ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1868/2016
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1868/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Decizia nr. 1868/2016
Asupra
recursului de față,
Din
examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată
următoarele:
Prin cererea de chemare în
judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București,
secția a VI-a civilă, la data de 8 iunie 2011 sub nr. x/3/2011
reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar C.I.I. B., a chemat în
judecată pe pârâta SC C. SA, solicitând emiterea unei ordonanțe de
plată prin care pârâta să fie obligată la plata sumei de
619.720,04 lei (sold la data de 25 ianuarie 2011), sumă care să fie
actualizată în raport de rata inflației la data plății.
În motivarea
cererii s-a arătat că în baza contractului cadru de distribuție
nr. 12816 din 27 noiembrie 2008 au fost derulate relații comerciale între
cele două societăți, marfa fiind livrată în mod
corespunzător către pârâtă, recepționarea acesteia
făcându-se în concordanță cu dispozițiile contractuale, SC
C. SA înregistrând la data de 30 iunie 2010 un debit restant în cuantum de
632.023,51 lei, potrivit dispozițiilor art. 2.1 și urm., art. 3.2.2.
din contract, conform facturilor fiscale: nr. 0014434 din 21 septembrie 2009,
nr. 0014436 din 21 septembrie 2009, nr. 0014435 din 21 septembrie 2009, nr.
0014592 din 28 septembrie 2009, nr. 0014593 din 28 septembrie 2009, nr. 0014595
din 28 septembrie 2009, nr. 0014594 din 28 septembrie 2009, nr. 0014758 din 6
octombrie 2009, nr. 0014859 din 12 octombrie 2009, nr. 0014956 din 19 octombrie
2009, nr. 0015049 din 26 octombrie 2009, nr. 0015189 din 2 noiembrie 2009, nr.
0015188 din 2 noiembrie 2009, nr. 0015261 din 9 noiembrie 2009, nr. 0015262 din
9 noiembrie 2009, nr. 0015477 din 23 noiembrie 2009, nr. 0015476 din 23
noiembrie 2009, nr. 0015478 din 23 noiembrie 2009, nr. 0015474 din 23 noiembrie
2009, nr. 0015475 din 23 noiembrie 2009, nr. 0015570 din 30 noiembrie 2009, nr.
015649 din 7 decembrie 2009, nr. 0015708 din 14 decembrie 2009, nr. 0015709 din
14 decembrie 2009, nr. 0015823 din 22 decembrie 2009, nr. 0016000 din 11
ianuarie 2010, nr. 0016059 din 18 ianuarie 2010, nr. 0016117 din 25 ianuarie
2010, nr. 0016224 din 1 februarie 2010, nr. 0016341 din 8 februarie 2010, nr.
0016428 din 15 februarie 2010, nr. 0016493 din 22 februarie 2010, nr. 0016623
din 1 martie 2010, nr. 0016746 din 8 martie 2010, nr. 0016744 din 8 martie
2010, nr. 0016866 din 15 martie 2010, nr. 0016865 din 15 martie 2010, nr.
0016983 din 22 martie 2010, nr. 0017110 din 29 martie 2010, nr. 0017109 din 29
martie 2010, nr. VTM0001 din 1 aprilie 2010, nr. VTM0002 din 1 aprilie 2010,
nr. VTM 0004 din 2 aprilie 2010, nr. VTM 0003 din 2 aprilie 2010, nr. VTM 0005
din 12 aprilie 2010, nr. VTM 0006 din 19 aprilie 2010, nr. VTM 0007 din 4 mai
2010.
În drept,
s-au invocat dispozițiile O.U.G. nr. 119/2007, art. 43 C. com., art. 379
din C. proc. civ. de la 1865.
La data de 25
august 2011, pârâta SC C. SA a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat
respingerea cererii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată. În
motivare s-a arătat că debitul pretins de reclamantă, în valoare
de 619.720,04 lei, nu are caracter cert, lichid și exigibil în sensul
prevederilor art. 379 din C. proc. civ. de la 1865 și ale art. 2 alin. (1)
din O.U.G. nr. 119/2007 și nu este datorat la plată, neexistând nici
la momentul introducerii acțiunii pe rolul instanței și nici la
momentul actual.
S-a
menționat că relațiile dintre părți au fost guvernate
de prevederile contractului cadru nr. 12816 din 27 noiembrie 2008 și ale
acordului de cooperare comercială pentru furnizarea de produse nr. 12816
din 27 noiembrie 2008 (aferente anului 2009). S-a precizat că potrivit
„Situației contabile furnizor: A. SA”, care detaliază pentru fiecare
factură fiscală pretinsă de reclamantă modalitatea în care
a fost stinsă, debitul solicitat nu există.
S-a învederat
că, din totalul debitului pretins, pârâta a stins prin plată suma de
421.192,73 lei iar suma de 208.508,17 lei a fost supusă compensării,
în conformitate cu dispozițiile contractuale agreate de părți
prin contractul cadru de furnizare nr. 12816 din 27 noiembrie 2008 (aferent
anului 2009).
La termenul
de judecată din data de 6 octombrie 2011, reclamanta SC A. SA a depus la
dosar o cerere modificatoare și completatoare prin care a precizat că
înțelege să-și întemeieze cererea pe dreptul comun în materie
și nu pe dispozițiile O.U.G. nr. 119/2007.
Totodată,
reclamanta și-a completat cererea de chemare în judecată, solicitând,
alături de primele capete de cerere, obligarea pârâtei SC C. SA la plata
sumei de 50.000 lei (sau cât va rezulta în urma unui raport de expertiză
contabilă), reprezentând daune constând în profitul brut nerealizat de
societate (afectarea cifrei de afaceri a reclamantei) în anii 2010, 2011 urmare
a refuzului pârâtei de executare a obligațiilor sale.
La termenul
de judecată din data de 17 noiembrie 2011, pârâta SC C. SA a depus la
dosar completare la întâmpinare prin care a solicitat obligarea reclamantei la
precizarea capătului de cerere formulat prin cererea de modificare și
completare a acțiunii depuse la termenul din 6 octombrie 2011.
S-a invocat
excepția de prematuritate pentru lipsa procedurii prealabile impuse de
art. 7201 C. proc. civ. de la 1865.
Referitor la
anexele cererii completatoare și modificatoare depuse de reclamantă,
pârâta a indicat că din „Situația documentelor neînregistrate în
evidența contabilă C. SA” depusă la termenul din 6 octombrie
2011 rezultă că pârâta nu a recepționat facturile fiscale cu
numerele: 15474 din 23 noiembrie 2009, 15475 din 23 noiembrie 2009, 15476 din
23 noiembrie 2009, 15477 din 23 noiembrie 2009, 15478 din 23 noiembrie 2009.
