ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1116/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta J.A., cetățean

moldovean, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe ca reprezentant

al Ambasadei României din Chișinău a solicitat obligarea pârâtului să stabilească

data la care va fi invitată să depună/înregistreze cererea de redobândire a cetățeniei

române la secția consulară a României din Republica Moldova, într-un termen rezonabil.

Totodată a solicitat obligarea pârâtului la 100 RON daune cominatorii pe zi de întârziere

și la 1.000 RON cu titlu de daune morale.

Pârâtul a depus întâmpinare

prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar la termenul de judecată

din 19 aprilie 2010 acesta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin sentința civilă

nr. 1762 din 20 aprilie 2010 Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis, în parte,

acțiunea formulată de reclamanta J.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor

Externe, a obligat pârâtul să primească cererea reclamantei în termen de 30 de zile

de la rămânerea irevocabilă a sentinței,  a respins cererea de acordare a daunelor

morale și a obligat pârâtul la 504,3 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a apreciat că reclamanta a solicitat să se constate refuzul

nejustificat de soluționare în raport de ultima sa cerere, deoarece situația solicitată

a fi rezolvată de către pârât, atât prin cererile anterioare cât și prin ultima

cerere, a rămas actuală și nerezolvată astfel că excepția a fost respinsă ca neîntemeiată.

Instanța de fond a mai

reținut că în cauză există refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea

reclamantei privind stabilirea datei pentru primirea actelor necesare redobândirii

cetățeniei române, neavând relevanță motivele de ordin administrativ organizatoric

invocate de autoritatea publică.

În conformitate cu prevederile

art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a admis în parte acțiunea și a

obligat pârâtul să stabilească o dată de depunere de către reclamantă a cererii

de redobândire a cetățeniei române, într-un termen de 30 de zile de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii.

Cu privire la cererea

de acordare a daunelor morale de 1.000 RON, Curtea de apel a considerat că este

neîntemeiată, deoarece prin obligarea autorității publice la rezolvarea cererii

în sensul solicitat de reclamantă s-a realizat o reparație morală îndestulătoare.

Împotriva hotărârii instanței

de fond, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul consideră că

există o justificare argumentată a împrejurării că reclamantei nu i s-a stabilit,

încă, o dată pentru a depune cererea de redobândire a cetățeniei.

Se mai arată că pentru

instanța de fond nu a avut relevanță starea obiectivă de fapt invocată de Ministerul

Afacerilor Externe deși tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă,

situația specifică a derulării procedurii consulare sub potențialul pe care Ministerul

Afacerilor Externe îl învedera și pe care și l-a dorit să se atingă în anii următori.

Recurentul mai arată că,

la data prezentei, stadiul procesării cererilor de dobândire a atins un nivel satisfăcător

față de anii anteriori, prin deschiderea unei locații a secției consulare a Ambasadei

României la Chișinău. Dar acumularea cererilor de intenție a cetățenilor moldoveni

pentru redobândirea cetățeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual

de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează și astăzi o mare dificultate în

îndeplinirea doleanțelor acestor cetățeni de a fi programați cât mai repede în vederea

depunerii actelor.

În lipsa unei culpe administrative,

pentru argumentele precizate, recurentul consideră că nu putea fi obligat, în baza

legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri

anterior reclamanților dar care nu au formulat acțiune în instanță), să schimbe

ordinea cronologică stabilită și să primească cererea reclamanților.

Recurentul consideră că

nu sunt întrunite condițiile existenței unei împrejurări de a nu se fi răspuns solicitanților

în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii sau aceea a unui refuz nejustificat.

Singurele elemente ce

se impuneau a fi cercetate erau acelea de a se verifica emiterea unui răspuns al

autorității publice în termen de 30 de zile de la data primirii cererii și faptul

ca acesta să nu încorporeze un refuz explicit. Or, această verificare ar fi condus

cu ușurință la concluzia că, din această perspectivă, nu au fost încălcate normele

contenciosului administrativ.

Pe de o parte, durata

acestui termen rezonabil a fost decantată numai în jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului dar, chiar și așa, ea nu se aplică decât în cazurile expres

specificate. În condițiile în care solicitanții sunt rezidenți în țara a cărei cetățenie

o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor

individului față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiește în mod statornic

și care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean,

ipoteză în care nu se regăsesc reclamanții.

Pe de altă parte, instanța

nu avea nici un temei legal pentru a obliga Ministerul Afacerilor Externe la primirea

cererii de redobândire a cetățeniei „în termen de 30 de zile" iar sistemul

românesc de drept, având origine continentală (franceză și germană) nu admite decât

aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii (conform dispozițiilor

normative scrise) și este inacceptabil ca instanța română să judece în echitate,

potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spațiului anglo-saxon.

Interpretarea potrivit

căreia aprecierea caracterului „rezonabil" al unui termen depinde de complexul

circumstanțelor fiecărui caz în parte, și nu doar de durata termenului, este constantă

și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO).

În lipsa unui temei legal

concret, recurentul consideră că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii

executive în a edicta termenele de primire ale cererilor de redobândire a cetățeniei.

Recurentul mai menționează

că, la data de 19 noiembrie 2009, a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru

aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 ce modifică și completează Legea nr. 21/1991.

Potrivit acestei legi,

cererea și documentele vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi înregistrate

și la birourile teritoriale aflate în subordinea Direcției Cetățenie din cadrul

Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, astfel că nu se poate invoca

lipsa de diligență a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a

ajuns la secția consulară a Ambasadei României la Chișinău în activitatea de colectare

a cererilor actuale de redobândire a cetățeniei române.

Examinând sentința recurată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat și a realizat

o încadrare juridică adecvată.

Critica recurentului privind

greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i)

din Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat

de soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 12

alin. (3) din Legea cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința

în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de

actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice

sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată

Comisiei pentru cetățenie.

Problema care se impune

a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autoritățile române trebuie

să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului

legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit

un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui

asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte

trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind

dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea

unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat

că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită

după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie

apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg

a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil.

Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces,

în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie civilă,

dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el

include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției

este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special,

în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților

competente.

În cauză, Înalta Curte

apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii – noiembrie

2006 și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în

sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, instanța

de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în sensul că există un

număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a secției consulare

a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru

respectarea principiului celerității, care guvernează materia aflată în discuție.

În ceea ce privește menționarea

faptului că a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 care modifică și completează

Legea nr. 21/1991, instanța constată că dispozițiile acestei legi sunt ulterioare

momentului introducerii acțiunii și nu au putere retroactivă.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care

o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)  C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 1762 din 20 aprilie

2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2011.