ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2347/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 decembrie 2009 pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC U. SA a chemat în judecată pe pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală – Administrația Finanțelor Publice Sector 1 și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București - Serviciul soluționare contestații, solicitând anularea deciziei nr. 196 din 26 iunie 2009 emisă de A.F.P., prin care a fost respinsă contestația înregistrată la 24 aprilie 2009 și a deciziei de impunere nr. 166 din 30 martie 2009 și Raportului de inspecție fiscală din 30 martie 2009 emise de A.F.P.

Sector 1 și, în subsidiar, reverificarea societății pentru a beneficia de dreptul prevăzut de art. 8 alin. (3) C. proc. fisc. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că, prin actele contestate, au fost stabilite suplimentar în sarcina societății obligații fiscale în sumă de 358.172 lei cu titlu de TVA și 254.387 lei cu titlu de majorări de întârziere, în urma inspecției fiscale cu privire la TVA aferentă perioadei 01 octombrie 2003 - 30 septembrie 2008. A susținut reclamanta că actele administrativ fiscale contestate sunt nelegale deoarece a fost încălcată perioada ultimilor 3 ani fiscali asupra căreia poate fi desfășurată inspecția fiscală, decizia de impunere a fost insuficient motivată în fapt și în drept și a intervenit prescripția pentru suma de 18.349 lei reprezentând TVA și accesoriile aferente.

Pârâta A.F.P. Sector 1, prin întâmpinare, a invocat excepția inadmisibilității cererii de anulare a deciziei de impunere nr. 166/2009 cu privire la TVA stabilită suplimentar în sumă de 131.777 lei și respingerea, ca inadmisibilă, a cererii cu privire la anularea acestor sume, iar pe fondul cauzei respingerea celorlalte capete de cerere referitoare la TVA în sumă de 385.172 lei și accesoriile aferente. A susținut pârâta că, în ceea ce privește TVA în sumă de 220.797 lei, din analiza raportului de inspecție fiscală rezultă că verificarea s-a efectuat în cadrul termenului de prescripție, iar în ce privește TVA, în sumă de 202.448 lei în perioada ianuarie 2004 – septembrie 2008, decizia este legal motivată de organele de inspecție fiscală.

În ce privește TVA stabilit suplimentar în sumă de 23.947 lei, pârâta a arătat că, prin decizia contestată, s-a dispus o nouă verificare, invocând excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere, precum și pentru TVA în sumă de 74.501 lei. Prin sentința civilă nr. 2854 din 14 iunie 2010, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: - a admis excepția lipsei de interes și, în consecință, a respins, ca fiind lipsit de interes, capătul de cerere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală prin decizia nr. 166 din 30 martie 2009, respectiv TVA suplimentară în sumă de 131.777 lei și accesorii aferente în sumă de 254387 lei; - a respins, ca neîntemeiată acțiunea reclamantei pentru capătul de cerere referitor la suma de 226.395 lei TVA suplimentar.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin Decizia nr. 196 din 26 iunie 2009, a fost soluționată contestația reclamantei împotriva deciziei de impunere din 30 martie 2009, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală din 30 martie 2009, în sensul că a respins, în parte, ca neîntemeiată contestația pentru suma de 226.395 lei, reprezentând TVA stabilită suplimentar, și a desființat, în parte, decizia de impunere cu privire la TVA stabilită suplimentar în sumă de 131.777 lei și accesorii aferente TVA în sumă de 254.387 lei, urmând ca organele de inspecție fiscală din cadrul A.F.P. Sector 1 să procedeze la reanalizarea situației fiscale a societății.