Facturile fiscale anterior amintite nu poartă ștampila de
recepție a pârâtei și nici semnătura de primire.
Prin
încheierea de ședință din data de 30 noiembrie 2011 a fost
respinsă ca neîntemeiată excepția prematurității
invocată de pârâta SC C. SA.
La data de 15
martie 2012, reclamanta SC A. SA a depus la dosar o cerere precizatoare prin
care a arătat că temeiul de drept al acțiunii introductive
și al cererii modificatoare este art. 969, art. 970, art. 998, art. 999 C.
civ. de la 1864, art. 43 C. com.
S-a învederat
că în perioada 2010-2011 nu au mai fost derulate relații comerciale
între cele două părți, urmare a refuzului pârâtei C. SA de a mai
continua raporturile juridice și de a face plățile datorate
și rezultate din contractele comerciale anterioare.
S-a
menționat că obligațiile neexecutate de pârâta C. SA constau în
neplata contravalorii mărfurilor facturate și livrate către
aceasta (facturile fiscale fiind anexate cererii de chemare în judecată),
iar neachitarea contravalorii mărfurilor de către pârâtă a
condus la afectarea activității reclamantei prin diminuarea cifrei de
afaceri.
S-a precizat
că daunele solicitate au fost precizate în acțiunea introductivă
și în completarea cererii, fiind în cuantum de: 619.720,04 lei (sold la
data de 25 ianuarie 2011, dată la care pârâta a achitat suma de 12.303,47
lei), sumă care să fie actualizată în raport de rata
inflației la data plății, precum și suma de 50.000 lei (sau
cât va rezulta în urma unui raport de expertiză contabilă),
reprezentând daune constând în profitul brut nerealizat de societate (afectarea
cifrei de afaceri a reclamantei) în anii 2010 și 2011 urmare a refuzului
pârâtei de executare a obligațiilor sale.
Prin
sentința civilă nr. 2639 din 22 mai 2014 pronunțată de
Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr.
x/3/2011 s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. SA, prin
administrator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâta C. SA, astfel cum
a fost modificată și precizată, a fost obligată pârâta
să plătească reclamantei 619.720,04 lei actualizată în
raport de rata inflației la data plății, reprezentând
contravaloare marfă, au fost respinse celelalte pretenții ale
reclamantei ca neîntemeiate și a fost obligată pârâta la plata sumei
de 12.313,2 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a
pronunța această soluție, prima instanță a
reținut că, prin contractul cadru de distribuție nr. 12816 din
27 noiembrie 2008 reclamanta, în calitate de furnizor, s-a obligat să
furnizeze pârâtei, în calitate de distribuitor, produsele indicate în anexa nr.
2, în baza comenzii scrise adresate de distribuitor, iar pârâta s-a obligat
să furnizeze, la solicitarea și cu acordul furnizorului servicii speciale
de promovare și expunere a produselor în magazinele C.
Contractul a
fost încheiat pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2009,
părțile convenind că acesta poate fi prelungit prin act
adițional.
Deși
părțile nu au încheiat un nou contract și niciun act
adițional în formă scrisă, în condițiile prevăzute de
art. 10 din contract, în fapt, în cursul anului 2010 au desfășurat
relații comerciale în aceleași condiții contractuale convenite
prin contractul cadru de distribuție nr. 12816 din 27 noiembrie 2008.
Instanța
de fond a reținut că din coroborarea înscrisurilor depuse la dosar cu
constatările și concluziile raportului de expertiză
contabilă întocmit în cauză rezultă că reclamanta a livrat
pârâtei mărfuri în valoare de 619.695,21 lei, pe care aceasta din
urmă nu le-a achitat.
Pârâta a
contestat acest debit, susținând că o parte din facturile emise de
reclamantă au fost achitate, pentru o parte din facturi a operat
compensarea convențională, iar o parte nu au fost acceptate la
plată.
Apărările
pârâtei nu au fost reținute cu motivarea că din cuprinsul raportului
de expertiză contabilă rezultă că între datele
evidenței contabile ale celor două societăți există
diferențe semnificative cu privire la: valorile soldurilor inițiale
de la 1 ianuarie 2009, data intrării în vigoare a contractului cadru nr.
12816 din 27 noiembrie 2008, la mărfuri și la servicii
promoționale; valoarea livrărilor de mărfuri înregistrată
în perioada 1 ianuarie 2009 - 25 ianuarie 2011 de fiecare din cele două
societăți; valoarea încasărilor/plăților pe care
fiecare societate le-a înregistrat în evidența contabilă, în contul
mărfurilor livrate și al serviciilor promoționale prestate, în
perioada 1 ianuarie 2009 - 25 ianuarie 2011; valorile soldurilor finale la 25
ianuarie 2011, data invocată de reclamantă prin cererea de chemare în
judecată.
Conform
evidențelor contabile ale A. SA suma rămasă de încasat, în urma
livrărilor de mărfuri ale reclamantei ar fi de 619.720,04 lei, iar
conform evidențelor contabile ale C. SA toate livrările de
mărfuri efectuate în perioada 1 ianuarie 2009 - 25 ianuarie 2011 au fost
achitate și/sau compensate integral, ceea ce face ca valoarea
creanței să fie zero.
În ceea ce
privește prestările de servicii din partea pârâtei, conform
evidențelor contabile ale pârâtei, au fost încasate/compensate integral
serviciile promoționale facturate către reclamantă, pentru
perioada 1 ianuarie 2009 - 25 ianuarie 2011, în baza contractului cadru nr.
12816 din 27 noiembrie 2008, iar potrivit evidențelor contabile ale reclamantei,
aceasta datorează încă suma de 190.878,30 lei, pentru serviciile
promoționale facturate de pârâtă în perioada 1 ianuarie 2009 - 25
ianuarie 2011, care au fost acceptate la plată și înregistrate.
