ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2115/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanții R.A. și R.I. au chemat în

judecată Ministerul Afacerilor Externe, solicitând instanței ca în

contradictoriu cu pârâtul să constate refuzul acestuia de a soluționa cererile

reclamanților privind primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române

și, să oblige pârâtul să soluționeze cererile reclamanților respectiv să le

primească în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii date

de instanță. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata de daune morale

de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere, din momentul introducerii acțiunii și

până la momentul primirii efective a cererilor.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că la data de 25 iunie 2009 s-au adresat cu o

primă cerere scrisă către Ministerul Afacerilor Externe, cu rugămintea de a o

înainta Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău.

În luna mai 2009, s-au

prezentat personal la Secția Consulară a Ambasadei României din Republica Moldova

pentru a depune cererile de redobândire a cetățeniei române împreună cu actele necesare

dar le-a fost refuzată primirea acestora și li s-a recomandat să facă o cerere scrisă

de programare prin poștă.

Prin adresa din 17

august 2009, Direcția Generală Afaceri Consulare i-a invitat să aștepte pentru a

depune cererea la o dată ulterioară, care nu a fost însă precizată, fapt ce i-a

determinat să mai formuleze o cerere și la data de 18 decembrie 2009, niciuna dintre

cereri nefiind însă soluționată până la data introducerii acțiunii.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.

2482 din 26 mai 2010, a admis în parte acțiunea reclamanților, constatând refuzul

nejustificat al pârâtului de a le soluționa cererile de redobândire a cetățeniei

române și, obligându-l să le primească cererile în termen de 30 de zile de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii.

Totodată, a respins cererea

reclamanților privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale, obligându-l

în schimb la cheltuieli de judecată în cuantum de 4,3 RON.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că apărarea pârâtei potrivit căreia este în imposibilitate

de a respecta dispozițiile Legii nr. 21/1991 și ale Legii nr. 554/2004, având în

vedere capacitatea limitată a Secției Consulare de a procesa dosarele cuprinzând

acest tip de cereri urmează a fi înlăturată, întrucât nu s-a făcut nici o probă

în acest sens, iar dispozițiile Legii nr. 554/2004 privind soluționarea cererilor

într-un termen de 30 de zile sunt imperative.

Referitor la capătul de

cerere privind acordarea daunelor morale de către pârât, s-a reținut că prin obligarea

acestuia de a soluționa cererile reclamanților în termenul solicitat se produce

o acoperire justă a prejudiciului moral suferit de către aceștia, cererea urmând

a fi respinsă cu privire la acest aspect.

Împotriva acestei sentințe,

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Ministerul Afacerilor Externe.

Recurentul a susținut

că, în mod greșit instanța de fond face trimitere la noțiunea „de termen rezonabil”în

care pârâtul ar fi trebuit să soluționeze cererea reclamanților, întrucât așa cum

a reținut și jurisprudența europeană un termen rezonabil nu este neapărat și un

termen scurt.

Recurentul a susținut

și faptul că nu s-a aflat în culpă și, că vătămarea produsă în circumstanțe care

exclud culpa autorității pârâte, nu era în măsură să atragă condamnarea acestei

autorități.

De altfel, susține recurentul,

Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău nu a exercitat „un drept de apreciere”

ci, a informat toți petiționarii că pe viitor se va aplica un criteriu general obiectiv

în soluționarea acestui tip de cereri, respectiv criteriul cronologic.

Mai susține recurentul-pârât

că, întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului

suveran al statului și că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive

în ceea ce privește stabilirea termenelor de primire a cererilor respective.

Recurentul susține și

că, statul român a depus diligențele necesare, materializate în adoptarea Legii

nr. 354/2009 de aprobare a OUG nr. 36/2009 ce modifică și completează Legea nr.

21/1991. Potrivit acestui act, cererea și documentele vizând recunoașterea cetățeniei

române vor putea fi înregistrate și la birourile teritoriale aflate în organizarea

Comisiei pentru Cetățeniei din cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente.

Sub aspectul fondului

cauzei, circumstanțele sunt de necontestat în sensul că reclamanții R.A. și R.I.

s-au adresat pârâtului cu cereri în vederea depunerii actelor necesare pentru redobândirea

cetățeniei române în 25 iunie 2009 și, ulterior, la data de 14 august 2009, la care

nu a primit nici un răspuns scris din partea autorității pârâte.

