ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3155/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, s ecția a IX-a contencios administrativ și fiscal , sub nr. 18057/3/2009 , reclamanții R.L., P.V. și D.I. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 63432,96 lei, reprezentând 40% din totalul compensațiilor acordate prin decizia nr. 1992 din 23 octombrie 2008 emisă de pârâtă, prin care s-a validat Hotărârea nr. 2526 emisă la data de 18 martie 2004 de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București.

În motivarea acțiunii s-a arătat, în esență, că prin hotărârea nr. 2526 din 18 martie 2004 s-a aprobat cererea de despăgubiri pentru bunurile abandonate de autorii reclamanților statului bulgar în comuna Avdula, județul Durostor, iar prin decizia A.N.R.P. nr. 1992 din 23 octombrie 2008 a fost validată suma precizată în hotărâre, însă până la data formulării cererii de chemare în judecată nu s-a primit nici un răspuns cu privire la plata acestor despăgubiri. Prin sentința civilă nr. 2093 din 3 iunie 2009, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 3037 din 2 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de pârâtă, a admis acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și, în consecință, a obligat pârâta la efectuarea către reclamanți a plății tranșei de 40% din totalul compensațiilor acordate prin decizia nr. 1992 din 23 octombrie 2008. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a avut în vedere următoarele: În ceea ce privește excepția necompetenței materiale, Curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 9/1998, care stabilesc competența tribunalului doar în privința hotărârilor de validare/invalidare, nu și în privința actelor administrative asimilate, precum cel atacat în speță, anume refuzul recunoașterii dreptului de a se face achitarea primei tranșe.

Pe fondul litigiului, s-a reținut de către instanță că deși reclamanții au solicitat pârâtei efectuarea plății despăgubirilor în conformitate cu prevederile legale aplicabile, aceștia nu au primit nici un răspuns, constatându-se astfel tăcerea administrativă și nerecunoașterea în mod nejustificat a dreptului de a li se face plata primei tranșe în conformitate cu prevederile art. 38 alin. (5) lit. c) din H.G. nr. 753/1998 cu modificările și completările ulterioare. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților , criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin cererea de recurs formulată, recurenta-pârâtă a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, cu motivarea că rezultă fără dubiu din considerentele acțiunii că reclamanții solicită îndeplinirea unor prevederi ce nu emană de la o instanță de contencios administrativ, în speță fiind vorba de achitarea unor compensații bănești, aceștia având altă cale pentru a-și recupera despăgubirile. Pe fondul litigiului, a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Este de necontestat faptul că obiectul acțiunii îl formează plata despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 1992 din 23 octombrie 2008 conform prevederilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940. Înalta Curte apreciază că pentru corecta soluționare a problemei de drept aflată în litigiu sunt relevante prevederile art. 7 acest act normativ.

Astfel, conform dispozițiilor art. 7 alin. (1)-(3), Comisiile județene și a Municipiului București primesc, verifică și rezolvă cererile de acordare a compensațiilor, hotărârile acestora putând fi contestate, în termen de 15 zile de la comunicare, la comisia centrală, care are obligația să le soluționeze în termen de 60 de zile și să le comunice hotărârile, atât solicitanților cât și direcțiilor generale ale finanțelor publice. În conformitate cu prevederile art. 7 alin. (4), „Hotărârile comisiei centrale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul”.

Acțiunea formulată de reclamanți are ca temei juridic Legea nr. 9/1998, ca lege specială, chiar dacă nu se contestă hotărârea comisiei centrale, dat fiind că vizează acordarea despăgubirilor actualizate care au fost stabilite prin aplicarea acestui act normativ. Legiuitorul a urmărit prin Legea nr. 9/1998 ca, în materia despăgubirilor acordate pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în baza Tratatului din România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, competența de soluționare a litigiilor, în primă instanță, să revină tribunalului, indiferent de categoria din care face parte organul emitent al actului administrativ, cea a autorităților locale sau cea a autorităților publice centrale, fiind vorba despre o competență exclusivă a tribunalului.

Or, obiectul cauzei de față nu este de natură să determine schimbarea competenței stabilită prin Legea specială nr. 9/1998. Prin urmare, instanța de control judiciar reține că nu sunt incidente în speță normele de drept comun în materia competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, fiind aplicabile prevederile derogatorii cuprinse în art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998, republicat. Mai precis, sunt aplicabile dispozițiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., care dispune că necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad, în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de către o curte de apel.

Nu există nici o îndoială că întotdeauna competența materială a instanței de judecată este reglementată de norme imperative. În raport de soluția dată cauzei, Curtea nu va analiza și motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă, ce privesc fondul pricinii, care urmează a fi avute în vedere de instanța de trimitere, la rejudecare. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată, pronunțată cu încălcarea normelor de competență materială cuprinse în Legea nr. 9/1998 și, pe cale de consecință, va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 3037 din 2 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, spre competentă soluționare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2010.