Cauzele
neconcordanței dintre evidențele contabile ale părților cu
privire la livrările de mărfuri efectuate de reclamantă au fost
identificate de expert ca fiind: neînregistrarea în evidența
contabilă a pârâtei a sumei de 53.038,51 lei, reprezentând facturi emise
de reclamantă în anul 2008, primite și recepționate de
depozitele pârâtei, conform anexei nr. 9 la raportul de expertiză;
neînregistrarea în evidența contabilă a pârâtei a sumei de 26.734,28
lei, reprezentând facturi emise de reclamantă în anul 2009, primite
și recepționate de pârâtă potrivit anexelor nr. 5 și nr. 9
la raportul de expertiză; neînregistrarea în evidența contabilă
a pârâtei a sumei de 212,04 lei, reprezentând valoarea facturii nr. 0011139 din
9 februarie 2009, emisă de reclamantă, recepționată și
primită (conform anexelor nr. 6 pct. 14, nr. 4 pct. 1, nr. 9 la raportul
de expertiză); înregistrarea în evidența contabilă a pârâtei, în
anul 2009 a unor ordine de compensare, în valoare de 223.277,26 lei, deși
acestea nu erau acceptate la compensare de reclamantă pentru motivul
că facturile care conțineau servicii promoționale, propuse a
intra în compensare cu facturi de mărfuri fuseseră refuzate la
plată anterior datei la care au fost emise ordinele de compensare (anexa
nr. 7 pct. 4, anexa nr. 6 și anexa nr. 9); înregistrarea în evidența
contabilă a pârâtei, în anul 2010 a unor ordine de compensare în valoare
totală de 316.433,12 lei, deși acestea nu erau acceptate la
plată de reclamantă pentru motivul că facturile de servicii
promoționale propuse să intre în compensare cu facturi de
mărfuri fuseseră refuzate la plată anterior datelor la care erau
emise ordinele de compensare (anexa nr. 7, pct. 8-13 și anexa nr. 9);
operațiuni efectuate în evidența contabilă a reclamantei, în
valoare totală de 25,32 lei, cu mențiunea „reglare facturi”, care nu
se regăsesc înregistrate în evidența contabilă a pârâtei și
pentru care nu s-a prezentat dovada transmiterii acestor facturi către
pârâtă (anexa nr. 9).
Astfel,
evidența contabilă a pârâtei prezintă omisiuni și
adăugiri de operațiuni economice care totalizează 619.695,21
lei, evidența contabilă a reclamantei are adăugiri nejustificate
reprezentând 24,83 lei, astfel încât soldul creanței rămasă
neîncasată din livrări de mărfuri efectuate în baza contractului
cadru nr. 12816 din 27 noiembrie 2008 la 25 ianuarie 2011, astfel cum a
solicitat reclamanta prin cererea de chemare în judecată este de
619.695,21 lei.
Pârâta a
susținut că mai multe facturi a căror contravaloare este
pretinsă de reclamantă au fost achitate prin ordinele de plată
depuse de pârâtă odată cu întâmpinarea. Din cuprinsul acestor ordine
de plată nu rezultă însă că plățile au fost
efectuate pentru respectivele facturi. Împrejurarea că reclamanta a
recunoscut în răspunsul la întrebarea nr. 8 din interogatoriul propus de
pârâtă că a primit plățile efectuate prin ordinele de
plată invocate de pârâtă nu semnifică și o
recunoaștere a plăților efectuate pentru facturile invocate de
pârâtă, nici întrebarea și nici răspunsul nefăcând vreo
corelație între ordinele de plată și facturile ce au fost
achitate prin ordinele de plată respective.
În ceea ce
privește compensările pretinse de pârâtă, în sumă de
208.508,17 lei, tribunalul a reținut că în cauză nu s-a
făcut dovada că au operat compensările convenționale
pretinse de aceasta.
Părțile
au convenit prin contract ca plățile să se efectueze prin
transfer bancar ori prin compensare cu sumele datorate de cealaltă parte.
Deși au convenit această modalitate de stingere a obligațiilor,
părțile nu au prevăzut un mecanism contractual de compensare, ci
au stabilit doar că se va emite ordin de compensare, efectuat cu
respectarea prevederilor legale.
După cum
rezultă din înscrisurile depuse la dosar, ordinele de compensare emise de
părți în baza contractului erau semnate de acestea, în anexa
ordinelor de compensare fiind menționate facturile supuse
compensării. Toate ordinele de compensare invocate însă de
pârâtă în prezenta cauză nu poartă și semnătura
reclamantei, ci doar pe cea a pârâtei. Astfel, ordinele de plată nu
poartă semnătura și ștampila agentului economic destinatar,
în condițiile prevăzute de H.G. nr. 685/1999.
Pârâta a
susținut că ordinele de compensare produc efecte juridice, întrucât
reclamanta nu a comunicat răspunsul în termenul solicitat și a
refuzat la plată în mod abuziv facturile emise de pârâtă.
Pârâta a
invocat împrejurarea că ordinele de compensare poartă mențiunea
expresă potrivit căreia „vă rugăm să ne
comunicați acordul dumneavoastră privind compensarea sus
menționată în termen de maxim 5 zile, în caz contrar considerăm
că ordinul de compensare a fost acceptat”.
Părțile
nu au prevăzut însă în contract posibilitatea invocată de
pârâtă, de a se considera acceptată compensarea în cazul în care
reclamanta nu comunica în termen de 5 zile acordul privind compensarea.
Una din
părți nu poate stabili în mod unilateral reguli privind executarea
contractului, în lipsa acordului celeilalte părți. Or, nu s-a
făcut dovada că reclamanta ar fi fost de acord cu acest mecanism
propus de pârâtă pentru a opera compensarea. De asemenea, acest mecanism
nu este prevăzut de dispozițiile legale ce reglementau compensarea
între agenții economici.
Instanța
a reținut că apărările pârâtei legate de caracterul cert,
lichid și exigibil al creanțelor constatate prin facturile pentru
care a invocat compensarea și aprecierea caracterului abuziv al refuzului
reclamantei de a accepta facturile și compensările propuse de pârât
nu pot fi analizate în acest cadru procesual, tribunalul putând analiza doar
dacă a intervenit compensarea convențională invocată de
pârâtă, pretențiile pârâtei împotriva reclamantei putând fi
valorificate doar în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006.
În
legătură cu facturile contestate de pârâtă, emise de
reclamantă, dar neînregistrate în contabilitatea pârâtei, s-a reținut
că, din coroborarea facturilor depuse la dosar, a avizelor de
însoțire a mărfurilor cu constatările (anexa nr. 5) și
concluziile expertizei că reclamanta a livrat pârâtei mărfurile a
căror contravaloare o solicită, mărfurile au fost
recepționate de pârâtă, iar recepția nu a fost contestată,
astfel încât pârâta datorează contravaloarea mărfurilor
recepționate.
Cu privire la
cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata de daune constând în
profitul brut nerealizat de societate (afectarea cifrei de afaceri a
reclamantei) în anii 2010, 2011, tribunalul a reținut că nu s-a
făcut dovada unei legături de cauzalitate între diminuarea cifrei de
afaceri a reclamantei (prejudiciu pretins de reclamantă) și o
faptă ilicită a pârâtei constând în refuzul pârâtei de executare a
obligațiilor sale.
