ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1172/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta

SC B.I.C. SRL

a chemat în judecată pe

pârâții A.N.A.

F. – D.G.F.P. București,

solicitând anularea deciziilor nr. 281 din 27 august 2008 și 307 din 18

septembrie 2008 emise de pârâtă.

În motivarea

cererii reclamanta a arătat că de la începutul anului 2008

societatea a fost supusă în mod

inexplicabil unor controale ale statului, atât la punctele de lucru cât și la

sediul central, mai întâi două controale ale Gărzii

Financiare și apoi al A.N.A.F., fiind în imposibilitatea să-și mai

desfășoare

activitatea, fără să se

constate vreo neregulă, societatea fiind cu toate plățile la zi.

Inspectorii

fiscali au anunțat telefonic că au constatat că societatea nu ar fi

angajat persoane cu handicap în

funcție de prevederile O.U.G. nr. 102/1999,

modificată

prin Legea nr. 343/2004. Reclamanta a susținut că, având în vedere obiectul

de activitate al societății, „activități de

protecție și gardă”, aceste prevederi nu îi pot

fi aplicate, organele

fiscale comunicând că aceste aspecte vor fi consemnate în obiecțiuni, lucru

care nu s-a întâmplat.

Reclamanta a mai arătat că Raportul

de inspecție fiscală este lovit de nulitate absolută, întrucât nu este semnat

de toți consilierii și inspectorii.

Inspectorii

fiscali au luat raportul pentru a fi completat cu semnăturile lipsă

și când

reprezentantul societății s-a prezentat la sediul A.N.A.F. pentru a intra în

posesia

acestuia, nu i-a fost comunicat, fiind de rea-credință inserată mențiunea

„refuză să

semneze”, în condițiile în care raportul nu era semnat nici de aceștia.

Pe fond,

reclamanta a susținut că societății nu-i pot fi aplicabile prevederile

O.U.G. nr. 102/1999, modificată prin

Legea nr. 343/2004, întrucât pentru desfășurarea

activității aceasta trebuie să respecte prevederile Legii nr. 333/2003. S

elecția și angajarea personalului de pază și gardă

de corp, impune

îndeplinirea

condițiile cumulative prevăzute de art. 39 din Legea nr. 333/2003,

printre care, să fie apt din punct de vedere

medical pentru exercitarea funcției și să

fie atestat profesional

potrivit prevederilor acestei legi.

Prin sentința civilă nr. 2872 din 7

iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că î

n mod corect

organul administrativ-fiscal – A.F.P. Sector 3 și organul de

soluționare a contestației D.G.F.P. București au

apreciat că, în condițiile în care începând cu data de 01 februarie 2003

reclamanta a depășit numărul de 100 de angajați, în temeiul art. 42 din

O.U.G. nr. 102/1999, aprobată prin Legea nr. 519/2002,

prevederi menținute pentru

perioada

de timp de după data de 18 iulie 2004, prin art. 42 și 43 din Legea

nr. 343/2004, pentru modificarea și completarea O.U.G.

nr. 102/1999, aceasta

avea obligația angajării de persoane cu handicap

cu contracte individuale de

muncă, într-un

procent de cel puțin 4 % din numărul total de angajați. De asemenea, societatea

obligația să solicite repartizarea de

persoane cu handicap la A.N.O.F.M., fiind exceptată de la această obligație

dacă făcea dovada acestei solicitări, fără să i se

repartizeze aceste persoane pentru a fi angajate

cu contract individual de muncă.

Pe de o parte, nu există nici o

dispoziție prin care să excepteze societățile cu obiectul de activitate al

reclamantei de la obligațiile prevăzute de art. 42 din O.U.G. nr. 102/1999,

aprobată prin Legea nr. 519/2002, modificată prin Legea nr. 343/2004,

reclamanta având obligația să se conformeze obligației de a solicita A.N.O.F.M.

persoane cu handicap, calificate în meseriile respective, așa cum prevede art. 43

alin. (2), astfel încât nu există nici o incompatibilitate de aplicare a celor

două acte normative.

Pe de altă parte, chiar și în

această ipoteză, reclamanta avea posibilitatea să refuze angajarea unor

persoane cu handicap cu condiția plății lunare a unei sume egale cu salariul

brut pe economie înmulțit cu numărul de locuri de muncă în care nu a angajat

persoane cu handicap.

Împotriva acestei hotărâri, apreciată

ca nelegală și netemeinică reclamanta SC B.I.C. SRL București a declarat

recurs, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304

1

și 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se arată că hotărârea recurată nu

cuprinde temeiul de fapt și de drept pe care se întemeiază. Instanța de fond nu

a ținut seama de înscrisurile și argumentele prezentate pentru admiterea

plângerii.

În opinia recurentei-reclamante este

fondat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece

hotărârea atacată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a legii.

Se arată că sancțiunea i-a fost

aplicată în temeiul O.U.G. nr. 102/1999 abrogată, fără a se ține seama de

prevederile art. 78 pct. 4 din Legea nr. 448/2006, care implicit exceptează

societățile specializate de protecție și pază de a-și îndeplini obligația de a

angaja persoane cu handicap și de a plăti contribuția pentru protecția și

încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap.

