ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1683/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta V.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea de stabilire a datei pentru primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române și pe cale de consecință obligarea acestuia la primirea de îndată a cererii de redobândire a cetățeniei române în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 21/1991, modificată, la Secția Consulară a României din Republica Moldova. In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că și-a exprimat intenția de a redobândi cetățenia română în temeiul art. 10 din Legea nr. 21/1991, sens în care, în luna octombrie a anului 2008 s-a prezentat la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău pentru a depune cerere în acest sens.

Se mai arată că i s-a recomandat să facă o cerere scrisă de programare/intenție, prin poștă, recomandat cu confirmare de primire, pentru a fi programată ulterior în vederea depunerii actelor pentru redobândirea cetățeniei române. Prin întâmpinare pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune. Prin sentința nr. 2939 din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel București a respins excepția prescripției dreptului la acțiunea invocată de pârât, a admis acțiunea formulată de reclamanta V.I. și a obligat pârâtul să procedeze la stabilirea datei pentru primirea cererii de redobândire a cetățeniei române, într-un termen scurt rezonabil, a respins cererea de acordare a daunelor morale și a obligat pârâtul la 1.700 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a constatat în ce privește excepția invocată, un caracter continuu al refuzului pârâtului de a primi cererea reclamantei. Pe fondul cauzei, prima instanță a apreciat că amânarea reclamantei pentru o durată neprecizată pentru depunerea cererii de redobândire a cetățeniei române, duce la imposibilitatea de valorificare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 21/1991, lipsind de efecte juridice prevederile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, cu atât mai mult cu cât aceasta este prima etapă a procedurii prevăzute de lege. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Criticând concluzia nerespectării termenului rezonabil, recurentul a susținut că răspunsul transmis reclamantului nu încorporează un refuz și, cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca exprimând o restricționare a unui drept. Pentru instanța de fond nu a avut relevanță starea de fapt obiectivă invocată de M.A.E., deși tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situația specifică a derulării procedurii consulare în discuție. Motivele obiective invocate, care nu au fost valorificate drept cauză exoneratoare de culpă administrativă, au o importanță esențială, din moment ce actul de organizare a activității M.A.E. în Republica Moldova nu a aparținut integral deciziei luate la nivelul instituției acestuia, așa cum o pot face celelalte autorități administrative române de pe cuprinsul țării în gestionarea atribuțiilor ce le revin.

In opinia recurentului, nu se poate pune semnul echivalenței între factorul volitiv, definit ca sursă a refuzului indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și factorul obiectiv al imposibilității autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire și pentru procesarea acestor solicitări într-un termen cât mai scurt. Or, în lipsa unei culpe administrative, instituția pârâtă nu putea fi obligată, în baza legii contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică stabilită și să primească cererea reclamantului. Totodată, susține recurentul, în lipsa unui termen legal concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii legislative în a edicta termenele de primire a cererilor, dereglând activitatea secției consulare a Ambasadei Române la Chișinău.

Pe de altă parte, durata termenului rezonabil, decantată în jurisprudența CEDO, se aplică numai în cazurile expres specificate, respectiv atunci când solicitanții sunt rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită, putându-li-se limita drepturile față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiesc în mod statornic și care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză în care nu se regăsește și reclamantul. Mai mult, durata termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări trebuie determinată în funcție de toate circumstanțele relevante, în sensul aceleiași jurisprudențe, neputându-se omite faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza aceste cereri raportat la condițiile obiective în care activitatea în cauză se poate desfășura.

Prin urmare, a concluzionat recurentul, instanța nu avea niciun temei legal pentru obligarea M.A.E. la stabilirea datei de depunere a cererii de redobândire a cetățeniei, fiind inacceptabil ca aceasta să judece cauza în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spațiului anglo-saxon, în condițiile în care sistemul de drept de origine continentală (franceză și germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii. S-a precizat, de asemenea, că, raportat la numărul mare (peste 300.000) al cererilor de programare, s-au făcut demersuri pentru modificarea cadrului legislativ, astfel încât documentele vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi depuse și la prefecturile oricărui județ din România, concluzionându-se că lipsa de diligentă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns în ceea ce privește activitatea actului de preluare a cererilor nu poate fi reținută.

Examinând actele dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, și cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele: Reglementând obiectul acțiunii judiciare, art. 8 alin. (1), teza finală din Legea nr. 554/2004 prevede că se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

In înțelesul acestei legi, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri rezidă în faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)]. Recurentul-pârât a răspuns petiționarei, iar în ipoteza prevăzută la art. 2 alin. (1), lit. h) din Legea nr. 554/2004 nu se face nicio distincție în funcție de tipul soluției administrative oferită-favorabilă sau nefavorabilă. Or, în aceste condiții, tăcerea administrației ca act administrativ asimilat, supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, nu poate fi reținută, ipoteza art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 nefiind îndeplinită.

Totodată, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, existența unei vătămări a reclamantei în interesul său legitim derivat din vocația dobândită în temeiul art. 10 1 din Legea nr. 21/1991 - de a redobândi sau de a i se recunoaște cetățenia română - care să fie produsă printr-un refuz nejustificat de soluționare a cererii sale, grefat pe un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i), teza I și lit. n) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reținută, impunându-se a se examina doar dacă o atare vătămare a fost cauzată din perspectiva nerespectării limitelor rezonabilității în stabilirea termenelor pentru depunerea actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei.

Legiuitorul a reglementat, prin art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, dreptul persoanelor care au domiciliul sau reședința în străinătate de a depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile sau oficiile consulare competente ale României, fără a stabili și un termen în care autoritățile române trebuie să proceseze astfel de cereri.

Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, dispune însă, prin art. 10, că „fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale sau eliberarea unui atestat de cetățenie". Obligația astfel instituită subsumează, în mod evident, toate etapele unei proceduri, iar aprecierea caracterului rezonabil al duratei acesteia trebuie făcută în fiecare cauză în parte, în funcție de toate circumstanțele relevante și ținând cont de criteriile consacrate în jurisprudența CEDO, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

Din această perspectivă, nu se poate face abstracție de faptul că cererea reclamantei de a fi programată pentru depunerea actelor necesare în vederea redobândirii cetățeniei nu a fost soluționată nici până la data pronunțării instanței de fond. Prin urmare, având în vedere și faptul ca măsurile preconizate pentru deblocarea impasului creat, la care s-a făcut referire în motivarea cererii de recurs, nu au devenit operaționale, se impune a se concluziona că limita rezonabilității în soluționarea cererii reclamantei, raportat desigur și la obiectul acesteia, a fost depășită, motiv pentru care soluția adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată. În ceea ce privește obligarea Ministerului Afacerilor Externe la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, Înalta Curte reține următoarele.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții. Având ca fundament aceste dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții. Or, instituția recurentă a fost în culpă pentru nesoluționarea cererii până la data introducerii acțiunii reclamantei. Culpa procesuală a pârâtului rezultă implicit din soluția dată, întrucât în plata cheltuielilor judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile făcute în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția pârâtului, care a constat în nerezolvarea cererii reclamantei într-un termen rezonabil.

Reținând, față de cele expuse, că nu subzistă în cauză nici un motiv care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 2939 din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2010.