În ceea ce
privește refuzul pârâtei de a încheia un nou contract cu societatea
reclamantă, nu s-a putut reține că acesta poate constitui o
faptă ilicită, de natură să atragă răspunderea,
întrucât nicio dispoziție legală sau contractuală nu prevede
obligația pârâtei de a încheia un astfel de contract.
Refuzul
pârâtei de a încheia un act adițional sau un nou contract cu reclamanta
constituie o manifestare a libertății contractuale, ce nu poate fi
cenzurată, ca atare, tribunalul a apreciat pretențiile reclamantei
privind afectarea cifrei de afaceri ca neîntemeiate.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC A. SA, prin administrator
judiciar C.I.I. B., solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a
sentinței atacate în sensul obligării pârâtei SC C. SA la plata sumei
de 10.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat)
și a contravalorii prejudiciului constând în profitul brut nerealizat de
reclamantă în anii 2010 și 2011 ca urmare a neachitării
debitului.
Împotriva
aceleași sentințe a declarat apel și pârâta SC C. SA, solicitând
admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul
respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.
La data de 24
februarie 2015, prin Serviciul Registratură, intimata-pârâtă SC C. SA
a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a
apelului formulat de apelanta-reclamantă SC A. SA prin administrator
judiciar C.I.I. B.
La data de 23
februarie 2015, intimata-reclamantă SC A. SA, prin administrator judiciar
C.I.I. B., a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca
nefondat a apelului formulat de apelanta-pârâtă SC C. SA.
La data de 22
aprilie 2015, apelanta-pârâtă SC C. SA a depus la dosar răspuns la
întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă SC A. SA prin
administrator judiciar C.I.I. B.
Prin
încheierea de ședință din data de 23 aprilie 2015, Curtea a
respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes în formularea
apelului de către apelanta-pârâtă SC C. SA, excepție
invocată de intimata-reclamantă SC A. SA, prin administrator judiciar
C.I.I. B.
Prin decizia
civilă nr. 1758 din 29 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de
Apel București, secția a V-a civilă, au fost admise apelurile
formulate de apelanta-reclamantă SC A. SA, prin administrator judiciar
C.I.I. B., și apelanta-pârâtă SC C. SA împotriva sentinței
civile nr. 2639 din 22 mai 2014 pronunțată de Tribunalul
București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011. A fost
schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost
obligată pârâta SC C. SA să plătească reclamantei SC A. SA,
prin administrator judiciar C.I.I. B., suma de 88.563,47 lei, sumă ce va
fi actualizată în raport de rata inflației la data plății,
reprezentând contravaloare marfă. A fost obligată pârâta SC C. SA
să plătească reclamantei SC A. SA, prin administrator judiciar
C.I.I. B., suma de 4.101,81 lei reprezentând cheltuieli de judecată
efectuate în primă instanță (3.382,27 lei taxă
judiciară de timbru, 5 lei timbru judiciar și 714,54 lei onorariu de
avocat). Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței
apelate. A fost obligată intimata-apelantă-reclamantă SC A. SA,
prin administrator judiciar C.I.I. B., să plătească
apelantei-intimate-pârâte SC C. SA suma de 32.708,91 lei reprezentând
cheltuieli de judecată efectuate în apel (4.711,28 lei taxă
judiciară de timbru, 5 lei timbru judiciar și 27.992,63 lei onorariu
de avocat). S-a luat act că apelanta-intimată-reclamantă SC A.
SA, prin administrator judiciar C.I.I. B., și-a rezervat dreptul de a
solicita pe cale separată cheltuielile de judecată aferente
judecării apelurilor.
În faza
apelului, Curtea a încuviințat ambelor părți și a
administrat proba cu înscrisuri, fiind respinsă ca nefiind utilă
soluționării cauzei proba cu expertiză contabilă
solicitată de apelanta-pârâtă SC C. SA.
Analizând
apelurile declarate, raportat la dispozițiile art. 294-298 C. proc. civ.
de la 1865, Curtea a reținut următoarele:
Referitor la
apelul formulat de apelanta-pârâtă SC C. SA, Curtea a apreciat că nu
sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc.
civ. de la 1865 pentru a dispune schimbarea/desființarea sentinței
apelate ca urmare a dezechilibrului procesual și încălcării
dreptului la apărare al apelantei-pârâte SC C. SA prin refuzul nejustificat
al expertului contabil de a răspunde la cele două obiective care i-au
fost încuviințate.
Curtea a
constatat că nu este întemeiată susținerea apelantei-pârâte
potrivit căreia proba cu expertiză contabilă a avut caracterul
unei probe comune a celor două părți aflate în litigiu din
moment ce aceasta nu a solicitat niciodată încuviințarea unei astfel
de probe, iar prima instanță putea să încuviințeze
această probă doar părții care a solicitat-o, respectiv
intimatei-reclamante.
Împrejurarea
că apelantei-pârâte i-au fost încuviințate două obiective
și s-a stabilit în sarcina sa obligația de a plăti o parte din
onorariul expertului contabil nu poate conduce la altă concluzie. În
condițiile în care prima instanță a încuviințat o serie de
obiective apelantei-pârâte în cadrul expertizei contabile, în mod corect
aceasta din urmă pretinde că expertul contabil trebuia să
răspundă și la aceste obiective. Or, așa cum rezultă
din raportul de expertiză contabilă și din răspunsul la
obiecțiuni, expertul contabil nu a răspuns la cele două
obiective încuviințate apelantei-pârâte și nici nu a existat o
justificare rezonabilă a acestui refuz, apelantei-pârâte fiindu-i
încălcat dreptul la apărare.
Din
interpretarea prevederilor art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865
rezultă că nulitatea oricărui act de procedură, inclusiv a
unei hotărâri judecătorești, intervine dacă sunt
îndeplinite cumulativ trei condiții: actul de procedură să fi
fost întocmit cu nerespectarea unei cerințe legale; actul de
procedură să fi produs părții o vătămare;
vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin
anularea actului.
Curtea a
apreciat că prima condiție este îndeplinită întrucât au fost
nerespectate mai multe cerințe legale deoarece expertul contabil nu a
întocmit în mod complet lucrarea care i-a fost încredințată, fiind
nerespectate dispozițiile art. 209 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865.
O a doua
neregularitate decurge din faptul că prima instanță nu a indicat
care au fost motivele pentru care a considerat că expertul contabil nu
trebuie să mai răspundă la aceste obiective încuviințate
apelantei-pârâte și nici nu a verificat susținerile acesteia legate
de aceste două obiective ale expertizei contabile, fiind încălcat
dreptul la apărare al apelantei-pârâte.
