ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 698/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta L.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe - pentru Ambasada României din Republica Moldova obligarea acestuia să stabilească data la care va fi invitat să depună/înregistreze cererea de redobândire a cetățeniei române la Secția Consulară a României din Republica Moldova, într-un termen scurt rezonabil. A mai solicitat și obligarea pârâtului la acordarea daunelor morale în cuantum de 1000 lei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că s-a adresat cu o cerere Secției Consulare a Ambasadei României din Chișinău la data de 3 aprilie 2009, conform art. 21 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, republicată, și neprimind un răspuns la această cerere a revenit cu o nouă cerere . A mai susținut reclamanta că nu a primit răspuns la cererile sale, astfel că după un an de la expedierea cererilor anterioare a trimis Secției Consulare o a treia cerere, cu același conținut, pe data de 15 iunie 2009. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a solicitat, în principal, respingerea acțiunii ca prescrisă, iar pe fondul cauzei, ca neîntemeiată. Prin Sentința nr. 1487 din 7 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât, fiind admisă, în parte, cererea formulată.

Instanța a obligat pârâtul să stabilească data de depunere a actelor necesare în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabilă a hotărârii și a respins cererea de acordarea a daunelor morale. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a constatat în ce privește excepția invocată, un caracter continuu al refuzului pârâtului de a primi cererea reclamantei. Pe fondul cauzei, prima instanță a apreciat că amânarea reclamantei pentru o durată neprecizată pentru depunerea cererii de redobândire a cetățeniei române, duce la imposibilitatea de valorificare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 21/1991, lipsind de efecte juridice prevederile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, cu atât mai mult cu cât aceasta este prima etapă a procedurii prevăzute de lege.

În atare condiții, prima instanță a constatat refuzul pârâtului de a soluționa cererea reclamantei privind stabilirea datei pentru primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române și a apreciat că motivele manageriale invocate de pârât nu au relevanță sub acest aspect. Referitor la capătul de cerere privind daunele morale în favoarea reclamantei, Curtea a reținut că prin obligarea autorității publice de a rezolva cererea în sensul solicitat de acesta se realizează o reparație morală îndestulătoare, astfel că acest capăt de cerere este neîntemeiat. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

A fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a susținut că soluția primei instanțe este rezultatul interpretării greșite a legii. Criticând concluzia nerespectării termenului rezonabil, recurentul a susținut că răspunsul transmis reclamantei nu încorporează un refuz și, cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca exprimând o restricționare a unui drept. Pentru instanța de fond nu a avut relevanță starea de fapt obiectivă invocată de M.A.E., deși tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situația specifică a derulării procedurii consulare în discuție. Motivele obiective invocate, care nu au fost valorificate drept cauză exoneratoare de culpă administrativă, au o importanță esențială, din moment ce actul de organizare a activității M. A.E.

în Republica Moldova nu a aparținut integral deciziei luate la nivelul instituției acestuia, așa cum o pot face celelalte autorități administrative române de pe cuprinsul țării în gestionarea atribuțiilor ce le revin. În opinia recurentului, nu se poate pune semnul echivalenței între factorul volitiv, definit ca sursă a refuzului indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și factorul obiectiv al imposibilității autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire și pentru procesarea acestor solicitări într-un termen cât mai scurt. Or, în lipsa unei culpe administrative, instituția pârâtă nu putea fi obligată, în baza legii contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică stabilită și să primească cererea reclamantului.

Totodată, susține recurentul, în lipsa unui termen legal concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii legislative în a edicta termenele de primire a cererilor, dereglând activitatea secției consulare a Ambasadei Române la Chișinău. Pe de altă parte, durata termenului rezonabil, decantată în jurisprudența CEDO, se aplică numai în cazurile expres specificate, respectiv atunci când solicitanții sunt rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită, putându-li-se limita drepturile față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiesc în mod statornic și care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză în care nu se regăsește și reclamanta.

Mai mult, durata termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări trebuie determinată în funcție de toate circumstanțele relevante, în sensul aceleiași jurisprudențe, neputându-se omite faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza aceste cereri raportat la condițiile obiective în care activitatea în cauză se poate desfășura. Prin urmare, a concluzionat recurentul, instanța nu avea niciun temei legal pentru obligarea M.A.E. la stabilirea datei de depunere a cererii de redobândire a cetățeniei, fiind inacceptabil ca aceasta să judece cauza în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spațiului anglo-saxon, în condițiile în care sistemul de drept de origine continentală (franceză și germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii.

S-a precizat, de asemenea, că, raportat la numărul mare (peste 300.000) al cererilor de programare, s-au făcut demersuri pentru modificarea cadrului legislativ, astfel încât documentele vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi depuse și la prefecturile oricărui județ din România, concluzionându-se că lipsa de diligentă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns în ceea ce privește activitatea actului de preluare a cererilor nu poate fi reținută. Examinând actele dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, și cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte retine următoarele: Reglementând obiectul acțiunii judiciare, art. 8 alin. (1), teza finală din Legea nr. 554/2004 prevede că se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

In înțelesul acestei legi, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri rezidă în faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)]. Recurentul-pârât a răspuns petiționarului, iar în ipoteza prevăzută la art. 2 alin. (1), lit. h) din Legea nr. 554/2004 nu se face nicio distincție în funcție de tipul soluției administrative oferită-favorabilă sau nefavorabilă. Or, în aceste condiții, tăcerea administrației ca act administrativ asimilat, supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, nu poate fi reținută, ipoteza art.2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 nefiind îndeplinită.

Totodată, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, existența unei vătămări a reclamantei în interesul său legitim derivat din vocația dobândită în temeiul art. 10 1 din Legea nr. 21/1991 - de a redobândi sau de a i se recunoaște cetățenia română - care să fie produsă printr-un refuz nejustificat de soluționare a cererii sale, grefat pe un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i), teza I și lit. n) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reținută, impunându-se a se examina doar dacă o atare vătămare a fost cauzată din perspectiva nerespectării limitelor rezonabilității în stabilirea termenelor pentru depunerea actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei.

Legiuitorul a reglementat, prin art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, dreptul persoanelor care au domiciliul sau reședința în străinătate de a depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile sau oficiile consulare competente ale României, fără a stabili și un termen în care autoritățile române trebuie să proceseze astfel de cereri.

Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, dispune însă, prin art. 10, că „fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale sau eliberarea unui atestat de cetățenie". Obligația astfel instituită subsumează, în mod evident, toate etapele unei proceduri, iar aprecierea caracterului rezonabil al duratei acesteia trebuie făcută în fiecare cauză în parte, în funcție de toate circumstanțele relevante și ținând cont de criteriile consacrate în jurisprudența CEDO, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

Din această perspectivă, nu se poate face abstracție de faptul că cererea reclamantei de a fi programată pentru depunerea actelor necesare în vederea redobândirii cetățeniei nu a fost soluționată nici până la această dată. Prin urmare, având în vedere și faptul că măsurile preconizate pentru deblocarea impasului creat, la care s-a făcut referire în motivarea cererii de recurs, nu au devenit operaționale, se impune a se concluziona că limita rezonabilității în soluționarea cererii reclamantei, raportat desigur și la obiectul acesteia, a fost depășită, motiv pentru care soluția adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată. Reținând, față de cele expuse, că nu subzistă în cauză nici un motiv care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 1418 din 23 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2011.