ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 299/2012

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

25 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a II-a penală având de

soluționat cauza pe fond a amânat din motive de ordin procedural la 22

februarie 2012 și în baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen. a revocat măsura

preventivă a obligării de a nu părăsi țara, dispusă față de inculpatul O.V.

prin încheierea din 29 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală.

S-a apreciat de

instanță că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara și-a pierdut

caracterul „necesar desfășurarea judecății putându-se realiza în bune condiții

și fără restricționarea libertății de mișcare a inculpatului”.

Împotriva acestei

încheieri de ședință, parchetul, în termen legal, a declarat recurs, motivele

invocate fiind detaliate în prezenta.

Recursul nu este

fondat pentru următoarele considerente.

Obligarea de a nu

părăsi țara în condițiile art. 145

1

raportat la art. 145 C. proc.

pen., se impune pentru buna desfășurare a procesului penal, asigurarea

garanției de prezentare a inculpatului la fiecare din termenele de judecată

stabilite de instanță precum și pentru prevenirea riscului de sustragere din

țară.

Din analiza dublei

condiții pentru constatarea caracterului legitim al măsurii neprivative de

libertate și anume sub aspectul persistenței unor indicii temeinice de comitere

a faptelor dar și al necesității acestei măsuri în vederea atingerii scopului

prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., se impune a se evalua toate

particularitățile cauzei.

Or, așa cum s-a

reținut prin încheierea din 29 iulie 2011 subsecvent sesizării cu judecarea în

fond, instanța a respins propunerea de arestare a inculpatului O.V., dispunând

luarea măsurii neprivative de libertate a obligării de a nu părăsi țara.

Pe de altă parte, așa

cum s-a reținut, inculpatul a optat pentru aplicarea procedurii simplificate

prevăzute de art. 320

1

C. proc. pen., recunoscând în totalitate

faptele imputate, ceea ce în plan procesual penal reclamă doar administrarea

probelor în circumstanțiere, nepronunțarea unei hotărâri imediate datorându-se,

astfel cum motivează instanța de fond, unor rațiuni ce țin de buna înfăptuire a

justiției.

Raportat la aceste

considerente dar și la cele ce țin de persoana inculpatului astfel cum s-a

reținut de instanța de fond că s-a prezentat la toate termenele de judecată, o

persoană integrată familial dar și profesional, intervalul scurs de la data

sesizării instanței, probatoriul ce urmează a fi administrat, prefigurându-se o

prelungire în timp a cercetării judecătorești, corect instanța de fond a

constatat că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara și-a pierdut

caracterul necesar, fiind nejustificată și vădit disproporționată în raport cu

interesul public.

Ca atare, Înalta

Curte apreciind încheierea legală și temeinică, în temeiul dispozițiilor art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, D.N.A., împotriva încheierii din 25 ianuarie 2012 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 6350/2/2011/a1,

privind pe inculpatul O.V.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat O.V., în sumă de 100

lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 01 februarie 2012.