Perioada supusă inspecției fiscale a fost 01 octombrie 2003-30 septembrie 2008, iar prin Raportul de inspecție s-a dispus respingerea la deducere a sumei de 220.797 lei reprezentând TVA aferentă perioadei controlate. Analizând cu prioritate în temeiul art. 137 C. proc. civ. excepțiile invocate prin întâmpinare, Curtea de apel a apreciat ca fiind întemeiată excepția lipsei de interes a acțiunii reclamantei referitoare la capătul de cerere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată, respectiv TVA suplimentar în sumă de 131.777 lei și accesorii aferente în sumă de 254387 lei, reținând că, prin decizia de soluționare a contestației, a fost desființată decizia de impunere cu privire la această sumă, urmând a se proceda la reanalizarea situației fiscale a societății, conform dispozițiilor art. 216 alin. (3) C. proc.

fisc. și pct. 12.7 și pct. 12.8 din Instrucțiunile aprobate prin Ordinul președintelui A.N.A.F. nr. 519/2005. Referitor la suma de 226.395 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar, Curtea de apel a reținut că motivul pentru care această sumă a fost respinsă la deducere constă în faptul că facturile de achiziție sunt incomplete și nu conțin codul de înregistrare fiscală, precum și datele cumpărătorului, așa cum impun dispozițiile art. 29 B lit. a) din Legea nr. 345/2002 și art. 155 alin. (5) lit. c) coroborat cu art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc. A reținut instanța că, în ceea ce privește suma de 74.501 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise la 28 iulie 2008 și 12 septembrie 2008 de către SC J.B.I.

SRL, aceasta este aferentă lucrărilor de renovare a imobilului din Str. Negustori, subînchiriat în parte de societate, lucrările fiind realizate și pentru alte suprafețe care nu fac obiectul contractului. În ce privește suma de 62.874 lei TVA suplimentar, instanța a reținut că aceasta este rezultată dintr-un număr de nouă facturi emise în baza contractului de prestări servicii încheiat la 28 decembrie 2007, întrucât în rapoartele de lucru anexate se menționează că facturarea s-a efectuat în baza art. 4 pct. 8 din Contract, articol inexistent, iar prestările de servicii nu au legătură cu activitatea societății.

În consecință, Curtea de apel a reținut că în mod corect organele fiscale au respins la rambursare TVA și au stabilit TVA rămasă suplimentar de plată în sumă de 109.956 lei cu majorări și penalități de întârziere în sumă de 254.387 lei, calculate până la data de 25 martie 2009. Referitor la încălcarea de către organele fiscale a termenului de prescripție pentru creanțele născute anterior datei de 01 ianuarie 2004, instanța a reținut că, la data începerii controlului, era în vigoare O.G.

nr. 70/1997, care, în art. 21 și art. 22, prevedea că dreptul organelor de control fiscal de a stabili diferențe de impozite și majorări de întârziere, precum și de a constata contravenții și de a aplica penalități se prescrie în termen de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declarației pentru perioada respectivă sau 5 ani de la data comunicării către contribuabili a impozitului stabilit, iar în privința reclamantei este aplicabil termenul de 5 ani de la data depunerii declarației fiscale pentru perioada respectivă. A mai reținut instanța că în mod legal inspecția fiscală s-a efectuat în cadrul termenului de prescripție pentru perioada 1 octombrie 2003 – 30 septembrie 2008, conform O.G.

nr. 70/1997, iar pentru obligațiile fiscale începând cu luna ianuarie 2004, sunt aplicabile dispozițiile art. 91 coroborat cu art. 23 C. proc. fisc. Referitor la susținerile reclamantei privind încălcarea obligației organului fiscal de a îndruma societatea pentru corectarea facturilor, din cuprinsul deciziei nr. 196/2009, instanța a reținut că i s-a adus la cunoștință societății posibilitatea de a solicita corectarea documentelor conform pct. 81 1 din Normele metodologice, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, și art. 159 C. fisc., însă nu au fost prezentate, pe perioada desfășurării controlului, documentele corectate.