Curtea a
apreciat că este îndeplinită și a doua condiție întrucât
apelantei-pârâte i-a fost încălcat dreptul la apărare și i s-a
produs o vătămare constând în imposibilitatea probării unor
susțineri prin obiectivele încuviințate în cadrul expertizei
contabile și neanalizarea de către prima instanță a
susținerilor sale legate de cele două obiective.
În ceea ce
privește cea de a treia condiție, Curtea a considerat că
apelanta-pârâtă s-a folosit de acest drept și a solicitat cu ocazia
judecării apelurilor încuviințarea probei cu expertiză
contabilă.
Curtea de
apel a respins proba cu expertiză contabilă ca nefiind utilă
soluționării cauzei, instanța de apel putând analiza toate
aspectele pe care apelanta pârâtă dorea să le dovedească prin
cele două obiective care i-au fost încuviințate de prima
instanță. În consecință, s-a reținut că nu sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de art. 105 alin. (2) din C. proc.
civ. de la 1865 pentru a dispune schimbarea/desființarea sentinței
apelate ca urmare a dezechilibrului procesual și încălcării
dreptului la apărare al apelantei-pârâte SC C. SA prin refuzul
nejustificat al expertului contabil de a răspunde la cele două
obiective care i-au fost încuviințate.
Curtea a
reținut că este greșită aprecierea primei instanțe
potrivit căreia pretențiile apelantei-pârâte ar putea fi valorificate
doar în procedura insolvenței deschisă împotriva intimatei-reclamante
SC A. SA.
Prin
încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 15
februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția a II-a
civilă și de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr.
x/91/2012, s-a admis cererea formulată de debitorul SC A. SA și s-a
dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței împotriva acestei
societăți.
Potrivit art.
52 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii de insolvență nu
afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale
cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de
lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii
procedurii.
Din
interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că invocarea
compensației legale ca mod de stingere a obligațiilor constituie o
excepție de la regula consacrată de art. 36 din Legea nr. 85/2006
potrivit căreia de la data deschiderii procedurii insolvenței se
suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru
realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Așadar,
deschiderea procedurii de insolvență nu împiedică stingerea
reciprocă a obligațiilor debitorului și creditorilor, prin
compensație, dacă sunt îndeplinite condițiile compensației
legale la data deschiderii procedurii.
Așa cum
s-a arătat în doctrina și practica judiciară, dispozițiile
art. 52 din Legea nr. 85/2006 au în vedere doar compensația legală,
nu și cea convențională și judecătorească.
În
consecință, conform art. 52 din Legea nr. 85/2006, prima
instanță avea obligația de a verifica
susținerile/apărările apelantei-pârâte formulate prin
întâmpinare/completarea la întâmpinare referitoare la: o eventuală
stingere a unei plăți din debit prin compensare legală;
dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru
compensarea legală la data deschiderii procedurii insolvenței
împotriva intimatei-reclamante SC A. SA, inclusiv dacă este nejustificat
refuzul acesteia de a accepta la plată facturile pentru servicii și
corecție remiză emise în baza contractelor cadru nr. 12816 din 27
noiembrie 2008 și nr. 10351 din 7 noiembrie 2007.
Curtea a
reținut că este neîntemeiată susținerea
intimatei-reclamante SC A. SA potrivit căreia prima instanță nu
trebuia să analizeze susținerile apelantei-pârâte SC C. SA
referitoare la intervenirea compensației legale întrucât aceasta nu a
formulat o cerere reconvențională. Întrucât apelanta-pârâtă SC
C. SA a invocat compensația legală prin întâmpinare și
completarea la întâmpinare, prima instanță trebuia să verifice
susținerile sale cu privire la acest aspect, nefiind necesară
formularea unei cereri reconvenționale.
În
consecință, prin neanalizarea susținerilor/apărărilor
apelantei-pârâte SC C. SA din întâmpinare/completarea la întâmpinare
referitoare la îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru
compensația legală prima instanță a încălcat
dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 și art. 261 alin. (1) pct.
5 C. proc. civ. de la 1865 și, deși este întemeiată
susținerea apelantei-pârâte SC C. SA că prima instanță nu a
analizat toate apărările/susținerile pe care le-a formulat, nu
sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 105 alin. (2) din C.
proc. civ. de la 1865 pentru a dispune schimbarea/desființarea
sentinței apelate, instanța de apel putând analiza toate aceste
susțineri/apărări, astfel că este înlăturată
orice vătămare care ar decurge din neverificarea de către prima
instanță a susținerilor apelantei-pârâte legate de îndeplinirea
condițiilor referitoare la compensația legală.
Nu a fost
reținut motivul de apel potrivit căruia raportul de expertiză
contabilă nu constituie o probă pertinentă, concludentă
și utilă soluționării cauzei, Curtea apreciind că
expertul nu a depășit obiectul cererii de chemare în judecată
și obiectivele fixate de judecătorul cauzei prin răspunsurile
formulate în cadrul raportului de expertiză contabilă.
A fost
găsit neîntemeiat motivul de apel potrivit căruia prima
instanță a încălcat principiul administrării nemijlocite a
probelor, Curtea constatând că la dosarul de fond au fost depuse dovezile
de comunicare a adreselor de refuz a facturilor de servicii și a ordinelor
de compensare. Aceste dovezi de comunicare au fost atașate de expertul
contabil la răspunsul la obiecțiuni, fiind depuse la dosar la data de
7 martie 2014, astfel că apelanta-pârâtă a avut posibilitatea să
cerceteze aceste înscrisuri sau să urmeze procedura înscrierii în fals.
Motivele de
apel referitoare la stingerea debitului prin plăți și compensare
legală au fost găsite întemeiate în parte în sensul că
apelanta-pârâtă SC C. SA datorează suma de 88.563,47 lei reprezentând
contravaloare marfă.
S-a
reținut ca fiind corectă susținerea apelantei-pârâte potrivit
căreia a depus dovezi la dosar din care rezultă că a achitat
suma de 421.192,73 lei, această sumă fiind evidențiată
și în expertiza contabilă efectuată în fața primei
instanțe și recunoscută de către intimata-reclamantă
prin răspunsul la întrebarea nr. 8 din interogatoriu, însă nu se
poate considera că aceste plăți au fost efectuate pentru a
stinge facturile fiscale indicate de intimata-reclamantă în cererea de
chemare în judecată întrucât nu există nicio mențiune în
ordinele de plată cu privire la acest lucru.
