ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1693/2010

Asupra contestației în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele;

Prin

Decizia penală nr. 3809 din 17 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 62/89/2007, a fost respins, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul C.G. împotriva Deciziei nr. 162 din

30 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, recurentul inculpat

fiind obligat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din

oficiu, urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților

Cetățenești.

Împotriva acestei decizii,

contestatorul condamnat C.G. a formulat contestația în anulare, invocând

dispozițiile art. 386 lit. b) C. proc. pen. A arătat că hotărârea atacată este

nelegală și netemeinică întrucât, deși la termenul din data de 17 noiembrie

2009 când s-a judecat cauza în recurs, a depus la instanță o cerere de amânare

pentru imposibilitate de prezentare din motive medicale, însoțită de copia unui

certificat medical doveditor, instanța a ignorat această cerere și actul

medical depus la dosar, trecând la judecarea recursului.

Examinând contestația în anulare

formulată de contestatorul condamnat C.G., sub aspectul admisibilității în

principiu, potrivit art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este

inadmisibilă, pentru considerentele care urmează.

Contestația în anulare constituie o

cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe

alte căi și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele de procedură

și nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.

Natura juridică a acestui remediu

procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în

anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși

instanța care a pronunțat hotărârea este pusă a controla condițiile în care a

dat hotărârea și, eventual, de a o infirma.

Conform dispozițiilor art. 391 alin.

(2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în anulare este

condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind respectarea

termenului de exercitare prevăzut de legea procesual penală, arătarea de motive

prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum și invocarea de dovezi în sprijinul

căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul

cauzei.

Prin urmare, examinarea temeiniciei

contestației nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilității în

principiu.

Potrivit dispozițiilor art. 386 C.

proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație

în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare a părții

pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost

îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că la

termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința instanța de această

împrejurare;

c) când instanța de recurs nu s-a

pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele

prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i), cu privire la care existau probe

la dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au

pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când la

judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs,

inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie

potrivit art. 385

14

alin. (1

1

)

ori art. 85

16

alin. (1) C. proc. pen.

În prezenta cauză, contestatorul

condamnat a făcut trimitere la cazul prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen.,

însă criticile formulate nu se circumscriu dispozițiilor articolului anterior

menționat, potrivit căruia se poate face contestație în anulare „când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința instanța despre

această împiedicare". În speță, pentru termenul din 17 noiembrie 2009,

când s-a judecat recursul, a existat la dosar o cerere de amânare însoțită de

copia unui certificat medical, contestatorul încunoștiințând astfel instanța

despre imposibilitatea de prezentare din motive medicale la acel termen.

Așadar, deși a fost dovedită

imposibilitatea de prezentare pentru termenul când s-a judecat cauza, instanța

a avut cunoștință despre această împrejurare, neexistând imposibilitatea

dovedită de a încunoștiința instanța despre această împiedicare, astfel nefiind

incidente dispozițiile art. 386 lit. b) C. proc. pen.

În consecință, având în vedere că

motivele invocate de contestatorul condamnat nu se circumstanțiază cazurilor

expres și limitativ prevăzute de lege, Curtea constată că nu sunt întrunite

toate cerințele de a căror îndeplinire este condiționată admiterea în principiu

a contestației în anulare.

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată împotriva Deciziei

penale nr. 3809 din 17 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală în Dosarul nr. 63/98/2008.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., contestatorul condamnat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca inadmisibilă, contestația

în anulare formulată de contestatorul condamnat C.G. împotriva Deciziei penale nr.

3809 din 17 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

pronunțată în Dosarul nr. 63/98/2008.

Obligă contestatorul condamnat la

plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 29

aprilie 2010.