ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2535/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC N.A.C.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, Administrația Finanțelor Publice Sector 3 București - Activitatea de Inspecție Fiscală și Administrația Finanțelor Publice Sector 3 București - Serviciul Inspecție Fiscală - Persoane Juridice, suspendarea executării Raportului de Inspecție Fiscală nr. 392730 din 13 noiembrie 2007 și a Deciziei de impunere nr. 603 din 13 noiembrie 2007 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, până la soluționarea cauzei penale.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, faptul că la data de 13 noiembrie 2007, s-au întocmit actele administrative atacate, ca urmare a unei datorii stabilite nelegal în sarcina sa, în cuantum de 15.442.736 lei, reprezentând: accize – 8.803.063 lei, majorări de întârziere aferente – 4.337.330 lei, TVA suplimentar – 1.672.582 lei, majorări de întârziere aferente – 629.761 lei, acte ce au fost contestate în data de 07 decembrie 2007 pe cale administrativă, iar prin Decizia nr. 77 din 04 martie 2008, s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative până la soluționarea dosarului penal. Reclamanta a susținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru suspendarea executării actelor administrativ atacate.

2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 525 din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel București – secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: În privința excepției inadmisibilității cererii, prima instanță a reținut că, la data de 07 decembrie 2007, reclamanta a contestat Decizia de impunere nr. 603 din 13 noiembrie 2007 și Raportul de inspecție fiscală nr. 392730 din 13 noiembrie 2007 emise de Administrația Finanțelor Publice Sector 3 – Serviciul Inspecție Fiscală, prin care s-au stabilit în sarcina societății obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum de 15.442.736 lei, iar prin Decizia nr. 77 din 04 martie 2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală s-a dispus suspendarea soluționării contestației până la soluționarea laturii penele a cauzei.

Ulterior, la data de 21 decembrie 2010, reclamanta a contestat în instanță Decizia de impunere nr. 603 din 13 noiembrie 2007, Raportul de Inspecție Fiscală din 13 noiembrie 2007 și Decizia nr. 77 din 04 martie 2008, acțiune ce face obiectul dosarului înregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr. 12577/2/2010, astfel că aceasta a urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de lege și a învestit organul administrativ cu soluționarea plângerii prealabile, iar împrejurarea că s-a dispus suspendarea soluționării contestației nu echivalează cu neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de suspendare. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că nu sunt îndeplinire cele două cerințe prevăzute de lege.

Cu privire la existența cazului bine justificat, în speță, reclamanta a invocat mai multe aspecte pe care le consideră ca fiind motive de nelegalitate însă nici unul dintre motivele invocate nu poate fi apreciat ca o împrejurare legată de starea de drept sau de fapt de natură să creeze o îndoiala serioasă asupra legalității actului. Astfel, în ceea ce privește susținerile reclamantei în sensul că sumele reținute în decizia de impunere sunt estimative, din înscrisurile existente la dosar rezultă că pentru perioada 16 iulie 2003 – 31 decembrie 2004, inspecția fiscală s-a efectuat pe baza documentelor puse la dispoziție de către reclamantă, iar pentru perioada 01 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2006, inspecția fiscală s-a efectuat prin estimare, conform art. 65.1 și art. 65.2 din H.G.

nr. 1050/2004 și art. 67 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pe baza documentelor de la dosarul fiscal al societății și a datelor existente în evidențele Administrației Finanțelor Publice sector 3 București, întrucât reclamanta nu a pus la dispoziție organelor de inspecție documentele solicitate.

