ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1311/2011

Asupra

contestației în anulare de față,

Pe calea

deciziei penale nr. 134 din 18 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a dispus:

„Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de petentul L.I. împotriva deciziei penale nr.

1533/R din 07 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția

I p

enală.

Obligă recurentul petent la plata sumei de 100 lei,

cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă".

În concret

s-au evidențiat următoarele:

Curtea de Apel București, secția

I

penală, prin decizia penală

nr. 1533/RI din 7 octombrie 2010, în

conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. a) raportat la

art. 385

1

alin. (1) lit. e) C. proc. pen.

a respins ca inadmisibil recursul declarat de petentul L.I.

împotriva deciziei penale nr. 796/R din 28 mai 2010 a Tribunalului București,

secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 29056/301/2009.

Decizând

astfel, Curtea a constatat că decizia atacată a fost pronunțată de tribunal ca

instanță de recurs fiind exceptată controlului judiciar ordinar pe calea

recursului astfel cum acesta este stabilit de legiuitor prin dispozițiile art.

385

1

alin. (1) lit. e) C. proc. pen.

Conform

dispozițiilor legale amintite pot fi atacate cu recurs doar "deciziile

pronunțate ca instanțe de apel, de tribunale". în speță, prin decizia

penală nr. 796/R din 28 mai 2010 a Tribunalului București, secția a II-a

penală, a fost respins ca nefondat recursul declarat de petent împotriva

sentinței penale nr. 155 din 12 mai 2010 a Judecătoriei sector 3 București

pronunțată cu ocazia judecății în primă instanță a unei proceduri penale

întemeiate pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Recursul

declarat de petent împotriva deciziei penale nr. 1533/R din 7 octombrie 2010 a

Curții de Apel București, secția

I

penală, este de

asemenea inadmisibil fiind respins ca atare conform

dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. a) raportat la art. 385

1

alin. (1) lit. e) C. proc. pen.

Dispozițiile

art. 385

1

alin. (1) lit. e) C. proc. pen., prin voința

legiuitorului, stabilesc în mod imperativ că pot fi atacate cu recurs doar

"deciziile pronunțate, ca instanțe de apel, de curți de apel'. Ori, în

speță decizia atacată a fost pronunțată de Curte ca instanță de recurs iar

legiuitorul nu a prevăzut și posibilitatea recursului la recurs ca modalitate

de control judiciar ordinar în

sensul

dispozițiilor art. 385

1

C. proc. pen.

Conform art.

192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent a fost obligat la plata sumei de

100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Deși petentul

s-a situat într-un cadru de inadmisibilitate în cererile formulate încă de la

nivelul Curții de Apel, acesta a înțeles a promova expres și o „contestație în

anulare" îndreptată împotriva ultimei decizii, a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, pronunțată în dosarul 29056/301/2009.

Mai mult, în

susținerea unei astfel de contestații în anulare se formulează o cerere de

sesizare a Curții Constituționale cu o excepție - „deoarece sentințele de fond

și de recurs sunt neconstituționale și abuzive cu rea credință în dauna mea și

favorizarea ilegală a făptașilor intimați din dosar".

În esență,

contestația în anulare vizează aspectul că ar fi fost vătămat prin soluțiile

judiciare pronunțate.

Dincolo de

faptul că în cuprinsul contestației în anulare de față nu se invocă cazuri

dintre cele prev. de art. 386 C. proc. pen., este de observat circuitul

procesual derulat în speța de față, cu așezarea petentului într-o poziție de

inadmisibilitate în a-i fi abordat recursul încă de la nivelul Curții de Apel,

cu atât mai mult la Înalta Curte de Casație și Justiție, instanță de judecată

în fața căreia procesual petentul nici nu putea ajunge. A promova astfel o

contestație în anulare raportat la o decizie în care nu s-a constatat altceva

decât inadmisibilitatea căii de atac exercitate este evident un palier de

discuție ce nu poate conduce decât tot la inadmisibilitatea căii de atac extraordinare

întrebuințate.

În același plan, dincolo de împrejurarea că în

cuprinsul cererii

de sesizare a Curții Constituționale nu avem niciun

fel de element juridic sau legătură care să fie specifice unei astfel de

petiții, este

de evidențiat că plasarea

cererii în cadrul susținerii unei căi de atac

extraordinare ce este

inadmisibilă, nu poate să conducă, implicit, decât la împrejurarea juridică că

este neavenită.

Așa fiind, pe

coordonate de inadmisibilitate, cererea de sesizare a Curții Constituționale,

contestația în anulare vor fi respinse.

Văzând și

disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge

cererea de sesizare a Curții Constituționale reținând că excepția invocată de

contestator este inadmisibilă.

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare

formulată de

contestatorul L.I. împotriva deciziei penale nr. 134 din 18

ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă

contestatorul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 1 aprilie 2011.