Cu privire la facturile din anul 2008 pentru care nu s-a admis deducerea de TVA în anul 2008, a reținut instanța că aceste facturi nu conțin datele de identificare a beneficiarului, respectiv codul de înregistrare fiscală, număr de înmatriculare la Registrul Comerțului etc. și nu cuprind nici informațiile prevăzute de Codul fiscal, obligatorii pentru posibilitatea deducerii TVA. Pe cale de consecință, Curtea de apel a respins susținerile reclamantei privind dreptul de deducere al TVA pe baza unei facturi de achiziții incomplete, reținând că aceste documente nu au fost corectate pe perioada desfășurării inspecției fiscale, conform dispozițiilor art. 159 C. fisc. și pct. 811 din Normele metodologice aprobate prin H.G.

nr. 44/2004, așa cum corect au reținut și organele fiscale. Împotriva sentinței civile nr. 2854 din 14 iunie 2010 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta SC U. SA – București, criticând-o pentru nelegalitate, recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. – „hotărârea cuprinde motive contradictorii”, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, precum și pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., conform căruia cauza poate fi examinată sub toate aspectele. Criticile formulate de recurenta-reclamantă, subsumate motivelor de recurs invocate sunt, în esență, următoarele: 1) deși a reținut că dispoziția aplicabilă creanțelor născute anterior datei de 1 aprilie 2004, cu privire la calculul termenului de prescripție, este cuprinsă în art. 21 din O.G.

nr. 70/1997, conform acestei dispoziții termenul de prescripție fiind împlinit înainte de începerea inspecției fiscale, cu toate acestea, în cuprinsul aceleiași sentințe instanța de fond a reținut că inspecția fiscală s-a efectuat în cadrul termenului de prescripție pentru perioada 1 octombrie 2003 – 30 septembrie 2008, fiind aplicabil art. 91 coroborat cu art. 23 C. proc.

fisc., considerentele sentinței fiind astfel contradictorii; 2) în considerentele sentinței, prima instanță reproduce practic susținerile organelor de inspecție fiscală, expuse în Raportul de inspecție fiscală sau decizia de soluționare a contestației fiscale, nefiind analizate argumentele expuse de societate în sprijinul acțiunii formulate, practic instanța de fond nearătând care au fost motivele de fapt și de drept care au stat la baza respingerii ca neîntemeiată a acțiunii având ca obiect rambursarea de TVA în sumă de 226.395 lei; 3) în mod nelegal instanța de fond a refuzat să analizeze legalitatea măsurii dispuse de organul fiscal prin decizia nr. 196 din 26 iunie 2009 prin care s-a desființat în parte decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală, urmând ca pentru suma de 131.777 lei să se procedeze la reanalizarea situației fiscale a societății; 4) în mod eronat și nelegal instanța de fond nu a aplicat dispozițiile art. 98 alin. (3) teza I C. proc.

fisc., potrivit cărora „inspecția fiscală se efectuează asupra creanțelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligația depunerii declarațiilor fiscale”, inspecția fiscală putând fi extinsă doar în una din situațiile enumerate la literele a), b) sau c) din textul art. 98 alin. (3) teza a II-a, dar organul fiscal nu a dispus extinderea perioadei controlate. Consideră recurenta-reclamantă că în această situație sunt aplicabile dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actul administrativ fiscal atacat fiind lovit de nulitate. 5) autoritățile fiscale, precum și instanța fondului, au respins în mod nelegal dreptul societății de a deduce TVA în sumă de 202.448 lei, invocând motive de ordin formal și anume faptul că facturile privind achiziția unor bunuri sunt incomplete, lipsind codul de înregistrare fiscală al societății precum și alte informații, fiind astfel ignorate principiile Curții Europene de Justiție în materia restituirii de TVA.

În conformitate cu prevederile art. 18 paragraful 1 din Directiva 77/388/CEE privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la sistemul comun de TVA și art. 22 paragraful 3 din aceeași directivă, susține recurenta-reclamantă, în vederea deducerii de TVA, persoana înregistrată ca plătitor de TVA trebuie să dețină în mod obligatoriu o factură fiscală care să cuprinsă prețul și cota de impozitare aplicabilă, celelalte mențiuni ale facturii fiscale fiind lăsate la aprecierea statelor membre, acestea trebuind a fi limitate la strictul necesar pentru atingerea scopului urmărit – exercitarea controlului sistemului TVA percepea și colectarea corectă a taxei și prevenirea cazurilor de fraudă.

