ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 423/2011

Asupra recursului de față : Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele : Reclamantul I.A. a chemat în judecată pe pârâții SC R. SA, SC R.I.M. SA, H.L., H.E.C., M.I., M.C., K.H.L., S.I., SC M.M.C. SRL, B.R.D.G.S.G. SA solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că este acționar la SC R. SA cu un număr adițional de 208.679 acțiuni față de 695.864 acțiuni pe care deja le deține și pentru care este înregistrat ca acționar, să fie obligat R.I.M. SA să-l înregistreze în calitate de acționar cu un număr de 208.589 acțiuni în Registrul Acționarilor Monitor SA, să radieze din registrul acționarilor SC R. SA pe: M.I., S.I., H.E., H.L., M.C., K.H.L., SC M.M.C. SRL, B.R.D.S.

G.S.G. SA; să fie obligată SC R. SA să emită instrucțiunile de înregistrare pentru Registrul Independent SA. În motivarea cererii, reclamantul arată că este acționar al SC R. SA deținând inițial un număr de 9.180 acțiuni, iar în perioada în care era acționar a cumpărat acțiuni de la alți acționari, astfel încât în urma încheierii contractelor de cesiune deținea în total 11.933 acțiuni la SC R. SA. Prin notificarea nr. 402 din 13 iunie 2007 și 426 din 18 iunie 2007 a comunicat SC R. SA contractele de cesiune împreună cu dovezile efectuării impozitului aferent cesiunii în vederea înregistrării sale ca proprietar al celor 2753 acțiuni pe care le-a dobândit prin cumpărare de la alți acționari, însă nici până în prezent nu a fost înregistrat în calitate de proprietar al celor 2.753 acțiuni.

Ulterior notificărilor trimise societății R. SA, pârâta a început să trimită adrese cedenților săi, prin care le sugera că, contractele de cesiune încheiate nu ar fi valabile întrucât nu sunt încheiate în formă autentică. În continuare, SC R. SA a decis majorarea capitalului social cu suma de 9.868.077,70 lei, iar în cadrul procedurii majorării capitalului social acționarii societății au drept de preemțiune la subscrierea noilor acțiuni emise. Reclamantul a arătat că prin Formularul de subscriere depus și-a exercitat dreptul de preemțiune corespunzător unui număr de 11.935 acțiuni pentru care le deține și a vărsat integral suma corespunzătoare acestora.

Reclamantul a susținut că refuzul înregistrării sale în calitate de proprietar al acțiunilor dobândite prin cesiune și ulterior prin exercitarea dreptului de preemțiune, este abuziv și nelegal având în vedere că, deși a notificat societății contractele de cesiune, aceasta nu a dat instrucțiuni Registrului Independent Monitor să îl înregistreze ca acționar, fără însă a da nicio justificare acestei poziții. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1073 C. civ. și art. 98 din Legea nr. 31/1990. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 9071 din 10 iunie 2009 a anulat cererea formulată de reclamant ca netimbrată.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că prin încheierea din data de 29 aprilie 2009 a fost stabilită valoarea litigiului la suma de 20.867,9 lei, raportat la valoarea nominală de 0,10 lei/acțiune, în raport de primul capăt al cererii, stabilind astfel o taxă judiciară de timbru de 1.305,88 lei și timbru judiciar de 5 lei, în sarcina reclamantului, sub sancțiunea anulării acțiunii. Întrucât reclamantul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, tribunalul, în temeiul art. 20 din Legea nr. 146/1997 a admis excepția de netimbrare și a anulat cererea ca netimbrată. Tribunalul a apreciat că acțiunea este evaluabilă, datorită aplicării art. 6 lit. a) din Ordinul Ministerului Justiției privind aplicarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, apreciind cererea de față fiind pentru constatarea dobândirii unui drept real.

Împotriva sentinței comerciale nr. 9071 din 10 iunie 2009 a declarat apel reclamantul I.A., criticând sentința atacată pe care considerat-o nelegală și netemeinică, deoarece în mod eronat eronat a apreciat instanța de fond că acțiunea de față ar fi evaluabilă în bani și i s-a pus în vedere timbrajul acțiunii, înainte de a intra în cercetarea fondului. Prin criticile invocate, reclamantul a susținut că în mod greșit a apreciat instanța de fond că acțiunea sa este una de drept comun, când în realitate este vorba de o acțiune în materie comercială ce vizează funcționarea societăților comerciale, respectiv cesiunea acțiunilor societății. În consecință apreciază că acțiunea sa nu se referă la realizarea dreptului ce decurge din dreptul de cesiune, aceasta neavând caracter patrimonial evaluabil în bani, deoarece urmare acestei acțiuni nu obține un drept de natură patrimonială.

