ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2535/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2535/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC N.A.C.I. SRL a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București, Administrația Finanțelor Publice Sector 3 București -

Activitatea de Inspecție Fiscală și Administrația Finanțelor Publice Sector 3

București - Serviciul Inspecție Fiscală - Persoane Juridice, suspendarea executării

Raportului de Inspecție Fiscală nr. 392730 din 13 noiembrie 2007 și a Deciziei

de impunere nr. 603 din 13 noiembrie 2007 privind obligațiile fiscale

suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, până la soluționarea

cauzei penale.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat, în esență, faptul că la data de 13 noiembrie 2007, s-au

întocmit actele administrative atacate, ca urmare a unei datorii stabilite

nelegal în sarcina sa, în cuantum de 15.442.736 lei, reprezentând: accize –

8.803.063 lei, majorări de întârziere aferente – 4.337.330 lei, TVA suplimentar

– 1.672.582 lei, majorări de întârziere aferente – 629.761 lei, acte ce au fost

contestate în data de 07 decembrie 2007 pe cale administrativă, iar prin

Decizia nr. 77 din 04 martie 2008, s-a dispus suspendarea soluționării

contestației administrative până la soluționarea dosarului penal.

Reclamanta a susținut,

în esență, că sunt îndeplinite condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004,

pentru suspendarea executării actelor administrativ atacate.

instanțe

Prin sentința

nr. 525 din 26 ianuarie 2011,

Curtea de Apel București – secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal

a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâta Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București și cererea formulată de reclamantă,

ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

În privința excepției

inadmisibilității cererii, prima instanță a reținut că,

la data de 07 decembrie 2007,

reclamanta a contestat Decizia de impunere nr. 603 din 13 noiembrie 2007 și

Raportul de inspecție fiscală nr. 392730 din 13 noiembrie 2007 emise de

Administrația Finanțelor Publice Sector 3 – Serviciul Inspecție Fiscală, prin

care s-au stabilit în sarcina societății obligații fiscale suplimentare de

plată în cuantum de 15.442.736 lei, iar prin Decizia nr. 77 din 04 martie 2008

emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală s-a dispus suspendarea

soluționării contestației până la soluționarea laturii penele a cauzei.

Ulterior, la data de 21

decembrie 2010, reclamanta a contestat în instanță Decizia de impunere nr. 603

din 13 noiembrie 2007, Raportul de Inspecție Fiscală din 13 noiembrie 2007 și

Decizia nr. 77 din 04 martie 2008, acțiune ce face obiectul dosarului

înregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr. 12577/2/2010, astfel că

aceasta a urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de lege și a

învestit organul administrativ cu soluționarea plângerii prealabile, iar

împrejurarea că s-a dispus suspendarea soluționării contestației nu echivalează

cu neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de suspendare.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a reținut că nu sunt îndeplinire cele două cerințe prevăzute de lege.

Cu privire la existența

cazului bine justificat, în speță, reclamanta a invocat mai multe aspecte pe

care le consideră ca fiind motive de nelegalitate însă nici unul dintre

motivele invocate nu poate fi apreciat ca o împrejurare legată de starea de

drept sau de fapt de natură să creeze o îndoiala serioasă asupra legalității

actului.

Astfel, în ceea ce

privește susținerile reclamantei în sensul că sumele reținute în decizia de

impunere sunt estimative, din înscrisurile existente la dosar rezultă că pentru

perioada 16 iulie 2003 – 31 decembrie 2004, inspecția fiscală s-a efectuat pe

baza documentelor puse la dispoziție de către reclamantă, iar pentru perioada

01 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2006, inspecția fiscală s-a efectuat prin

estimare, conform art. 65.1 și art. 65.2 din H.G. nr. 1050/2004 și art. 67 din

O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pe baza documentelor de la

dosarul fiscal al societății și a datelor existente în evidențele

Administrației Finanțelor Publice sector 3 București, întrucât reclamanta nu a

pus la dispoziție organelor de inspecție documentele solicitate.