În raport cu circumstanțele

cauzei și obiectul acțiunii, instanța de recurs constată că în cauză există un refuz

nejustificat al pârâtului de a stabili data la care reclamantul poate depune cererea

de redobândire a cetățeniei române, astfel că, în speță, nu este vorba doar de refuzul

de soluționare a unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a cererii respective,

persoanei reclamante refuzându-i-se un drept elementar, respectiv dreptul de petiționare.

Se reține că reclamantul

nu a solicitat soluționarea favorabilă a cererii de redobândire a cetățeniei române,

ci doar stabilirea datei la care va putea depune cererea și documentele necesare

în vederea redobândirii cetățeniei române, care solicită să fie în maxim 30 de zile

de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Sub acest aspect, Înalta

Curte reține că întemeiat Curtea de apel a apreciat că, față de data formulării

cererilor de către reclamant, a fost încălcat termenul rezonabil de soluționare

a acestor cereri pentru stabilirea datei la care va fi invitat să depună documentele

necesare pentru redobândirea cetățeniei române, în condițiile art. 10

1

și art. 12 din Legea nr. 21/1991.

Nu pot fi primite criticile

din recurs referitoare la faptul că noțiunea de „termen rezonabil” nu este reglementată

în legislația națională sau că termenul rezonabil consacrat în jurisprudența CEDO

s-ar aplica în anumite cazuri expres reglementate și exclusiv rezidenților din țara

a cărei cetățenie o solicită.

Este adevărat că în Legea

nr. 21/1991 nu este reglementat expressis verbis un termen legal sau un termen rezonabil

de soluționare a cererilor de redobândire a cetățeniei române depuse conform

art. 10

1

și art. 12 din lege, însă principiul termenului rezonabil este

direct aplicabil în dreptul intern, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție,

ca urmare a consacrării lui prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

precum și în jurisprudența CEDO.

Totodată, este de reținut

faptul că și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în art. 41 -

Dreptul la bună administrare, se prevede expres că „Orice persoană are dreptul de

a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil

și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor

Uniunii”.

De asemenea, la pct. 11.5

din Recomandarea nr. (80)2 a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei privind

exercitarea puterilor discreționare de către autoritățile administrative este menționat

expres principiul fundamental conform căruia, în exercitarea puterii discreționare,

autoritatea administrativă trebuie să adopte decizia într-un termen rezonabil.

În consecință, este de

la sine înțeles faptul că, în privința termenului rezonabil, deși acesta nu beneficiază

de o reglementare expresă în materia dedusă judecății, conduita autorității administrative

se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei.

În ceea ce privește susținerile

din recurs referitoare la faptul că atitudinea autorităților administrative nu reprezintă

un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004,

și că răspunsul transmis reclamanților în sensul de a aștepta să fie invitați să

depună cererea la o dată ulterioară, sunt neîntemeiate.

Curtea reține, însă, că

faptul de a comunica petentului că urmează a fi invitat să depună documentația sine

die - fără precizarea vreunui termen și fără menționarea unor criterii obiective

în raport de care poate fi determinat cu exactitate un anumit termen - reprezintă

în primul rând un refuz nejustificat de soluționare a cererii prin care se solicita

chiar stabilirea unui termen rezonabil de depunere a actelor și, în al doilea rând,

prin trecerea timpului, o situație de nerespectare a termenului rezonabil de soluționare

a cererii respective.

Este adevărat că autoritatea

publică și-a exprimat cel puțin verbal, așa cum rezultă din susținerile recurentului,

voința în sensul soluționării favorabile a cererii de invitare a petenților să depună

documentația, însă, atâta timp cât soluționarea depinde exclusiv de voința autorității

administrative, care, în speță, va soluționa cererea în raport cu evoluția procesului

de analizare a scrisorilor de intenție deja depuse, realizarea efectivă a dreptului

de petițoinare al petenților este condiționată, în mod arbitrar, de către administrație.

La pronunțarea prezentei

decizii, instanța are în vedere și practica judiciară anterioară în materie a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În raport de toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat, neexistând

motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul

art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. și art. 20 Legea nr. 554/2004, îl va respinge,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor

Externe împotriva sentinței civile nr. 2482 din 26 mai 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 aprilie

2011.