De altfel, taxa de timbru în materie comercială nici nu este menționată de Legea nr. 146/1997. Prin întâmpinare, intimatul K.H.L. a invocat că reclamantul înaintea declarării apelului a formulat cerere de reexaminare, care a fost respinsă în mod irevocabil, considerând că apelul este inadmisibil. De asemenea, Curtea a reținut prin considerente că reclamantul a depus note de ședință prin care a invocat aceleași critici ca și în apel, cu precizarea că instanța trebuia să anuleze numai capătul de cerere vizând cererea în constatare. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 331 din 10 septembrie 2010 a respins apelul reclamantului ca nefondat. Curtea de apel a apreciat că Legea nr. 146/1997 se aplică tuturor acțiunilor introduse la instanțele judecătorești.

Conform art. 35 din Normele metodologice de aplicare a legii, în mod excepțional instanțele pot reține acțiunea sau cererea, obligând partea să plătească taxele până la primul termen de judecată, ceea ce a și făcut după stabilirea cuantumului legal al taxei de timbru . În situația în care partea este nemulțumită de cuantumul taxei de timbru, are dreptul de a cere reexaminarea taxei de timbru. Prin încheiere irevocabilă, Curtea a constatat că, cererea reclamantului privind reexaminarea taxei judiciare de timbru a fost respinsă irevocabil . Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul I.A., în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacată, anularea sentinței instanței de fond și trimiterea dosarului spre competentă soluționare către Judecătoria Sectorului 3 București.

În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe. Astfel, prima instanță a stabilit caracterul evaluabil al acțiunii, mai exact al primului capăt al cererii, valoarea litigiului fiind stabilită la suma de 20.867,9 lei la valoarea nominală de 0,10 lei/acțiune, valoare sub pragul stabilit de art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. În continuare a arătat că potrivit art. 159 pct. 2 C. proc. civ., competența materială este de ordine publică, ceea ce înseamnă că excepția de necompetență poate fi invocată din oficiu în orice stare a pricinii. Excepția de necompetență trebuia să fie invocată din oficiu de către prima instanță, înainte de discutarea altor excepții de procedură.

În condițiile art. 105 alin. (1) C. proc. civ., actele de procedură săvârșite de un judecător necompetent sunt nule, în consecință ambele hotărâri sunt lovite de nulitate. Față de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Deși în apel reclamantul a susținut că după stabilirea naturii litigiului, tribunalul trebuia să constate că nu era competent să soluționeze cauza sub aspect material și să decline competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București. Sub acest aspect, instanța de apel nu a prezentat nici un argument. Susține reclamantul că tot prin motivele de apel a arătat că acțiunea cuprinde trei capete de cerere cu finalitate diferită, situație față de care instanța trebuia să anuleze exclusiv această cerere, iar nu acțiunea în integralitatea sa.

Sub aspectul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, în sensul că instanța de apel a tratat acțiunea ca un întreg și nu a dat eficiență distincției pe care a acceptat-o în practicaua sentinței, unde a constatat că acțiunea este formată din mai multe capete de cerere cu natură juridică distinctă. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente : Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Acest motiv de recurs are ca finalitate respectarea normelor procedurale privitoare la competența instanțelor judecătorești.

Prin prisma acestui motiv de recurs, recurentul invocă încălcarea normelor de competență materială de către instanța de apel, având în vedere stabilirea competenței cererii după valoare. Astfel, la stabilirea competenței materiale după valoare, în cadrul procesual al acțiunii pentru constatarea dobândirii unui drept real, în raport de petitul acțiunii care determină natura patrimonială a cererii, privind constatarea că reclamantul este acționar la SC R. SA cu un număr adițional de 208.679 acțiuni, tribunalul a avut în vedere natura comercială a cauzei, raportat la valoarea nominală de 0,10 lei/acțiune. Este de necontestat că normele de competență materială au un caracter imperativ, însă judecătorul trebuie să țină seama de existența unei succesiuni logice în rezolvarea excepțiilor de procedură.