În acest sens, prin adresa din 31 octombrie 2007 s-a solicitat societății reclamante prezentarea documentelor financiar-contabile aferente perioadei 01 ianuarie 2005 – 30 septembrie 2007 și întrucât până la data de 05 noiembrie 2007, nu s-a dat curs acestei solicitări, prin adresa din 05 noiembrie 2007, reclamanta a fost somată să prezinte documentele respective până la data de 06 noiembrie 2007, cu adresa din 06 noiembrie 2007, iar reprezentantul legal al societății a prezentat la sediul Administrației Finanțelor Publice Sector 3, documente ce au fost deja verificate, aferente perioadei de la înființarea societății până la data de 31 decembrie 2004. Referitor la prevenirea unei pagube iminente, prima instanță a reținut că reclamanta nu a administrat probe în dovedire, invocând doar că executarea silită a actelor contestate ar conduce la intrarea societății în stare de insolvență, or, simpla trimitere la perturbarea previzibilă gravă a funcționării societății, nefiind un argument în înțelesul legii pentru aprecierea acestei condiții.

3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC N.A.C.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motive încadrate în drept în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind sumar motivată. A susținut că argumentarea instanței este una contradictorie, întrucât a reținut că un caz bine justificat poate exista doar dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actului administrativ, or, această împrejurare rezultă din întreaga situație de fapt și de drept expusă.

Astfel, a arătat că, în speță, cazul bine justificat este determinat de prejudiciul pe care deja îl suferă societatea, având în vedere că prin suspendarea autorizației de antrepozit fiscal, dată în baza deciziei de impunere, s-a blocat activitatea societății, conducând astfel la blocaj financiar, poprirea conturilor societății, executarea silită și în final la starea de insolvență. A susținut că actele atacate sunt nelegale și netemeinice, din înscrisurile depuse la dosar rezultând prezumția de nelegalitate a lor, iar suspendarea autorizației de antrepozit fiscal s-a datorat exclusiv deciziei de impunere.

Recurenta-reclamantă a considerat, de asemenea, că asupra prezumției de legalitate a actelor a căror suspendare o solicită cade o puternică îndoială având în vedere că sumele reținute sunt estimative, nefiind stabilite în baza actelor contabile ale societății și a realității livrărilor către beneficiarul final, iar tot raportul fiscal a fost întocmit pe supoziții, presupuneri nereale și în contradicție cu legea. Totodată, a arătat că susținerea potrivit căreia societatea nu a prezentat documentele la solicitarea organelor de inspecție fiscală, nu corespunde realității, de fapt aceste acte nu au fost avute în vedere, din corespondență rezultă că a depus o parte dintre acestea, cerând un termen pentru prezentarea celorlalte acte, însă această cerere a fost refuzată, susținând astfel că raportul de inspecție fiscală a fost întocmit numai pe bază de supoziții.

În fine, recurenta-reclamantă a adus o serie de critici pe aspectul cazului bine justificat, arătând că erau evidente și indiciile de nelegalitate ale actelor administrative contestate, privind obligațiile suplimentare de plată, întrucât mențiunile din actul de control prevăd sume mai mari decât cele consemnate prin Rechizitoriul întocmit în cauza penală. Cu privire la paguba iminentă, recurenta-reclamantă a arătat că actele atacate stau la baza revocării autorizației de antrepozit fiscal, autorizația fiind baza întregii activități a societății.

Or, în raport de faptul că principalul obiect de activitate al societății reclamante îl constituie producția și comercializarea de produse energetice (petroliere), iar pentru îndeplinirea acestuia societatea trebuie să fie autorizată ca antrepozit fiscal, prin retragerea acestei autorizații paguba iminentă este evidentă, întrucât societatea nu-și mai poate desfășura niciun fel de activitate și nici nu-și poate onora obligațiile comerciale contractuale asumate, cu consecințe grave asupra acesteia. Totodată, a susținut că întrucât organele competente au apreciat că nu pot soluționa contestația până nu se soluționează latura penală, cu atât mai mult caracterul executoriu al acestui act administrativ este înlăturat.

