ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 369/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 23 februarie 2009 pe rolul Secției a VI-a comercială a Tribunalului București, precizată la data de 30 martie 2009, reclamanta

SC U.M. SRL

a chemat în judecată pe pârâta SC D.C. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună ca aceasta să fie obligată să-i plătească suma de 101.000 lei, reprezentând contravaloarea profitului nerealizat, ca urmare a rezilierii abuzive a contractului de închiriere nr. 004 din 2 aprilie 2005. Prin sentința comercială nr. 7579, pronunțată la data de 18 mai 2009, Secția a VI-a comercială a Tribunalului București a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că, în speță, nu au fost dovedite condițiile cerute de lege pentru a atrage răspunderea contractuală a pârâtei, cu referire concretă la existența prejudiciului și la legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Secția a VI-a comercială a Curții de Apel București, prin decizia comercială nr. 140 A, pronunțată la data de 15 martie 2011, a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că a admis acțiunea precizată, formulată de reclamantă în cauză, și a obligat-o pe pârâtă să plătească acesteia suma de 516.689 lei, reprezentând profit nerealizat și suma de 3.252,2 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că fapta ilicită și vinovăția pârâtei au fost dovedite prin sentința comercială nr. 7202 din 11 iunie 2008, pronunțată de Secția a VI-a comercială a Tribunalului București în dosarul nr. 44508/3/2007, prin care a fost declarată nelegală rezilierea contractului, operată la data de 27 iunie 2007, situație ce a determinat lipsirea reclamantei de folosința bunului ce a format obiectul contractului de închiriere în perioada cuprinsă între prima reziliere din 27 iunie 2007 și cea de a doua reziliere din 1 septembrie 2008; că apelanta a probat existența unor contracte în derulare anterioare primei rezilieri; că prejudiciul efectiv suferit, intitulat „profit nerealizat”, este reprezentat de venitul pe care aceasta urma să îl încaseze din exploatarea mash-urilor prin raportare la contractele aflate în derulare încheiate cu diverși parteneri; că este dovedită legătura de cauzalitate între fapta ilicită, constând în rezilierea nelegală a contractului de închiriere nr. 004 din 2 aprilie 2005 și prejudiciul dovedit, cauzat apelantei, astfel cum a fost stabilit prin raportul de expertiză întocmit în cauză.

Împotriva menționatei decizii a formulat recurs, atât apelanta SC U.M. SRL, cât și intimata SC D.C. SRL Recurenta SC U.M. SRL a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea deciziei atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată în apel, arătând în motivarea recursului că expertul nu a făcut corect calculul în determinarea profitului pe care l-a realizat SC D.C. SRL în cursul perioadei de referință, decizia fiind greșită în ce privește acest calcul. Recurenta SC D.C. SRL a invocat în susținerea recursului său motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat, în principal, modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului, iar, în subsidiar, modificarea, în parte, a acestei hotărâri, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 283.545,98 lei, în loc de 516.689 lei.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de apel, acordând intimatei despăgubiri pentru un prejudiciu eventual și fără a verifica legătura de cauzalitate între acesta și pretinsa faptă ilicită, a încălcat legea, cu referire la art. 1073, art. 1075, art. 1083 – 1086 C. civ. Recurenta a criticat și modul de stabilire al prejudiciului în raport cu totalitatea veniturilor obținute din exploatarea mash-urilor, considerând soluția instanței de apel de a acorda apelantei reclamante suma de 516.689 lei, cu titlu de despăgubiri, esențial greșită. Având în vedere că prin dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta SC D.C. SRL a respectat cerințele art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității acestei cereri, invocată de avocata părții potrivnice.

Este de observat că, deși recurenta SC U.M. SRL a invocat în susținerea recursului său motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu a dezvoltat acest motiv conform art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., criticând, în esență, modul în care instanța de apel a analizat probele administrate, cu referire concretă la expertiza contabilă, or această critică nu mai poate fi valorificată în calea de atac a recursului, față de reglementarea art. 304 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei atacate. Așa fiind, cum casarea sau modificarea acestei hotărâri este posibilă numai în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ., iar conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor, constatând că recurenta

SC U.M. SRL

nu s-a conformat acestor dispoziții legale și având în vedere inexistența în cauză a motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va aplica cererii sale de recurs evocata sancțiune. Recursul SC D.C. SRL este nefondat. Astfel, susnumita recurentă a invocat în susținerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. încălcarea legii de către instanța de apel, cu trimitere la dispozițiile legale evocate, prin acordarea despăgubirilor pentru un prejudiciu eventual și fără a verifica dacă este îndeplinită condiția existenței legăturii de cauzalitate între pretinsa sa faptă ilicită și prejudiciul invocat de intimată. Cum instanța de apel a reținut cu justețe că apelanta reclamantă SC U.M.

SRL a suferit un prejudiciu efectiv, stabilit prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, prin lipsirea sa de folosința bunului ce a format obiectul contractului de închiriere nr. 004 din 2 aprilie 2005 în perioada 27 iunie 2007 – 1 septembrie 2008, urmare a rezilierii nelegale a menționatului contract de către intimata pârâtă, stabilind, urmare a analizei probelor administrate, astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate, că între această faptă ilicită și prejudiciul astfel cauzat, există o legătură de cauzalitate, nu pot fi primite criticile de nelegalitate ale deciziei atacate formulate de recurenta SC D.C. SRL din perspectiva reglementărilor art. 1073, art. 1075 – 1078, art. 1081 – 1086 C. civ., având în vedere că, în speță, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se putea obține repararea prejudiciului, al cărui caracter cert a fost demonstrat, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare.

Întrucât determinarea, evaluarea și fixarea cuantumului daunelor interese sunt chestiuni de fapt, de suverana apreciere a judecătorilor fondului, ce exced controlului instanței de recurs, nu se justifică critica recurentei cu referire la cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de apel. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat în cauză de

SC D.C. SRL

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta SC U.M. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 140/A din 15 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI - a comercială, în temeiul art.3 02 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Respinge excepția nulității cererii de recurs formulată de pârâta SC D.C. SRL BUCUREȘTI, invocată de SC U.M. SRL BUCUREȘTI. Respinge recursul declarat de pârâta SC D.C. SRL BUCUREȘTI împotriva aceleiași decizii, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2012.