În acest sens, prin

adresa din 31 octombrie 2007 s-a solicitat societății reclamante prezentarea

documentelor financiar-contabile aferente perioadei 01 ianuarie 2005 – 30

septembrie 2007 și întrucât până la data de 05 noiembrie 2007, nu s-a dat curs

acestei solicitări, prin adresa din 05 noiembrie 2007, reclamanta a fost somată

să prezinte documentele respective până la data de 06 noiembrie 2007, cu adresa

din 06 noiembrie 2007, iar reprezentantul legal al societății a prezentat la

sediul Administrației Finanțelor Publice Sector 3, documente ce au fost deja

verificate, aferente perioadei de la înființarea societății până la data de 31

decembrie 2004.

Referitor la prevenirea

unei pagube iminente, prima instanță a reținut că reclamanta nu a administrat

probe în dovedire, invocând doar că executarea silită a actelor contestate ar

conduce la intrarea societății în stare de insolvență, or, simpla trimitere la

perturbarea previzibilă gravă a funcționării societății, nefiind un argument în

înțelesul legii pentru aprecierea acestei condiții.

exercitată în cauză

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta SC N.A.C.I. SRL, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, pentru motive încadrate în drept în art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind sumar motivată.

A susținut că

argumentarea instanței este una contradictorie, întrucât a reținut că un caz

bine justificat poate exista doar dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o

îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, care constituie

unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actului administrativ, or,

această împrejurare rezultă din întreaga situație de fapt și de drept expusă.

Astfel, a arătat că, în

speță, cazul bine justificat este determinat de prejudiciul pe care deja îl

suferă societatea, având în vedere că prin suspendarea autorizației de

antrepozit fiscal, dată în baza deciziei de impunere, s-a blocat activitatea

societății, conducând astfel la blocaj financiar, poprirea conturilor

societății, executarea silită și în final la starea de insolvență.

A susținut că actele

atacate sunt nelegale și netemeinice, din înscrisurile depuse la dosar

rezultând prezumția de nelegalitate a lor, iar suspendarea autorizației de

antrepozit fiscal s-a datorat exclusiv deciziei de impunere.

Recurenta-reclamantă a

considerat, de asemenea, că asupra prezumției de legalitate a actelor a căror

suspendare o solicită cade o puternică îndoială având în vedere că sumele

reținute sunt estimative, nefiind stabilite în baza actelor contabile ale

societății și a realității livrărilor către beneficiarul final, iar tot

raportul fiscal a fost întocmit pe supoziții, presupuneri nereale și în

contradicție cu legea.

Totodată, a arătat că

susținerea potrivit căreia societatea nu a prezentat documentele la solicitarea

organelor de inspecție fiscală, nu corespunde realității, de fapt aceste acte

nu au fost avute în vedere, din corespondență rezultă că a depus o parte dintre

acestea, cerând un termen pentru prezentarea celorlalte acte, însă această

cerere a fost refuzată, susținând astfel că raportul de inspecție fiscală a

fost întocmit numai pe bază de supoziții.

În fine,

recurenta-reclamantă a adus o serie de critici pe aspectul cazului bine

justificat, arătând că erau evidente și indiciile de nelegalitate ale actelor

administrative contestate, privind obligațiile suplimentare de plată, întrucât

mențiunile din actul de control prevăd sume mai mari decât cele consemnate prin

Rechizitoriul întocmit în cauza penală.

Cu privire la paguba

iminentă, recurenta-reclamantă a arătat că actele atacate stau la baza

revocării autorizației de antrepozit fiscal, autorizația fiind baza întregii

activități a societății. Or, în raport de faptul că principalul obiect de

activitate al societății reclamante îl constituie producția și comercializarea

de produse energetice (petroliere), iar pentru îndeplinirea acestuia societatea

trebuie să fie autorizată ca antrepozit fiscal, prin retragerea acestei

autorizații paguba iminentă este evidentă, întrucât societatea nu-și mai poate

desfășura niciun fel de activitate și nici nu-și poate onora obligațiile

comerciale contractuale asumate, cu consecințe grave asupra acesteia.

Totodată, a susținut că

întrucât organele competente au apreciat că nu pot soluționa contestația până

nu se soluționează latura penală, cu atât mai mult caracterul executoriu al

acestui act administrativ este înlăturat.

