ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1683/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta V.I. a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe să se constate refuzul

nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea de stabilire a datei pentru

primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române și pe cale de

consecință obligarea acestuia la primirea de îndată a cererii de redobândire a

cetățeniei române în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 21/1991,

modificată, la Secția Consulară a României din Republica Moldova.

In motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că și-a exprimat intenția de a redobândi

cetățenia română în temeiul art. 10 din Legea nr. 21/1991, sens în care, în

luna octombrie a anului 2008 s-a prezentat la Secția Consulară a Ambasadei României

la Chișinău pentru a depune cerere în acest sens.

Se mai arată că i s-a

recomandat să facă o cerere scrisă de programare/intenție, prin poștă,

recomandat cu confirmare de primire, pentru a fi programată ulterior în vederea

depunerii actelor pentru redobândirea cetățeniei române.

Prin întâmpinare

pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a invocat excepția prescripției dreptului

la acțiune.

Prin sentința nr. 2939

din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel București a respins excepția prescripției

dreptului la acțiunea invocată de pârât, a admis acțiunea formulată de

reclamanta V.I. și a obligat pârâtul să procedeze la stabilirea datei pentru

primirea cererii de redobândire a cetățeniei române, într-un termen scurt

rezonabil, a respins cererea de acordare a daunelor morale și a obligat pârâtul

la 1.700 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a constatat în ce privește excepția invocată,

un caracter continuu al refuzului pârâtului de a primi cererea reclamantei.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a apreciat că amânarea reclamantei pentru o durată neprecizată

pentru depunerea cererii de redobândire a cetățeniei române, duce la

imposibilitatea de valorificare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 21/1991,

lipsind de efecte juridice prevederile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991,

cu atât mai mult cu cât aceasta este prima etapă a procedurii prevăzute de

lege.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând

modificarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Criticând concluzia

nerespectării termenului rezonabil, recurentul a susținut că răspunsul transmis

reclamantului nu încorporează un refuz și, cu atât mai mult, acesta nu poate fi

considerat ca exprimând o restricționare a unui drept.

Pentru instanța de

fond nu a avut relevanță starea de fapt obiectivă invocată de M.A.E., deși

tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situația

specifică a derulării procedurii consulare în discuție.

Motivele obiective

invocate, care nu au fost valorificate drept cauză exoneratoare de culpă

administrativă, au o importanță esențială, din moment ce actul de organizare a

activității M.A.E. în Republica Moldova nu a aparținut integral deciziei luate

la nivelul instituției acestuia, așa cum o pot face celelalte autorități

administrative române de pe cuprinsul țării în gestionarea atribuțiilor ce le

revin.

In opinia

recurentului, nu se poate pune semnul echivalenței între factorul volitiv,

definit ca sursă a refuzului indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004

și factorul obiectiv al imposibilității autorităților române de a organiza pe

teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire

și pentru procesarea acestor solicitări într-un termen cât mai scurt.

Or, în lipsa unei

culpe administrative, instituția pârâtă nu putea fi obligată, în baza legii

contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică stabilită și să

primească cererea reclamantului.

Totodată, susține

recurentul, în lipsa unui termen legal concret, puterea judecătorească nu se

poate substitui puterii legislative în a edicta termenele de primire a

cererilor, dereglând activitatea secției consulare a Ambasadei Române la

Chișinău.

Pe de altă parte,

durata termenului rezonabil, decantată în jurisprudența CEDO, se aplică numai

în cazurile expres specificate, respectiv atunci când solicitanții sunt

rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită, putându-li-se limita drepturile

față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiesc în mod statornic și care

se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză

în care nu se regăsește și reclamantul.

Mai mult, durata

termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări trebuie

determinată în funcție de toate circumstanțele relevante, în sensul aceleiași

jurisprudențe, neputându-se omite faptul că întreaga procedură de redobândire a

cetățeniei se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza aceste

cereri raportat la condițiile obiective în care activitatea în cauză se poate

desfășura.

Prin urmare, a

concluzionat recurentul, instanța nu avea niciun temei legal pentru obligarea

M.A.E. la stabilirea datei de depunere a cererii de redobândire a cetățeniei,

fiind inacceptabil ca aceasta să judece cauza în echitate, potrivit sistemului

de drept cutumiar, specific spațiului anglo-saxon, în condițiile în care

sistemul de drept de origine continentală (franceză și germană) nu admite decât

aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii.

