ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3155/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, s

ecția

a IX-a contencios administrativ și fiscal

,

sub nr.

18057/3/2009

, reclamanții

R.L.,

P.V. și D.I. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o

va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 63432,96 lei, reprezentând

40% din totalul compensațiilor acordate prin decizia nr. 1992 din 23 octombrie 2008

emisă de pârâtă, prin care s-a validat Hotărârea nr. 2526 emisă la data de 18

martie 2004 de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției

Prefectului Municipiului București.

În motivarea acțiunii s-a arătat, în

esență, că prin hotărârea nr. 2526 din 18 martie 2004 s-a aprobat cererea de

despăgubiri pentru bunurile abandonate de autorii reclamanților statului bulgar

în comuna Avdula, județul Durostor, iar prin decizia A.N.R.P. nr. 1992 din 23

octombrie 2008 a fost validată suma precizată în hotărâre, însă până la data

formulării cererii de chemare în judecată nu s-a primit nici un răspuns cu

privire la plata acestor despăgubiri.

Prin sentința civilă nr.

2093 din 3 iunie 2009, Tribunalul București, secția a IX-a contencios

administrativ, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 3037 din 2

octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței

materiale a instanței, invocată de pârâtă, a admis acțiunea formulată de

reclamanți, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților și, în consecință, a obligat pârâta la efectuarea

către reclamanți a plății tranșei de 40% din totalul compensațiilor acordate

prin decizia nr. 1992 din 23 octombrie 2008.

Pentru a pronunța această soluție

instanța de fond a avut în vedere următoarele:

În ceea ce privește

excepția necompetenței materiale, Curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, în

raport de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 9/1998, care stabilesc competența

tribunalului doar în privința hotărârilor de validare/invalidare, nu și în

privința actelor administrative asimilate, precum cel atacat în speță, anume

refuzul recunoașterii dreptului de a se face achitarea primei tranșe.

Pe fondul litigiului, s-a

reținut de către instanță că deși reclamanții au solicitat pârâtei efectuarea

plății despăgubirilor în conformitate cu prevederile legale aplicabile, aceștia

nu au primit nici un răspuns, constatându-se astfel tăcerea administrativă și

nerecunoașterea în mod nejustificat a dreptului de a li se face plata primei

tranșe în conformitate cu prevederile art. 38 alin. (5) lit. c) din H.G. nr.

753/1998 cu modificările și completările ulterioare.

Împotriva acestei

hotărâri, a declarat recurs pârâta

Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților

, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin cererea de recurs

formulată, recurenta-pârâtă a invocat excepția necompetenței materiale a Curții

de Apel București, cu motivarea că rezultă fără dubiu din considerentele

acțiunii că reclamanții solicită îndeplinirea unor prevederi ce nu emană de la

o instanță de contencios administrativ, în speță fiind vorba de achitarea unor

compensații bănești, aceștia având altă cale pentru a-și recupera

despăgubirile. Pe fondul litigiului, a solicitat admiterea recursului și

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Înainte de a analiza

motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței

materiale, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță

necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C.

proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza

spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Este de necontestat faptul că

obiectul acțiunii îl formează plata despăgubirilor stabilite prin Decizia nr.

1992 din 23 octombrie 2008 conform prevederilor Legii nr. 9/1998 privind

acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în

proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și

Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940.

Înalta Curte apreciază că pentru

corecta soluționare a problemei de drept aflată în litigiu sunt relevante

prevederile art. 7 acest act normativ.

Astfel, conform dispozițiilor art. 7

alin. (1)-(3), Comisiile județene și a Municipiului București primesc, verifică

și rezolvă cererile de acordare a compensațiilor, hotărârile acestora putând fi

contestate, în termen de 15 zile de la comunicare, la comisia centrală, care

are obligația să le soluționeze în termen de 60 de zile și să le comunice

hotărârile, atât solicitanților cât și direcțiilor generale ale finanțelor

publice.

În conformitate cu prevederile art.

7 alin. (4), „Hotărârile comisiei centrale sunt supuse controlului

judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la

secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază

solicitantul”.

Acțiunea formulată de reclamanți are

ca temei juridic Legea nr. 9/1998, ca lege specială, chiar dacă nu se contestă

hotărârea comisiei centrale, dat fiind că vizează acordarea despăgubirilor

actualizate care au fost stabilite prin aplicarea acestui act normativ.

Legiuitorul a urmărit prin Legea nr.

9/1998 ca, în materia despăgubirilor acordate pentru bunurile trecute în

proprietatea statului bulgar în baza Tratatului din România și Bulgaria, semnat

la Craiova la 7 septembrie 1940, competența de soluționare a litigiilor, în

primă instanță, să revină tribunalului, indiferent de categoria din care face

parte organul emitent al actului administrativ, cea a autorităților locale sau

cea a autorităților publice centrale, fiind vorba despre o competență exclusivă

a tribunalului.

Or, obiectul cauzei de față nu este

de natură să determine schimbarea competenței stabilită prin Legea specială nr.

9/1998.

Prin urmare, instanța de control

judiciar reține că nu sunt incidente în speță normele de drept comun în materia

competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea

nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, fiind aplicabile

prevederile derogatorii cuprinse în art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998,

republicat.

Mai precis, sunt aplicabile

dispozițiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., care dispune că necompetența este

de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt

grad, în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de către o curte de

apel.

Nu există nici o îndoială că

întotdeauna competența materială a instanței de judecată este reglementată de

norme imperative.

În raport de soluția

dată cauzei, Curtea nu va analiza și motivele de recurs invocate de

recurenta-pârâtă, ce privesc fondul pricinii, care urmează a fi avute în vedere

de instanța de trimitere, la rejudecare.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa

sentința recurată,

pronunțată

cu încălcarea normelor de competență materială cuprinse în Legea nr. 9/1998

și, pe cale de consecință, va trimite cauza spre competentă

soluționare la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și

fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 3037

din 2 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite

cauza la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal,

spre competentă soluționare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 iunie 2010.