ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1355/2011

Circumstanțele cauzei. Soluția primei instanțe 1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov reclamanta SC R.O. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. prin D.G.S.C. și D.G.A.M.C. obligarea acestora la restituirea sumei de 1.492.063 lei compusă din 866.854,54 lei dobânzi plătite pentru eșalonare, conform convenției nr. 217 din 14 februarie 2003 și 625.208,75 lei dobânzi și penalități percepute suplimentar, plătite sau/și compensate. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 205 - art. 207 Titlul IX C. proc. fisc., a formulat contestație împotriva actului administrativ fiscal, respectiv decizia de restituire nr. 1509 din 25 martie 2008 și anume contestația nr. 691 din 15 aprilie 2008, înregistrată la pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C. sub nr. 980176 din 16 aprilie 2008. Ulterior, reclamanta a formulat către A.N.A.F. - D.G.A.M.C. o adresă de revenire înregistrată sub nr. 44 din 28 ianuarie 2009, adresă la care pârâta nu a comunicat nici un răspuns. S-a mai arătat că în aceste condiții reclamanta a notificat pârâta cu adresele nr. 128 din 20 martie 2009 și nr. 129 din 20 martie 2009 cu privire la renunțarea la procedura administrativ fiscală reglementată de dispozițiile Titlului IX C. proc. fisc. A mai indicat reclamanta că prin cererea de restituire înregistrată sub nr. 210473 din 20 noiembrie 1007 a solicitat pârâtei A.N.A.F. – D.G.A.M.C. restituirea sumei de 5.766.188,55 lei reprezentând: 4.274.125,27 lei obligații de plată de natura accizelor astfel cum sunt menționate în procesul verbal nr. 1427 din 23 iulie 2002; 866.854,54 lei dobânzi plătite pentru eșalonare conform convenției nr. 217 din 14 februarie 2003; 625.208,74 lei dobânzi și penalități percepute suplimentar plătite și/sau compensate. Prin Decizia de restituire nr. 1509 din 25 martie 2008 pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C. a aprobat pentru restituire suma de 4.242.580 lei și pentru compensare suma de 31.545 lei. Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestație înregistrată sub nr. 980176 din 16 aprilie 2008, menționând reclamanta că deși a insistat în soluționarea acesteia, nici până la data sesizării instanței de judecată pârâta A.N.A.F. nu a pronunțat o decizie, astfel că s-a impus chemarea directă în judecată a autorității. Pârâta A.N.A.F. a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii. 1.

Prin sentința nr. 104/ F din 26 mai 2010, Curtea de Apel Brașov a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta SC R.O. SA Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele considerente. Actul administrativ ce poate fi atacat la instanța de contencios administrativ este decizia de soluționare a contestației pe cale administrativă și nu decizia de impunere, direct, fără parcurgerea etapei contestației administrative, prealabile. Prin urmare, s-a reținut că reclamanta trebuia să aștepte decizia pronunțată de organul fiscal învestit cu soluționarea contestației și în funcție de modalitatea de soluționare să învestească instanța cu analizarea pretențiilor sale. 2. Motivele de recurs înfățișate de recurenta-reclamantă Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel Brașov a declarat recurs reclamanta SC R.O. SA Invocând ca temei legal al recursului promovat prevederile art. 304 pct. 5 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ. și solicitând, ca o consecință a admiterii recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei pentru rejudecare în vederea dezlegării fondului cauzei, recurenta prezentând și un istoric al cauzei, a susținut, în esență, următoarele critici vizând hotărârea primei instanțe: - greșit a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea de față, pe considerentul că societatea trebuia să aștepte soluția organului fiscal investit cu soluționarea contestației administrative, în condițiile în care instanța de fond nu clarifică și nu specifică ce se întâmplă dacă organul fiscal refuză pe termen nelimitat să soluționeze respectiva contestației cum este și cazul în speță; - motivarea instanței de fond referitoare la existența unei opțiuni a societății între două căi de realizare a intereselor sale legitime este evident eronată și lipsită de orice fundament juridic; - cât timp dispozițiile titlului IX din Codul de procedură fiscală referitoare la procedura de soluționare a contestațiilor nu instituie jurisdicție specială administrativă ci reprezintă o procedură administrativă obligatorie, argumentele instanței de fond pornind de la „calea odată aleasă” de parte, nu are aplicabilitate în speță, căci societatea este obligată să urmeze o astfel de procedură; - în același timp, în condițiile în care intimata nu a soluționat în termen contestația sa, fiind vorba despre „tăcerea administrației”, prevederile art. 1 și 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, republicată, potrivit cu care petiționarul căruia nu i s-a răspuns în termen legal se poate adresa instanței de contencios administrativ; - în fine, recurenta apreciază că soluția pronunțată de instanța de fond, în sensul admiterii excepției inadmisibilității invocată de pârâta A.N.A.F. reprezintă în fapt recunoașterea unui abuz de drept împotriva contribuabilului, situația sa putându-se prelungi fără limită în timp.

Apărările intimatei-pârâte Intimata A.N.A.F. a formulat întâmpinare față de motivele de recurs înfățișate de recurenta-reclamantă solicitând respingerea recursului, ca nefondat, în esență, pe considerentul că excepția de inadmisibilitate a fost corect admisă de instanța de fond în condițiile în care nu a fost urmată în cauză procedura prealabilă obligatorie, instituită prin Codul de procedură fiscală.