Din acest punct de vedere, în fața tribunalului a fost stabilit caracterul evaluabil al acțiunii, fiind stabilită în sarcina reclamantului obligația achitării unei taxe judiciare de timbru, taxă care nu a fost achitată până la primul termen de judecată. În aceste condiții, tribunalul a invocat și a luat în examinare excepția de procedură a netimbrării cererii de chemare în judecată. În această situație se pune problema ordinii de soluționare a excepțiilor de către instanța de judecată . Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că apare firesc a acorda mai întâi prioritate, excepțiilor legate de nulitatea cererii de chemare în judecată, întrucât dacă instanța a fost investită printr-o cerere care nu îndeplinește condițiile legale, în speța de față, cu referire la plata taxelor judiciare de timbru, ea nu are căderea de a soluționa alte incidente procedurale.

În ordine firească, excepția de necompetență urmează a fi soluționată ulterior excepției pentru neplata taxelor de timbru. În consecință, pe de o parte, anularea cererii de chemare în judecată, face imposibilă analizarea altor excepții, întrucât timbrajul vizează însăși legalitatea investirii instanței, iar pe de altă parte anularea cererii face imposibilă invocarea altor excepții de ordine publică, deoarece acțiunea astfel anulată este considerată din punct de vedere procedural, ca și inexistentă. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Prin invocarea acestui motiv de recurs, recurentul susține ipoteza că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticilor formulate prin motivele de apel referitoare la încălcarea normelor de competență materială, precum și cu privire la obligativitatea anulării în parte a cererii.

Din observarea actelor dosarului, Înalta Curte constată că excepția de necompetență materială nu a fost invocată în fața instanței de apel. Chiar și în ipoteza în care ea ar fi fost invocată și analizată în instanța de apel, pentru considerentele expuse anterior, soluția pronunțată nu este susceptibilă de critică. În ceea ce privește neanalizarea criticii privind posibilitatea anulării în parte a acțiunii, în ce privește capătul de cerere referitor la acțiunea în constatare, Înalta Curte constată că aceste critici nu au fost invocate prin motivele de apel, ci prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei la termenul la care s-a soluționat apelul, astfel încât potrivit art. 292 C. proc. civ.

părțile au obligația de a arăta criticile prin motivele de apel, instanța având obligația de a examina toate motivele invocate de către apelant prin cererea sa, motive care însă trebuie puse în discuția părților. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin prisma acestui motiv de recurs, recurentul a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, raportat la faptul că instanța a tratat acțiunea ca un întreg și nu a dispus anularea în parte a acțiunii. În ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, care instituie sancțiunea anulării cererii sau acțiunii, în situația în care obligația de plată nu a fost îndeplinită până la termenul acordat de către instanță, Curtea constată : În speță, reclamantul a investit instanța de judecată, cu o acțiune având trei capete de cerere, dar fără o fizionomie proprie, adică fără un caracter de sine stătător.

Din acest punct de vedere, în mod corect tribunalul a apreciat natura patrimonială a acțiunii, în raport de primul capăt al cererii. În ipoteza de față, în cadrul prezentei acțiuni au fost formulate trei capete de cerere, însă ele nu au o finalitate diferită, cauza acțiunii fiind reprezentată de protejarea unui drept real, respectiv constatarea calității de acționar a reclamantului și înscrierea acestuia cu numărul de acțiuni solicitat, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile art. 14 din Legea nr. 146/1997. Numai în această ipoteză, când capetele de cerere au o fizionomie proprie, iar taxa de timbru se datorează distinct, instanța nu va putea anula întreaga acțiune ca netimbrată. În consecință, soluția pronunțată de către instanța de fond și menținută de către cea de apel este corectă, în sensul că a dispus anularea întregii acțiuni ca netimbrată.

În ceea ce privește critica recurentului privind aplicarea sancțiunii nulității numai primului capăt al cererii și trimiterea spre judecare pe fond a capetelor 2 și 3 ale acțiunii, neevaluabile în bani, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, în raport de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 146/1997 și de argumentele anterior prezentate. Pe de altă parte, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, partea a exercitat controlul judiciar prevăzut de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, instanța de recurs neputând a se pronunța decât asupra legalității hotărârii prin care s-a anulat acțiunea. Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I.A. împotriva deciziei comerciale nr. 331 din 10 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2011.