Nu a fost
reținută susținerea apelantei-pârâte SC C. SA potrivit
căreia intimata-reclamantă SC A. SA nu a contestat imputația
plății făcută prin întâmpinare, instanța de apel
reținând că prin cererea de chemare în judecată s-a indicat
că facturile fiscale nu sunt achitate, ca atare intimata-reclamantă
nu a fost de acord cu imputația plății făcută de
apelanta-pârâtă.
Mai mult,
după formularea întâmpinării de către apelanta-pârâtă, a
fost depusă la dosar de către intimata-reclamantă o cerere
precizatoare în care a reiterat că soldul la data de 25 ianuarie 2011 este
de 619.729,04 lei.
Curtea nu a
reținut susținerea apelantei-pârâte SC C. SA potrivit căreia nu
poate fi obligată la plata facturilor fiscale nr. 15474 din 23 noiembrie
2009, nr. 15475 din 23 noiembrie 2009, nr. 15476 din 23 noiembrie 2009, nr.
15477 din 23 noiembrie 2009 și nr. 15478 din 23 noiembrie 2009 întrucât nu
au fost comunicate de intimata-reclamantă SC A. SA în modalitatea
agreată contractual, motiv pentru care nu au fost înregistrate în
contabilitate.
Toate aceste
cinci facturi nu au fost emise pentru mărfuri livrate de
intimata-reclamantă SC A. SA, ci reprezintă reglări de
prețuri la facturi emise anterior pentru marfă care a fost
primită și recepționată de apelanta-pârâtă SC C. SA.
Prin aceste facturi fiscale s-a reglat prețul mărfii care fusese
livrată anterior în sensul că s-a perceput prețul convenit de
părți în anexa nr. 2 la contractul cadru de aprovizionare nr. 12816
din 27 noiembrie 2008.
Curtea a
apreciat că este corectă susținerea apelantei-pârâte SC C. SA
potrivit căreia erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege
pentru a opera compensarea legală cu privire la suma de 223.277,26 lei.
Potrivit art.
52 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii de insolvență nu
afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale
cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de
lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii
procedurii.
Pentru a fi
incidente dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 trebuie îndeplinite
următoarele condițiile: dreptul de a invoca compensarea legală
aparține unui creditor; trebuie să fie îndeplinite condițiile
prevăzute de lege în materie de compensare legală la data deschiderii
procedurii insolvenței.
Curtea a
constatat că prima condiție este îndeplinită întrucât
compensarea legală este invocată de apelanta-pârâtă SC C. SA,
care pretinde că deține o creanță certă, lichidă
și exigibilă împotriva intimatei-reclamante SC A. SA.
În ceea ce
privește a doua condiție, întrucât compensația legală
intervine de drept dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de
lege, nu prezintă nicio relevanță faptul că: pe ordinele de
compensare era inserată mențiunea că „Vă rugăm să
ne comunicați acordul dumneavoastră privind compensarea sus
menționată în termen de maxim 5 zile, în caz contrar considerăm
că ordinul de compensare a fost acceptat” și că
apelanta-pârâtă nu ar fi recepționat adresele prin care intimata-reclamantă
a comunicat refuzul de acceptare a ordinelor de compensare.
Curtea a
observat că au fost refuzate la compensare de către
intimata-reclamantă SC A. SA: ordinul de compensare nr. 9154377 din 20
august 2009 emis pentru suma de 96.487,44 lei și ordinul de compensare nr.
9293371 din 20 octombrie 2009 emis pentru suma de 126.789,82 lei.
În ceea ce
privește ordinul de compensare nr. 9154377 din 20 august 2009 emis pentru
suma de 96.487,44 lei, intimata-reclamantă SC A. SA a refuzat compensarea
întrucât factura nr. 33068 din 28 iulie 2009 în sumă de 63.697,13 lei nu
ar corespunde serviciilor prestate.
Refuzul
compensării privește doar suma de 63.697,13 lei, iar acest refuz este
nejustificat. Astfel, factura nr. 33068 din 28 iulie 2009 în sumă de 63.697,13
lei a fost emisă în baza acordului de cooperare comercială pentru
furnizarea de produse nr. 12816 din 27 noiembrie 2008 în care s-au specificat
foarte clar serviciile promoționale și remizele convenite de
părți. Factura nr. 33068 din 28 iulie 2009 în sumă de 63.697,13
lei a fost emisă pentru serviciile promoționale realizate în perioada
ianuarie-martie 2009, iar modul de calcul a fost prezentat de
apelanta-pârâtă SC C. SA prin raportare la cifra de afaceri
înregistrată de intimata-reclamantă SC A. SA.
Nu au fost
găsite întemeiate susținerile intimatei-reclamante potrivit
cărora nu și-a dat acordul cu privire la serviciile
promoționale/remize acestea fiind specificate foarte clar în acordul de
cooperare comercială pentru furnizarea de produse nr. 12816 din 27
noiembrie 2008, și acceptate de intimata-reclamantă prin
semnătură și ștampilare.
Totodată,
contrar opiniei intimatei-reclamante, la dosar au fost depuse dovezi de
către apelanta-pârâtă SC C. SA din care rezultă că a
prestat serviciile promoționale.
În aceste
condiții, Curtea a apreciat că la data emiterii ordinului de
compensare nr. 9154377 din 20 august 2009 erau îndeplinite condițiile
prevăzute de art. 1144-1145 C. civ. de la 1864 pentru a opera compensarea
legală pentru suma de 96.487,44 lei, fiind vorba de creanțe
reciproce, certe, lichide și exigibile, astfel că refuzul
intimatei-reclamante SC A. SA de a accepta compensarea este nejustificat.
Referitor la
ordinul de compensare nr. 9293371 din 20 octombrie 2009 emis pentru suma de
126.789,82 lei, intimata-reclamantă SC A. SA a refuzat compensarea
întrucât factura nr. 3540 din 16 septembrie 2009 în sumă de 100.267,40 lei
nu ar corespunde serviciilor prestate.
Refuzul
compensării privește doar suma de 100.267,40 lei, iar acest refuz
este nejustificat factura fiind emisă pentru serviciile promoționale
realizate în perioada aprilie-iunie 2009, iar modul de calcul a fost prezentat
de apelanta-pârâtă SC C. SA prin raportare la cifra de afaceri
înregistrată de intimata-reclamantă SC A. SA, la dosar fiind depuse
dovezi de către apelanta-pârâtă SC C. SA din care rezultă
că a prestat serviciile promoționale.