Se susține și faptul că Legea nr. 333/2003

nu îi permite să angajeze astfel de persoane, stabilind clar cum se face

selecția personalului, astfel că nu avea nici obligația de a solicita A.N.O.F.M.

repartizarea de persoane cu handicap în vederea angajării.

Se aduc critici sentinței atacate și

în ceea ce privește soluția cu privire la aspectele de formă care vizau

nulitatea actelor contestate, în raport de prevederile art. 46 din O.G. nr. 92/2003

republicată, urmare a lipsei semnăturii inițiale a inspectorului A.D. pe anexa nr.

3 a raportului de inspecție fiscală, semnătură suplinită ulterior, însă fără a

se respecta rubrica unde figura numele acesteia.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

analizând recursul în raport de criticile invocate, de înscrisurile ce se află

la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente cât și de prevederile art. 304

1

C. proc. civ., apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce

urmează a fi expuse.

Criticile care vizează aspectele

referitoare la nulitatea actelor contestate sunt nefondate.

Lipsa semnăturii unui consilier de

pe anexa nr. 3 a raportului de inspecție fiscală a fost suplinită ulterior și

nu conduce la nulitatea actelor contestate. Acestea sunt întocmite conform

dispozițiilor art. 181 din O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc.,

republicată, cu respectarea condițiilor de formă și conținut prevăzute de

legiuitor pentru decizia de soluționare a contestației, emisă în cadrul

procedurii prealabile administrative, care constituie obiectul contestației la

instanța de contencios administrativ, conform art. 188 alin. (2) din ordonanța

menționată.

Pe de altă parte, raportul de

inspecție fiscală reprezintă un act premergător emiterii deciziei de impunere,

care este de fapt actul administrativ fiscal care produce efecte juridice și

care trebuie să respecte cerințele art. 43 și 46 C. proc. fisc., prevăzute de

legiuitor sub sancțiunea nulității.

Cum în cauză nu s-a pus în discuție

nulitatea acestui act administrativ fiscal, criticile referitoare la

nerespectarea art. 46 din O.G. nr. 92/2003, republicată, sunt nefondate.

Motivul de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi reținut întrucât, după

cum se constată, sentința recurată respectă întru totul cerințele impuse de art.

261 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, atât plângerea

administrativă cât și contestația adresată instanței cuprinde aceleași

argumente, astfel că instanța a analizat, evident, aceleași critici ce au fost

analizate și cu ocazia soluționării procedurii prealabile administrative.

De asemenea, instanța de recurs

apreciază ca nefondat și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Perioada supusă controlului în ceea

ce privește virarea contribuției pentru protecție și încadrarea persoanelor cu

handicap este 1 februarie 2003 – 31 mai 2006.

În această perioadă au fost

incidente dispozițiile art. 42 și 43 din O.U.G. nr. 102/1999, modificată din

Legea nr. 519/2002 și Legea nr. 343/2004, astfel cum în mod corect le-a reținut

și aplicat instanța de fond, neavând relevanță data efectuării controlului și

dispozițiile legale în materie de la acest moment.

Abrogarea O.U.G. nr. 102/1999 a

intervenit prin Legea nr. 448/2006, care a intrat în vigoare la 21 decembrie 2006,

cu excepția art. 42 alin. (1) și art. 57 alin. (4) și (5) care au intrat în

vigoare la 1 ianuarie 2007, conform art. 101 din această lege.

Prin urmare, dispozițiile acestei

legi nu pot retroactiva conform art. 15 din Constituția României, astfel că nu

se poate analiza incidența în cauză a prevederilor art. 78 pct. 4 din Legea nr.

448/2006, indicate dealtfel și greșit, întrucât în realitate e vorba de art. 77

alin. (4), pentru perioada supusă controlului, 1 februarie 2003 – 31 mai 2006,

pentru care s-au stabilit obligațiile fiscale contestate.

În concluzie, în mod corect instanța

de fond a reținut că societatea reclamantă nu se încadrează în excepția

prevăzută de art. 43 alin. (2) din O.U.G. nr. 102/1999, republicată, în

categoria agenților economici exceptați de la plata sumei prevăzute de art. 42 alin.

(1) din actul normativ menționat, nefiind făcută dovada că a solicitat

trimestrial repartizarea de persoane cu handicap și nu i-au fost repartizate

astfel de persoane în vederea angajării de către A.N.O.F.M.

Mai mult faptul că nu a fost

combătură în nici un fel mențiunea cuprinsă în decizia nr. 281 din 27 august 2008,

în sensul că începând cu 1 iunie 2006 societatea recurentă a virat sumele de

bani prevăzute în art. 42 alin. (1) din O.U.G. nr. 102/1999, cu modificările și

completările ulterioare, denotă fără putință de tăgadă, o recunoaștere a

aplicabilității dispozițiilor menționate și după perioada supusă controlului,

astfel că susținerile referitoare la aplicarea greșită a legii sunt total

nefondate.

Având în vedere toate aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza II, coroborat cu

art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC B.I.C.

SRL București împotriva sentinței civile nr. 2872 din 7 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 martie 2010.