În concluzie, recurenta a arătat că paguba iminentă rezultă implicit și din îndeplinirea primei condiții, a cazului bine justificat, respectiv perturbarea previzibilă gravă a funcționării societății, iar câtă vreme contestația administrativă nu s-a soluționat, fiind suspendată de mai mult de 2 ani, nu se poate continua litigiul fiscal, neavând deschisă o cale de atac în instanță. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a prevederilor art. 304 pct. 7 și 9 și ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1. Argumente de fapt și de drept relevante Actele administrative fiscale a căror suspendare de executare s-a solicitat sunt Raportul de Inspecție Fiscală din 13 noiembrie 2007 și Deciziei de impunere din 13 noiembrie 2007 prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare în cuantum de 15.442.736 lei, reprezentând: accize – 8.803.063 lei, majorări de întârziere aferente – 4.337.330 lei, TVA suplimentar – 1.672.582 lei, majorări de întârziere aferente – 629.761 lei, împotriva cărora s-a formulat contestație, iar prin Decizia nr. 77 din 04 martie 2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală s-a dispus suspendarea soluționării contestației până la soluționarea laturii penele a cauzei.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile sau apărările părților. Considerentele sentinței atacate conțin argumentele pentru care prima instanță a socotit că nu sunt îndeplinite cerințele cuprinse în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, expuse într-o manieră clară și logică, pe baza analizei aparenței dreptului, în limitele procedurii sumare a suspendării de executare, astfel că motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., nu este fondat. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia. Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat și iminența unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ. Cu privire la cazul bine justificat.

În acord cu hotărârea primei instanțe, care este pusă la adăpost de orice critică, Înalta Curte constată că, din examinarea sumară a actelor fiscale contestate, pentru perioada 16 iulie 2003 – 31 decembrie 2004, inspecția fiscală s-a efectuat pe baza documentelor puse la dispoziție de către reclamantă, iar pentru perioada 01 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2006, inspecția fiscală s-a efectuat prin estimare, conform art. 65.1 și art. 65.2 din H.G nr. 1050/2004 și art. 67 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pe baza documentelor de la dosarul fiscal al societății și a datelor existente în evidențele Administrației Finanțelor Publice Sector 3, ca urmare a faptului că reclamanta nu a pus la dispoziție organelor de inspecție toate documentele de evidență contabilă solicitate.

De altfel, recurenta precizează în motivele de recurs că nu a depus toate actele solicitate de organele de inspecție fiscală, ci doar o parte, întrucât mai avea nevoie de câteva zile, însă cererea prin care a cerut această amânare a fost respinsă, caz în care se constată că efectuarea inspecției prin estimare s-a datorat culpei reclamantei, care nu a dat curs solicitării organelor de inspecție fiscală, deși fusese somată să prezinte respectivele documente. Or, potrivit prevederilor art. 66 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată „Dacă organul fiscal nu poate determina mărimea bazei de impunere, acesta trebuie să o estimeze. În acest caz trebuie avute în vedere toate datele și documentele care au relevanță pentru estimare.

Aceasta constă în identificarea acelor elemente care sunt cel mai apropiate situației de fapt fiscale”. Nefondate sunt și celelalte critici exprimate de recurenta - reclamantă în ceea ce privește indiciile de nelegalitate ce nu au fost corect examinate de prima instanță în conturarea cerințelor cazului bine justificat. Așa fiind, argumentele legate de legalitatea actului administrativ nu pot fi apreciate pozitiv în cadrul analizei întemeiate pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată. În ceea ce privește paguba iminentă, instanța de control judiciar constată că, în mod temeinic și legal, judecătorul fondului a apreciat că susținerile reclamantei sunt simple afirmații nedovedite, întrucât nu s-a probat faptul că executarea silită a actelor contestate ar conduce la intrarea societății în stare de insolvență.

Or, afirmația în sensul că prin executarea actului administrativ atacat s-ar perturba grav activitatea unei societăți comerciale, nu conduce implicit și automat la concluzia îndeplinirii acestei cerințe. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat potrivit art. 14 alin. (4) din Lege nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC N.A.C.I. SRL București împotriva sentinței nr. 525 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București – secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 mai 2011.