În aceste
condiții, Curtea a apreciat că la data emiterii ordinului de
compensare nr. 9293371 din 20 octombrie 2009 erau îndeplinite condițiile
prevăzute de art. 1144-1145 C. civ. de la 1864 pentru a opera compensarea
legală pentru suma de 126.789,82 lei, fiind vorba de creanțe
reciproce, certe, lichide și exigibile, astfel că refuzul
intimatei-reclamante SC A. SA de a accepta compensarea este nejustificat.
Procedura
insolvenței împotriva intimatei-reclamante SC A. SA a fost deschisă
la data de 15 februarie 2012, astfel cum rezultă din încheierea nr. 51 din
15 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția a
II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul
nr. x/91/2012.
Prin urmare,
condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală
erau îndeplinite la data de 15 februarie 2012 pentru a fi incidente
dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 având în vedere data de 20 august
2009 pentru suma de 96.487,44 lei menționată în ordinul de compensare
nr. 9154377 din 20 august 2009 și data de 20 octombrie 2009 pentru suma de
126.789,82 lei menționată în ordinul de compensare nr. 9293371 din 20
octombrie 2009.
Față
de soldul înregistrat la 31 decembrie 2008 și valorile din perioada 1
ianuarie 2009-31 decembrie 2009 ale rulajelor livrărilor de marfă
și plăților/încasărilor rezultă că, la data de 31
decembrie 2009, se înregistra un sold pe care apelanta-pârâtă SC C. SA îl
datora intimatei-reclamante SC A. SA în sumă de 544.267,70 lei (522.835,84
+ 1.522.914,64 - 1.501.482,78 = 544.267,70 lei).
Curtea a
apreciat că erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru
a opera compensarea legală doar cu privire la suma de 307.879,3 lei și
nu pentru suma de 316.433,12 lei.
În perioada 1
ianuarie 2010-25 ianuarie 2011 rulajul corect al
plăților/încasărilor este de 799.023,65 lei (491.144,35 lei +
307.879,3 lei). Față de soldul înregistrat la 31 decembrie 2009
și valorile din perioada 1 ianuarie 2010-25 ianuarie 2011 ale rulajelor
livrărilor de marfă și plăților/încasărilor
rezultă că, la data de 25 ianuarie 2011, se înregistra un sold pe
care apelanta-pârâtă SC C. SA îl datora intimatei-reclamante SC A. SA în
sumă de 88.563,47 lei (544.267,70 + 343.319,42 - 799.023,65 = 88.563,47
lei).
În
consecință, apelanta-pârâtă SC C. SA datorează
intimatei-reclamante SC A. SA suma de 88.563,47 lei, ce va fi actualizată
în raport de rata inflației la data plății, reprezentând
contravaloare marfă.
Instanța
a găsit întemeiat motivul de apel referitor la contradicția
existentă între considerente și dispozitiv constatând că în
considerentele sentinței apelate s-a reținut că „având în vedere
și prevederile art. 969, art. 1084 C. civ., tribunalul va dispune obligarea
pârâtei la plata sumei de 619.695,21 lei, sumă ce va fi actualizată
în raport de rata inflației la data plății, reprezentând
contravaloare marfă și va respinge celelalte pretenții ale
reclamantei ca neîntemeiate”. Cu toate acestea, prin dispozitivul
sentinței atacate s-a dispus obligarea apelantei-pârâte la plata sumei de
619.720,04 lei.
Referitor la
apelul formulat de apelanta-reclamantă SC A. SA, Curtea a reținut
că este neîntemeiat motivul de apel referitor la greșita respingere
de către prima instanță a capătului de cerere având ca
obiect obligarea intimatei-pârâte SC C. SA la plata daunelor constând în
profitul brut nerealizat.
Intimata-pârâtă
datorează apelantei-reclamante suma de 88.563,47 lei reprezentând
contravaloare marfă, sumă actualizată în raport de rata
inflației la data plății. Apelanta-pârâtă nu a depus nicio
dovadă la dosar din care să rezulte că prin neplata sumei de
88.563,47 lei reprezentând contravaloare marfă i s-a produs un prejudiciu
constând în diminuarea cifrei de afaceri și a profitului brut.
Nu a fost
indicată nicio operațiune comercială pe care
apelanta-reclamantă ar fi intenționat să o deruleze și nu a
mai putut face acest lucru întrucât intimata-pârâtă nu a achitat debitul
de 88.563,47 lei.
Împrejurarea
că relațiile contractuale dintre părți nu au mai continuat
după data de 31 decembrie 2009 nu poate conduce la concluzia că
apelantei-reclamante i s-a provocat un prejudiciu întrucât nu exista nicio
obligație legală sau contractuală în sarcina intimatei-pârâte de
a încheia o nouă convenție cu apelanta-reclamantă.
Motivul de
apel invocat de apelanta-reclamantă SC A. SA referitor la cheltuielile de
judecată a fost găsit întemeiat în parte în sensul că a fost
obligată pârâta SC C. SA să plătească reclamantei suma de
4.101,81 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă
instanță (3.382,27 lei taxă judiciară de timbru, 5 lei
timbru judiciar și 714,54 lei onorariu de avocat).
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA, prin administrator
judiciar C.I.I. B., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc.
civ. și solicitând admiterea cererii de recurs, modificarea deciziei
atacate în sensul admiterii cererii de apel formulată de reclamantă
și respingerii cererii de apel formulate de pârâta SC C. SA.
În
susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.
proc. civ. se arată că în cuprinsul hotărârii recurate se fac
trimiteri la dispoziții legale neinvocate de apelantă în cererea de
apel cu care a fost învestită instanța spre soluționare,
reținându-se incidența unor dispoziții legale care nu au fost
niciodată invocate de apelanta pârâtă - dispozițiile art. 52 din
Legea nr. 85/2006. Prin hotărârea pronunțată, instanța de
apel a devenit apărătorul pârâtei, aducând în discuție aspecte noi,
neinvocate niciodată de aceasta, nici în fața instanței de fond
și nici în fața instanței de apel.
Instanța
de apel, în loc să analizeze cererea prin prisma motivelor de apel
formulate, în limitele investirii sale, a schimbat temeiul de drept al cererii
cu care a fost învestită, argumentând că s-ar fi invocat ca motiv de
apel incidența în cauză a dispozițiilor art. 52 din Legea nr.
85/2006.
Instanța
de apel a făcut ample alegații cu privire la operațiunile de
compensare, deși nu există un capăt de cerere cu care
instanța să fi fost învestită în acest sens și a fost
dezvoltată o întreagă teorie și motivare pe condițiile
operării compensării legale, pe incidența dispozițiilor
art. 52 din Legea nr. 85/2006 pe condițiile de admisibilitate privind
procedura compensării legale în cazul insolvenței.