În concluzie, recurenta

a arătat că paguba iminentă rezultă implicit și din îndeplinirea primei

condiții, a cazului bine justificat, respectiv perturbarea previzibilă gravă a

funcționării societății, iar câtă vreme contestația administrativă nu s-a

soluționat, fiind suspendată de mai mult de 2 ani, nu se poate continua

litigiul fiscal, neavând deschisă o cale de atac în instanță.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a prevederilor art. 304

pct. 7 și 9 și ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat.

de drept relevante

Actele administrative

fiscale a căror suspendare de executare s-a solicitat sunt Raportul de

Inspecție Fiscală din 13 noiembrie 2007 și Deciziei de impunere din 13

noiembrie 2007 prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale

suplimentare în cuantum de 15.442.736 lei, reprezentând: accize – 8.803.063

lei, majorări de întârziere aferente – 4.337.330 lei, TVA suplimentar –

1.672.582 lei, majorări de întârziere aferente – 629.761 lei, împotriva cărora

s-a formulat contestație, iar prin Decizia nr. 77 din 04 martie 2008 emisă de

Agenția Națională de Administrare Fiscală s-a dispus suspendarea soluționării

contestației până la soluționarea laturii penele a cauzei.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În conformitate cu

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească

trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile sau apărările

părților.

Considerentele

sentinței atacate conțin argumentele pentru care prima instanță a socotit că nu

sunt îndeplinite cerințele cuprinse în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

expuse într-o manieră clară și logică, pe baza analizei aparenței dreptului, în

limitele procedurii sumare a suspendării de executare, astfel că motivul de

recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu este fondat.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Suspendarea executării

actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și

intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului,

până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiții care trebuie

îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat și iminența unei pagube, conform

definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act

normativ.

Cu privire la cazul

bine justificat.

În acord cu hotărârea

primei instanțe, care este pusă la adăpost de orice critică, Înalta Curte

constată că, din examinarea sumară a actelor fiscale contestate, pentru

perioada 16 iulie 2003 – 31 decembrie 2004, inspecția fiscală s-a efectuat pe

baza documentelor puse la dispoziție de către reclamantă, iar pentru perioada

01 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2006, inspecția fiscală s-a efectuat prin

estimare, conform art. 65.1 și art. 65.2 din H.G nr. 1050/2004 și art. 67 din

O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pe baza documentelor de la

dosarul fiscal al societății și a datelor existente în evidențele

Administrației Finanțelor Publice Sector 3, ca urmare a faptului că reclamanta

nu a pus la dispoziție organelor de inspecție toate documentele de evidență contabilă

solicitate.

De altfel, recurenta

precizează în motivele de recurs că nu a depus toate actele solicitate de

organele de inspecție fiscală, ci doar o parte, întrucât mai avea nevoie de

câteva zile, însă cererea prin care a cerut această amânare a fost respinsă,

caz în care se constată că efectuarea inspecției prin estimare s-a datorat

culpei reclamantei, care nu a dat curs solicitării organelor de inspecție

fiscală, deși fusese somată să prezinte respectivele documente.

Or, potrivit

prevederilor art. 66 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură

fiscală, republicată „Dacă organul fiscal nu poate determina mărimea bazei de

impunere, acesta trebuie să o estimeze. În acest caz trebuie avute în vedere

toate datele și documentele care au relevanță pentru estimare. Aceasta constă

în identificarea acelor elemente care sunt cel mai apropiate situației de fapt

fiscale”.

Nefondate sunt și

celelalte critici exprimate de recurenta - reclamantă în ceea ce privește

indiciile de nelegalitate ce nu au fost corect examinate de prima instanță în

conturarea cerințelor cazului bine justificat.

Așa fiind, argumentele

legate de legalitatea actului administrativ nu pot fi apreciate pozitiv în

cadrul analizei întemeiate pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004,

modificată și completată.

În ceea ce privește

paguba iminentă, instanța de control judiciar constată că, în mod temeinic și

legal, judecătorul fondului a apreciat că susținerile reclamantei sunt simple

afirmații nedovedite, întrucât nu s-a probat faptul că

executarea silită a actelor

contestate ar conduce la intrarea societății în stare de insolvență.

Or,

afirmația în sensul că prin

executarea actului administrativ atacat s-ar perturba grav activitatea unei

societăți comerciale, nu conduce implicit și automat la concluzia îndeplinirii

acestei cerințe.

soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele

expuse, în temeiul

art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat potrivit art. 14 alin.

(4) din Lege nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC N.A.C.I. SRL București împotriva sentinței nr. 525 din 26

ianuarie 2011 a Curții de Apel București – secția a VIII-a, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 5 mai 2011.