ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 770/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții M.V. și M.P., cetățeni moldoveni, au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe pentru Ambasada României din Republica Moldova, solicitând obligarea acesteia să le accepte cererile și actele necesare cu privire la redobândire cetățeniei române și la plata de daune morale în sumă de 380 lei. î n motivarea, în fapt, a acțiunii, reclamanții arată, în esență, că la data de 20 septembrie 2006 s-au adresat cu scrisoare recomandată Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău, în vederea depunerii cererii și a actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei române, în temeiul art. 10 1 din Lega nr. 21/1991.

l a data de 09 februarie 2009 s-au adresat din nou recomandat, cu o cereri către pârâtă, fiind din nou refuzați, considerând că termenul de programare de 2 ani și 6 luni este exagerat de lung și nu poate fi justificat, în condițiile în care Legea nr. 21/1991 nu prevede o procedură de programare; astfel atitudinea pârâtei conducând la restrângerea dreptului de a obține cetățenia. La data de 20 mai 2009, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2184 din 26 mai 2009, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, admițând în parte cererea reclamanților și obligând pârâtul să procedeze la înregistrarea cererii de redobândire a cetățeniei române formulate de reclamanți de îndată.

Totodată, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune morale ca neîntemeiat și a obligat pârâtul la plata sumei de 200 lei către reclamanți cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, a reținut, pe de o parte, că obiectul cauzei îl reprezintă refuzul nejustificat de înregistrare a cererii de redobândire a cetățeniei, or, obligația înregistrării cererii aparținea pârâtei, reclamanții așteptând un răspuns la solicitarea recomandată din data de 21 septembrie 2006 și, chiar dacă reclamanții nu au insistat în cerere în anul 2006 sau în anul următor, pârâta nu a putut indica data expirării termenului legal de soluționare a cererii de la care să pornească curgerea termenului de prescripție de 6 luni.

Cu privire la fondul pricinii, instanța a reținut că susținerea pârâtului potrivit căreia la Secția Consulară a României din Republica Moldova sunt peste 30.000 de cereri de redobândire a cetățeniei române, astfel încât în raport de prevederile O.U.G. nr. 147/2008, depășește numărul maxim de cereri stabilit de legiuitor, nu poate fi reținută, întrucât textul art. 12, alin. (3) prevede că în situația în care, la nivelul misiunilor diplomatice și oficiilor consulare numărul solicitanților este cu mult mai mare decât capacitatea de procesare a oficiului, se va proceda la programarea acestora în limita a 30.000 de dosare pe an, pentru fiecare oficiu consular. Această dispoziție vizează programarea solicitanților, dar nu prevede posibilitatea refuzului de înregistrare a cererii.

În ce privește capătul de cerere privind daunele morale, instanța a reținut că acestea nu pot fi acordate reclamanților, întrucât aceștia nu au făcut dovada unui prejudiciu moral pe care să-l fi suferit. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Ministerul Afacerilor Externe, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul a susținut că instanța a interpretat greșit legea când a respins excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, întrucât reclamanții au formulat acțiunea cu mențiunea că întemeierea în fapt a acesteia este lipsa unui răspuns la cererea adresată în luna septembrie 2006. În temeiul art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 acțiunea, sau, cel puțin, prima cerere este prescrisă deoarece s-a împlinit cu mult timp înainte de data introducerii cererii de chemare în judecată.

Recurentul a mai susținut că instanța a pronunțat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece recurentul a soluționat cererea prin răspunsul care a fost comunicat părților reclamante. Răspunsul Ministerului Afacerilor Externe nu încorporează un refuz și cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca exprimând o restricționare a unui drept. Referitor la termenul rezonabil de soluționare a cererii, recurentul a susținut că acesta nu se regăsește în legislația română de lege lata și că determinarea termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări se stabilește în funcție de toate circumstanțele relevante. Analizând sentința recurată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Instanța de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Înalta Curte reține ca fiind nefondată critica recurentului privind greșita soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune, întrucât intimații-reclamanți au solicitat instanței să constate refuzul nejustificat de soluționare în raport de ultima cerere, trimisă autorității publice la data de 9 februarie 2009, întrucât situația solicitată a fi rezolvată de către recurent, atât prin cererile anterioare, cât și prin ultima cerere, a rămas actuală și nerezolvată până în prezent.

Intimații-reclamanți au investit instanța de contencios administrativ la data de 11 martie 2009, înlăuntrul termenului de 6 luni, reglementat de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, modificată. Nici critica recurentului privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat de soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive: Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie.

La data de 20 septembrie 2006, reclamanții s-au adresat cu scrisoare recomandată Secției consulare a Ambasadei României la Chișinău în vederea depunerii cererii și a actelor necesare redobândirii cetățeniei române în temeiul art. 10 1 din Legea nr. 21/1991, iar la data de 9 februarie 2009 s-au adresat din nou recomandat către pârâtă, la care de asemenea nu au primit nici un răspuns, reclamanții adresându-se justiției, pe considerentul că termenul de 2 ani și 6 luni nu poate fi un termen rezonabil. Problema care se impune a fi rezolvată în speța de față este legată de termenul în care autoritățile române trebuie să soluționeze depunerea cererilor de redobândire a cetățeniei române. Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit căruia: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”. Doctrina europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. Astfel, în materie « civilă », dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu. În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

În speța dedusă judecății, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri – septembrie 2006 – și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, instanța de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției Consulare a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerității, care guvernează materia aflată în discuție. În consecință, din cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și nu există în speță motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 2184 din 26 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 februarie 2010.