Din
perspectiva acestui motiv de recurs, consideră că instanța de
apel inserează în hotărârea recurată, motive străine de
natura pricinii, temeiuri de drept ce nu au fost invocate de
pârâta-apelantă nici în fața instanței de fond (neformulând
cerere reconvențională) și nici în apel, nepuse în discuția
lor, aspecte față de care părțile nu au formulat puncte de
vedere și apărări.
Recurenta
susține și incidența în cauză a dispozițiilor art. 304
pct. 9 C. proc. civ., în sensul că decizia civilă nr. 1758/2015 a
Curții de Apel București este dată cu încălcarea și
aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1144
C. civ., instanța în mod greșit apreciind că operează
compensarea legală, fiind încălcate totodată dispozițiile
H.G. nr. 685/1999, creanța opusă de pârâtă nefiind certă
și nici exigibilă.
Instanța
de apel a reținut nelegal faptul că o parte a debitului pretins de
reclamantă ar fi fost stins prin procedura compensării legale și
în mod eronat arată faptul că în cauză operează de drept
compensarea legală și că ar fi incidente dispozițiile art.
52 din Legea nr. 85/2006.
În cauză
nu ne regăsim în prezența unei compensări legale, așa cum
nelegal susține instanța de apel, care dacă ar fi fost
învestită cu un capăt de cerere în acest sens, ar fi putut analiza
existența sau nu a compensației judiciare, respectiv ar fi putut
analiza condițiile privind caracterul cert, lichid și exigibil al
creanțelor.
Creanța
nu poate fi opusă cu puterea recunoscută de art. 1144 C. civ. atunci
când are un caracter litigios, așa cum este în cauza pendinte.
De asemenea,
susține recurenta, nu sunt întrunite nici condițiile prevăzute
de art. 3 din H.G. nr. 685/1999 pentru aprobarea Regulamentului de compensare a
datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane
juridice, potrivit cărora compensarea nu poate opera decât cu respectarea
procedurii și numai prin utilizarea documentelor prevăzute de actul
normativ.
Potrivit
acestei reglementări, compensarea obligațiilor de plată
reciproce dintre persoane juridice se face pe bază de ordine de compensare
care sunt documente cu regim special. Evidența lor este strictă
și reprezintă documentul justificativ de înregistrare în
contabilitate a stingerii creanțelor și a datoriilor care au
făcut obiectul compensării.
O astfel de
procedură nu a fost respectată de către pârâtă din cauza
pendinte, ordinele de compensare pe care aceasta și-a întemeiat
apărarea fiind de fapt acte unilateral emise de aceasta, nefiind semnate
de către SC A. SA, astfel că nu pot avea valoarea juridică de
acte justificative de stingere a creanțelor, deci nici instanța de
judecată nu avea căderea să le dea valoare juridică.
Pretinsele
creanțe invocate de pârâtă aferente serviciilor facturate de aceasta
nu sunt certe și nici exigibile, neavând la bază niciun temei legal,
serviciile pretins executate de către pârâtă nefiind în fapt
prestate.
În cauză
au fost încălcate dispozițiile art. 20 lit. k) din Legea nr. 85/2006
sub aspectul competenței generale a instanței de judecată
și a procedurii aplicabile compensării prevăzute de art. 52
raportat la art. 72 și 73 din această lege.
Instanța
de apel, fără a fi fost învestită, a soluționat cererea
privind compensarea creanțelor pretins reciproce, o astfel de
competență, fiind dată în mod exclusiv administratorului
judiciar, acesta fiind persoana competentă a primii declarațiile de
creanță ale creditorilor, a le analiza sub aspectul
legalității și temeiniciei, întocmind în acest sens tabelul de
creanțe, tabel ce poate fi contestat în condițiile art. 72 din Legea
nr. 85/2006 în fața judecătorului sindic. Așadar, în ipoteza
existenței unor creanțe anterioare deschiderii procedurii
insolvenței, pretinsa creditoare are posibilitatea de a formula o cerere
de înscriere la masa credală prin formularea unei declarații de
creanțe care se înaintează administratorului judiciar în
condițiile art. 25 alin. (1) lit. f), art. 64 alin. (1) din lege. Aceste
declarații de creanță sunt verificate de administratorul
judiciar, acesta întocmind, în condițiile art. 72 din Legea nr. 85/2006,
un tabel preliminar de creanțe ce poate fi contestat.
Consideră
că doar prin parcurgerea acestei proceduri, partea dobândește
calitatea de creditoare și poate invoca dispozițiile art. 52 din
Legea nr. 85/2006, în cauza de față, SC C. SA neavând calitate de
creditoare a reclamantei. Competența de soluționare a
contestației formulate de un creditor împotriva tabelului de creanțe
este de asemenea stabilită în mod clar prin dispozițiile art. 72
raportat la art. 11 lit. l) din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic
având în mod exclusiv acest atribut și nicidecum instanța de drept
comun.
Competența
de soluționare a contestației formulate de un creditor împotriva
tabelului de creanțe este stabilită în mod clar prin art. 72 raportat
la art. 11 lit. l) din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic având în mod
exclusiv acest atribut și nicidecum instanța de drept comun.
Recurenta a
susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile
art. 969 C. civ. în sensul că a validat, prin încălcarea clauzelor
contractuale dintre părți, operațiunile facturate de pârâtă
privind serviciile promoționale, servicii care nu au fost prestate, astfel
că nici creanța invocată prin întâmpinare de pârâtă și
operată de instanța de apel nu este reală, certă și
nici exigibilă. Condițiile în care pârâta putea presta reclamantei
servicii promoționale și care puteau da naștere creanțelor
invocate de pârâtă erau strict stipulate prin clauzele contractuale
existente în contractul cadru de distribuție.
Instanța
de apel a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ., în sensul că,
fără a face o analiză a criticilor cu privire la
inexistența creanței pârâtei, la faptul că serviciile pretinse
nu au fost comandate și nici prestate, cu privire la emiterea de facturi
fără respectarea termenilor contractuali, a validat aceste
operațiuni de facturare, încălcând dispozițiile contractuale
existente care reprezintă legea părților.
Recurenta
invocă și încălcarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
susținând că, instanța de apel, cu depășirea limitelor
investirii, a schimbat natura juridică din compensare
convențională invocată de apelantă în compensare
legală, niciuna dintre cele două variante nefiind incidentă în
cauză.
Intimata SC
C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului
și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte,
analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate, constată
că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Raporturile
din părți sunt stabilite prin contractul cadru de distribuție
nr. 12816 din 27 noiembrie 2008 prin care reclamanta,