Probe noi administrate în recurs În dosarul de recurs a fost depusă de către recurentă Decizia nr. 367 din 20 decembrie 2010, privind soluționarea de către A.N.A.F. – D.G.S.C., a contestației formulată de SC R.O. SA Zărnești cu privire la Decizia de restituire nr. 1509 din 25 martie 2008 emisă de D.G.A.M.C., reînregistrată cu nr. 909487 din 7 decembrie 2010.

Considerentele și soluția instanței de recurs Recursul nu este fondat. Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse dar și a apărărilor formulate, în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 304 1 C. proc. civ. și de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că nu subzistă motive de nelegalitate de natură a atrage fie casarea, fie modificarea hotărârii primei instanțe, față de cele în continuare prezentate. Recurenta-reclamantă SC R.O. S.A. a investit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat modificarea Deciziei de restituire nr. 1509 din 25 martie 2008, emisă de D.G.A.M.C., din cadrul A.N.A.F., în sensul obligării autorității pârâte la restituirea sumei de 1.492.063 lei, ca diferență solicitată printr-o cerere de restituire înregistrată la 20 noiembrie 2007 sub nr. 210473, cu acordarea și a cheltuielilor de judecată. Prima instanță, examinând în detaliu raporturile dintre părți în legătură cu sumele cuprinse în cererea de restituire nr. 2846 din 19 noiembrie 2007 și făcând referiri la litigiile anterioare derulate, a respins cererea de față, ca inadmisibilă, încuviințând astfel excepția de inadmisibilitate invocată de pârâta-intimată. Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate criticile recurentei vizând modalitatea în care prima instanță a soluționat cauza pe excepția arătată, fără a mai antama fondul pretențiilor formulate, întrucât, în raport de obiectul acțiunii cu care a fost investită instanța de contencios administrativ, în mod corect s-a făcut aplicarea prevederilor art. 205 și urm., cu raportare la art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. Înalta Curte, în mod constant a statuat în jurisprudența sa în această materie că procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ-fiscale prevăzută de Codul de procedură fiscală (Titlul IX) este o procedură administrativă prealabilă obligatorie și nu o jurisdicție administrativă specială care să se circumscrie dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituția României și prevederile art. 6 din Legea nr. 554/2004, republicată, a contenciosului administrativ. Potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., „deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate […] la instanța de contencios administrativ competentă”. Așa fiind, instanța de fond în mod legal a apreciat că recurenta-reclamantă nu avea posibilitatea formulării directe a acțiunii, în justiție împotriva Deciziei de restituire nr. 1509 din 25 martie 2008, fără parcurgerea căii administrative prealabile. Contrar celor afirmate de recurentă, împrejurarea că inițial aceasta a notificat intimatei intenția de a renunța și de a-și retrage de la soluționare contestația administrativă înregistrată, ceea ce a condus la emiterea Deciziei nr. 136 din 27 aprilie 2009 prin care în temeiul art. 208 C. proc. fisc., s-a luat act de renunțarea SC R.O. SA la contestația formulată împotriva deciziei de restituire nr. 1509 din 25 martie 2008 nu a fost și nu poate fi, din perspectiva textelor legale enunțate, de natură a deschide calea acțiunii directe la instanță, fără ca prin instituirea procedurii administrative obligatorii să se înlăture garanția accesului la justiție. În acest fel a și reținut de altfel, Înalta Curte într-o decizie anterioară, în aceeași cauză practic, prin care a menținut soluția de anulare pe cale judecătorească a Deciziei nr. 136 din 27 aprilie 2009 sus arătată, statuând expres că în ipoteza renunțării la calea administrativă de atac recurenta-reclamată nu mai are posibilitatea formulării acțiunii în justiție împotriva Deciziei de restituire nr. 1509 din 25 martie 2008. Astfel, urmare a actului nou depus în recurs, respectiv a Deciziei nr. 367 din 20 decembrie 2010, emisă de intimata A.N.A.F., prin care a fost în cele din urmă soluționată contestația reclamantei recurente, împotriva aceluiași act administrativ fiscal, această societate are deschisă posibilitatea formulării acțiunii în justiție, atât împotriva acestei din urmă decizii cât și a actului inițial contestat, după cum expres se prevede chiar în cuprinsul Deciziei nr. 367 din 20 decembrie 2010. Emiterea acestei decizii, chiar dacă urmare a unei hotărâri judecătorești irevocabile, confirmă, cu alte cuvinte, justețea soluției pronunțate de instanța de fond. Nici celelalte motive de recurs vizând pretinsa lipsă de claritate și preciziune a argumentelor primei instanțe nu pot fi primite câtă vreme, instanța nu a fost investită cu examinarea pretinsei „tăceri administrative”, respectiv cu posibilul refuz de soluționare a contestației administrative de către A.N.A.F., ci chiar cu solicitarea de modificare a actului administrativ fiscal arătat și de plată a sumelor menționate. În acest context, în mod evident, cu respectarea prevederilor Codului de procedură civilă, a fost cu prioritate examinată regularitatea introducerii acțiunii în justiție, ceea ce, după cum s-a menționat deja, nu constituie o încălcare a dreptului de liber acces la justiție. Prin urmare, constatând că motivele de recurs invocate de recurentă nu sunt întemeiate și că este legală hotărârea recurată, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul de față.