ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 770/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanții M.V. și M.P., cetățeni

moldoveni, au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor

Externe pentru Ambasada României din Republica

Moldova, solicitând

obligarea acesteia să le accepte cererile

și actele necesare cu privire la redobândire cetățeniei române

și la plata de daune morale în sumă de 380

lei.

î

n motivarea, în fapt, a acțiunii, reclamanții

arată, în esență, că la data de 20 septembrie 2006 s-au

adresat cu scrisoare recomandată Secției Consulare a Ambasadei României

la Chișinău, în

vederea depunerii cererii și a actelor necesare pentru

redobândirea cetățeniei române, în temeiul art. 10

1

din

Lega nr. 21/1991.

l

a data de 09

februarie 2009 s-au adresat din nou recomandat, cu o cereri către

pârâtă, fiind din nou refuzați, considerând că termenul de

programare de 2 ani și 6 luni este exagerat de lung și nu poate fi

justificat, în condițiile în

care

Legea nr. 21/1991 nu prevede o procedură de programare; astfel

atitudinea

pârâtei conducând la restrângerea dreptului de a obține

cetățenia.

La data de 20

mai 2009, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat

excepția

prescripției dreptului la acțiune.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 2184 din 26 mai 2009, a respins excepția prescripției

dreptului la acțiune, admițând în parte cererea reclamanților

și obligând pârâtul să procedeze la înregistrarea cererii de

redobândire a cetățeniei române formulate de reclamanți de

îndată.

Totodată, a respins

capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune morale ca

neîntemeiat și a obligat pârâtul la plata sumei de 200 lei către

reclamanți cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut următoarele:

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiune, a reținut, pe

de o parte, că obiectul cauzei îl reprezintă refuzul nejustificat de

înregistrare a cererii de redobândire a cetățeniei, or,

obligația înregistrării cererii aparținea pârâtei,

reclamanții așteptând un răspuns la solicitarea recomandată

din data de 21 septembrie 2006 și, chiar dacă reclamanții nu au

insistat în cerere în anul 2006 sau în anul următor, pârâta nu a putut

indica data expirării termenului legal de soluționare a cererii de la

care să pornească curgerea termenului de prescripție de 6 luni.

Cu privire la fondul pricinii,

instanța a reținut că susținerea pârâtului potrivit

căreia la Secția Consulară a României din Republica Moldova sunt

peste 30.000 de cereri de redobândire a cetățeniei române, astfel

încât în raport de prevederile O.U.G. nr. 147/2008, depășește

numărul maxim de cereri stabilit de legiuitor, nu poate fi

reținută, întrucât textul art. 12, alin. (3) prevede că în

situația în care, la

nivelul

misiunilor

diplomatice și oficiilor consulare numărul solicitanților este

cu mult mai mare

decât capacitatea de

procesare a oficiului, se va proceda la programarea acestora în limita a

30.000

de dosare pe an, pentru fiecare oficiu consular. Această dispoziție

vizează programarea solicitanților, dar nu prevede posibilitatea

refuzului de înregistrare a cererii.

În ce privește capătul de

cerere privind daunele morale, instanța a reținut că acestea nu

pot fi acordate reclamanților, întrucât aceștia nu au făcut

dovada unui prejudiciu moral pe care să-l fi suferit.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs Ministerul Afacerilor Externe, criticând sentința pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul a susținut că

instanța a interpretat greșit legea când a respins excepția

prescripției extinctive a dreptului la acțiune, întrucât

reclamanții au formulat acțiunea cu mențiunea că

întemeierea în fapt a acesteia este lipsa unui răspuns la cererea

adresată în luna septembrie 2006. În temeiul art. 11 alin. (5) din Legea

nr. 554/2004 acțiunea, sau, cel puțin, prima cerere este

prescrisă deoarece s-a împlinit cu mult timp înainte de data introducerii

cererii de chemare în judecată.

Recurentul a mai susținut

că instanța a pronunțat o hotărâre întemeiată pe o interpretare

greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece recurentul a

soluționat cererea prin răspunsul care a fost comunicat

părților reclamante.

Răspunsul Ministerului

Afacerilor Externe nu încorporează un refuz și cu atât mai mult,

acesta nu poate fi considerat ca exprimând o restricționare a unui drept.

Referitor la termenul rezonabil de

soluționare a cererii, recurentul a susținut că acesta nu se

regăsește în legislația română de lege lata și că

determinarea termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări

se stabilește în funcție de toate circumstanțele relevante.

Analizând sentința

recurată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în

baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că

recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de

art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării

sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat în

cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Înalta Curte reține ca fiind

nefondată critica recurentului privind greșita soluționare de

către instanța de fond a excepției prescripției dreptului

material la acțiune, întrucât intimații-reclamanți au solicitat

instanței să constate refuzul nejustificat de soluționare în

raport de ultima cerere, trimisă autorității publice la data de

9 februarie 2009, întrucât situația solicitată a fi rezolvată de

către recurent, atât prin cererile anterioare, cât și prin ultima

cerere, a rămas actuală și nerezolvată până în

prezent.

Intimații-reclamanți au

investit instanța de contencios administrativ la data de 11 martie 2009,

înlăuntrul termenului de 6 luni, reglementat de art. 11 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 554/2004, modificată.

Nici critica recurentului privind

greșita aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea

contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz

nejustificat de soluționare a cererii, nu este fondată pentru

următoarele motive:

Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea

cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau

reședința în străinătate pot depune cererea de redobândire

a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc

îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau

oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de

îndată Comisiei pentru cetățenie.

La data de 20 septembrie 2006,

reclamanții s-au adresat cu scrisoare recomandată Secției

consulare a Ambasadei României la Chișinău în vederea depunerii cererii și a actelor necesare redobândirii cetățeniei române în temeiul

art. 10

1

din Legea nr. 21/1991, iar la data de 9 februarie 2009 s-au

adresat din nou recomandat către pârâtă, la care de asemenea nu au

primit nici un răspuns, reclamanții adresându-se justiției, pe

considerentul că termenul de 2 ani și 6 luni nu poate fi un termen

rezonabil.

Problema care se impune a fi

rezolvată în speța de față este legată de termenul în

care autoritățile române trebuie să soluționeze depunerea

cererilor de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului legal anterior

arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a

stabilit un termen în care autoritățile române să proceseze

astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui asemenea termen

legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din

Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr.

396/2002, potrivit căruia: „Fiecare stat parte trebuie să facă

astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind

dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea

acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a

arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o

noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii

stricte.

Dreptul

de a fi

ascultat

într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră,

respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare

pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său

rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii,

adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă

mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie

« civilă »,

dies a quo

începe să curgă de la

data sesizării jurisdicției competente, dar el include și durata

procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției

este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în

funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de

jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea

speței, comportamentul reclamantului și cel al

autorităților competente.

În speța dedusă

judecății, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp

cuprins între data formulării primei cereri – septembrie 2006 – și

data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil,

în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, instanța

de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în sensul

că există un număr foarte mare de cereri, care

depășesc capacitatea de procesare a Secției Consulare a

Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia

măsurile necesare pentru respectarea principiului celerității,

care guvernează materia aflată în discuție.

În consecință, din cele

anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nu există în

speță motive de ordine publică care să poată fi

reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a

II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului

administrativ, modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 2184 din 26 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 12 februarie 2010.