâtei, aducând în discuție aspecte noi, neinvocate niciodată de aceasta, nici în fața instanței de fond și nici în fața instanței de apel. Instanța de apel, în loc să analizeze cererea prin prisma motivelor de apel formulate, în limitele investirii sale, a schimbat temeiul de drept al cererii cu care a fost învestită, argumentând că s-ar fi invocat ca motiv de apel incidența în cauză a dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 85/2006. Instanța de apel a făcut ample alegații cu privire la operațiunile de compensare, deși nu există un capăt de cerere cu care instanța să fi fost învestită în acest sens și a fost dezvoltată o întreagă teorie și motivare pe condițiile operării compensării legale, pe incidența dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 85/2006 pe condițiile de admisibilitate privind procedura compensării legale în cazul insolvenței.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, consideră că instanța de apel inserează în hotărârea recurată, motive străine de natura pricinii, temeiuri de drept ce nu au fost invocate de pârâta-apelantă nici în fața instanței de fond (neformulând cerere reconvențională) și nici în apel, nepuse în discuția lor, aspecte față de care părțile nu au formulat puncte de vedere și apărări. Recurenta susține și incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că decizia civilă nr. 1758/2015 a Curții de Apel București este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1144 C. civ., instanța în mod greșit apreciind că operează compensarea legală, fiind încălcate totodată dispozițiile H.G.

nr. 685/1999, creanța opusă de pârâtă nefiind certă și nici exigibilă. Instanța de apel a reținut nelegal faptul că o parte a debitului pretins de reclamantă ar fi fost stins prin procedura compensării legale și în mod eronat arată faptul că în cauză operează de drept compensarea legală și că ar fi incidente dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006. În cauză nu ne regăsim în prezența unei compensări legale, așa cum nelegal susține instanța de apel, care dacă ar fi fost învestită cu un capăt de cerere în acest sens, ar fi putut analiza existența sau nu a compensației judiciare, respectiv ar fi putut analiza condițiile privind caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor. Creanța nu poate fi opusă cu puterea recunoscută de art. 1144 C. civ.

atunci când are un caracter litigios, așa cum este în cauza pendinte. De asemenea, susține recurenta, nu sunt întrunite nici condițiile prevăzute de art. 3 din H.G. nr. 685/1999 pentru aprobarea Regulamentului de compensare a datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane juridice, potrivit cărora compensarea nu poate opera decât cu respectarea procedurii și numai prin utilizarea documentelor prevăzute de actul normativ. Potrivit acestei reglementări, compensarea obligațiilor de plată reciproce dintre persoane juridice se face pe bază de ordine de compensare care sunt documente cu regim special. Evidența lor este strictă și reprezintă documentul justificativ de înregistrare în contabilitate a stingerii creanțelor și a datoriilor care au făcut obiectul compensării.

O astfel de procedură nu a fost respectată de către pârâtă din cauza pendinte, ordinele de compensare pe care aceasta și-a întemeiat apărarea fiind de fapt acte unilateral emise de aceasta, nefiind semnate de către SC A. SA, astfel că nu pot avea valoarea juridică de acte justificative de stingere a creanțelor, deci nici instanța de judecată nu avea căderea să le dea valoare juridică. Pretinsele creanțe invocate de pârâtă aferente serviciilor facturate de aceasta nu sunt certe și nici exigibile, neavând la bază niciun temei legal, serviciile pretins executate de către pârâtă nefiind în fapt prestate. În cauză au fost încălcate dispozițiile art. 20 lit. k) din Legea nr. 85/2006 sub aspectul competenței generale a instanței de judecată și a procedurii aplicabile compensării prevăzute de art. 52 raportat la art. 72 și 73 din această lege.

Instanța de apel, fără a fi fost învestită, a soluționat cererea privind compensarea creanțelor pretins reciproce, o astfel de competență, fiind dată în mod exclusiv administratorului judiciar, acesta fiind persoana competentă a primii declarațiile de creanță ale creditorilor, a le analiza sub aspectul legalității și temeiniciei, întocmind în acest sens tabelul de creanțe, tabel ce poate fi contestat în condițiile art. 72 din Legea nr. 85/2006 în fața judecătorului sindic. Așadar, în ipoteza existenței unor creanțe anterioare deschiderii procedurii insolvenței, pretinsa creditoare are posibilitatea de a formula o cerere de înscriere la masa credală prin formularea unei declarații de creanțe care se înaintează administratorului judiciar în condițiile art. 25 alin. (1) lit. f), art. 64 alin. (1) din lege.

Aceste declarații de creanță sunt verificate de administratorul judiciar, acesta întocmind, în condițiile art. 72 din Legea nr. 85/2006, un tabel preliminar de creanțe ce poate fi contestat. Consideră că doar prin parcurgerea acestei proceduri, partea dobândește calitatea de creditoare și poate invoca dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006, în cauza de față, SC C. SA neavând calitate de creditoare a reclamantei. Competența de soluționare a contestației formulate de un creditor împotriva tabelului de creanțe este de asemenea stabilită în mod clar prin dispozițiile art. 72 raportat la art. 11 lit. l) din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic având în mod exclusiv acest atribut și nicidecum instanța de drept comun.

Competența de soluționare a contestației formulate de un creditor împotriva tabelului de creanțe este stabilită în mod clar prin art. 72 raportat la art. 11 lit. l) din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic având în mod exclusiv acest atribut și nicidecum instanța de drept comun. Recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ. în sensul că a validat, prin încălcarea clauzelor contractuale dintre părți, operațiunile facturate de pârâtă privind serviciile promoționale, servicii care nu au fost prestate, astfel că nici creanța invocată prin întâmpinare de pârâtă și operată de instanța de apel nu este reală, certă și nici exigibilă. Condițiile în care pârâta putea presta reclamantei servicii promoționale și care puteau da naștere creanțelor invocate de pârâtă erau strict stipulate prin clauzele contractuale existente în contractul cadru de distribuție.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ., în sensul că, fără a face o analiză a criticilor cu privire la inexistența creanței pârâtei, la faptul că serviciile pretinse nu au fost comandate și nici prestate, cu privire la emiterea de facturi fără respectarea termenilor contractuali, a validat aceste operațiuni de facturare, încălcând dispozițiile contractuale existente care reprezintă legea părților. Recurenta invocă și încălcarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ. susținând că, instanța de apel, cu depășirea limitelor investirii, a schimbat natura juridică din compensare convențională invocată de apelantă în compensare legală, niciuna dintre cele două variante nefiind incidentă în cauză.

Intimata SC C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Raporturile din părți sunt stabilite prin contractul cadru de distribuție nr. 12816 din 27 noiembrie 2008 prin care reclamanta,