S-a precizat, de

asemenea, că, raportat la numărul mare (peste 300.000) al cererilor de

programare, s-au făcut demersuri pentru modificarea cadrului legislativ, astfel

încât documentele vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi depuse și

la prefecturile oricărui județ din România, concluzionându-se că lipsa de

diligentă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns

în ceea ce privește activitatea actului de preluare a cererilor nu poate fi

reținută.

Examinând actele

dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma

dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, și cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:

Reglementând obiectul

acțiunii judiciare, art. 8 alin. (1), teza finală din Legea nr. 554/2004

prevede că se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se

consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluționarea

în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și

prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare

pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

In înțelesul acestei

legi, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri rezidă în faptul de a nu

răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii,

dacă prin lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)].

Recurentul-pârât a

răspuns petiționarei, iar în ipoteza prevăzută la art. 2 alin. (1), lit. h) din

Legea nr. 554/2004 nu se face nicio distincție în funcție de tipul soluției

administrative oferită-favorabilă sau nefavorabilă.

Or, în aceste

condiții, tăcerea administrației ca act administrativ asimilat, supus

controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, nu

poate fi reținută, ipoteza art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004

nefiind îndeplinită.

Totodată, în raport

cu circumstanțele concrete ale cauzei, existența unei vătămări a reclamantei în

interesul său legitim derivat din vocația dobândită în temeiul art. 10

1

din Legea nr. 21/1991 - de a redobândi sau de a i se recunoaște cetățenia

română - care să fie produsă printr-un refuz nejustificat de soluționare a

cererii sale, grefat pe un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i),

teza

I

și lit. n) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi

reținută, impunându-se a se examina doar dacă o atare vătămare a fost cauzată

din perspectiva nerespectării limitelor rezonabilității în stabilirea

termenelor pentru depunerea actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei.

Legiuitorul a

reglementat, prin art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, dreptul persoanelor

care au domiciliul sau reședința în străinătate de a depune cererea de

redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea

condițiilor impuse de lege, la misiunile sau oficiile consulare competente ale

României, fără a stabili și un termen în care autoritățile române trebuie să

proceseze astfel de cereri.

Convenția Europeană

pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, dispune însă, prin art. 10, că „fiecare

stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale sau

eliberarea unui atestat de cetățenie".

Obligația astfel

instituită subsumează, în mod evident, toate etapele unei proceduri, iar

aprecierea caracterului rezonabil al duratei acesteia trebuie făcută în fiecare

cauză în parte, în funcție de toate circumstanțele relevante și ținând cont de

criteriile consacrate în jurisprudența CEDO, în special complexitatea cauzei,

comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

Din această

perspectivă, nu se poate face abstracție de faptul că cererea reclamantei de a

fi programată pentru depunerea actelor necesare în vederea redobândirii

cetățeniei nu a fost soluționată nici până la data pronunțării instanței de

fond.

Prin urmare, având în

vedere și faptul ca măsurile preconizate pentru deblocarea impasului creat, la

care s-a făcut referire în motivarea cererii de recurs, nu au devenit

operaționale, se impune a se concluziona că limita rezonabilității în

soluționarea cererii reclamantei, raportat desigur și la obiectul acesteia, a

fost depășită, motiv pentru care soluția adoptată de judecătorul fondului va fi

păstrată.

În ceea ce privește

obligarea Ministerului Afacerilor Externe la plata cheltuielilor de judecată

către reclamantă, Înalta Curte reține următoarele.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cheltuielile de judecată sunt

suportate de partea care cade în pretenții.

Având ca fundament

aceste dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata

cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții.

Or, instituția

recurentă a fost în culpă pentru nesoluționarea cererii până la data

introducerii acțiunii reclamantei.

Culpa procesuală a

pârâtului rezultă implicit din soluția dată, întrucât în plata cheltuielilor

judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de

chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât și

cheltuielile făcute în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția

pârâtului, care a constat în nerezolvarea cererii reclamantei într-un termen

rezonabil.

Reținând, față de

cele expuse, că nu subzistă în cauză nici un motiv care să impună casarea sau

modificarea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 2939 din 29

septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 martie 2010.