ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1693/2010

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele; Prin Decizia penală nr. 3809 din 17 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 62/89/2007, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.G. împotriva Deciziei nr. 162 din 30 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, recurentul inculpat fiind obligat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Împotriva acestei decizii, contestatorul condamnat C.G.

a formulat contestația în anulare, invocând dispozițiile art. 386 lit. b) C. proc. pen. A arătat că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică întrucât, deși la termenul din data de 17 noiembrie 2009 când s-a judecat cauza în recurs, a depus la instanță o cerere de amânare pentru imposibilitate de prezentare din motive medicale, însoțită de copia unui certificat medical doveditor, instanța a ignorat această cerere și actul medical depus la dosar, trecând la judecarea recursului. Examinând contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat C.G., sub aspectul admisibilității în principiu, potrivit art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele care urmează.

Contestația în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele de procedură și nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei. Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă a controla condițiile în care a dat hotărârea și, eventual, de a o infirma. Conform dispozițiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual penală, arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc.

pen., precum și invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei. Prin urmare, examinarea temeiniciei contestației nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilității în principiu. Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința instanța de această împrejurare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i), cu privire la care existau probe la dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) ori art. 85 16 alin. (1) C. proc.

pen. În prezenta cauză, contestatorul condamnat a făcut trimitere la cazul prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen., însă criticile formulate nu se circumscriu dispozițiilor articolului anterior menționat, potrivit căruia se poate face contestație în anulare „când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința instanța despre această împiedicare". În speță, pentru termenul din 17 noiembrie 2009, când s-a judecat recursul, a existat la dosar o cerere de amânare însoțită de copia unui certificat medical, contestatorul încunoștiințând astfel instanța despre imposibilitatea de prezentare din motive medicale la acel termen.

Așadar, deși a fost dovedită imposibilitatea de prezentare pentru termenul când s-a judecat cauza, instanța a avut cunoștință despre această împrejurare, neexistând imposibilitatea dovedită de a încunoștiința instanța despre această împiedicare, astfel nefiind incidente dispozițiile art. 386 lit. b) C. proc. pen. În consecință, având în vedere că motivele invocate de contestatorul condamnat nu se circumstanțiază cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege, Curtea constată că nu sunt întrunite toate cerințele de a căror îndeplinire este condiționată admiterea în principiu a contestației în anulare. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 3809 din 17 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. 63/98/2008.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul condamnat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat C.G. împotriva Deciziei penale nr. 3809 din 17 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 63/98/2008. Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 29 aprilie 2010.