Mai mult decât atât, susține recurenta-reclamantă, lipsa parțială a datelor de identificare a beneficiarului nu a împiedicat organele de inspecție fiscală să determine în concret derularea operațiunilor efectuate de societate cu furnizorii său, organele fiscale de control constatând că tranzacțiile pentru care au fost întocmite facturi fiscale au avut loc în realitate, atât beneficiarul cât și prestatorul fiind reali și nu fictivi, substanța având astfel prevalență asupra formei facturii fiscale; 6) cât privește TVA deductibilă în sumă de 62.874 lei neadmisă la deducere de către organul fiscal și implicit de instanța de fond, pe motiv că serviciile achiziționate de societate au fost facturate în baza art. 4.8 din Contractul de servicii încheiat între cele două societăți, articol inexistent, recurenta-reclamantă susține că în mod eronat s-a procedat la respingerea de la deducere a acestei sume, întrucât temeiul în baza căruia s-a emis factura de prestări servicii îl constituie întreg contractul de servicii de consultanță încheiat la 28 decembrie 2007, care prevede la art. 4.7.

obligativitatea acceptului raportului de lucrări de către societate, acesta reprezentând momentul în care au luat naștere factorul generator și exigibilitatea TVA, potrivit art. 136 1 și art. 134 2 C. proc. fisc.; 7) în mod nelegal a fost respins la deducerea TVA aferentă serviciilor în sumă de 38.927 lei și anume servicii de consultanță/ asistență legate de obținerea unui împrumut bancar, de listarea societății, ședința A.G.A. din 6 martie 2008, demolarea unor corpuri de clădire proprietatea societății și modificarea unui număr cadastral, cât și TVA aferent serviciilor B în sumă de 23.947 lei, reprezentând servicii de asistență financiară, contabilă și juridică referitor la raportul de due diligence efectuat de către cumpărătorul societății, care a fost asistat de o societate de avocatură.

Lucrările incriminate, susține recurenta-reclamantă, nu reprezintă servicii de consultanță prestate către cumpărător, care într-adevăr trebuie suportate de către V.G. pentru consultanții săi, ci reprezintă activități de punere la dispoziția acestora a datelor, documentelor și informațiilor pe care orice societate le pune la dispoziția cumpărătorului atunci când este achiziționată. Pe de altă parte, susține recurenta-reclamantă, art. 145 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. stabilește doar două condiții de deductibilitate a TVA și anume „achiziția să fie destinată în folosul unei operațiuni taxabile” și să aibă la bază facturi care să cuprinsă informațiile prevăzute de art. 155 alin. (5), condiții îndeplinite de societate.

Se solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Intimata-pârâtă Administrația Finanțelor Publice sector 1 București a depus întâmpinare la motivele de recurs formulate de reclamantă, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca temeinică și legală. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, în raport de întreg materialul probator administrat în cauză, precum și legislația incidentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare. În fapt, contestația formulată de recurenta-reclamantă în contencios administrativ și fiscal vizează exonerarea sa de la plata sumei de 226.395 lei, reprezentând TVA considerat nedeductibil și respins la rambursare și a accesoriilor aferente în sumă de 214.156 lei.

Prin Decizia nr. 196 din 26 iunie 2009 prin care s-a soluționat pe cale administrativă contestația formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 166 din 30 martie 2009 și a Raportului de inspecție fiscală din 30 martie 2009, Serviciul Soluționare Contestații din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice București a desființat în parte Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală cu privire la TVA suplimentar în sumă de 131.777 lei și accesorii aferente în sumă de 254.387 lei, urmând ca organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Finanțelor Publice Sector 1 să procedeze la reanalizarea situației fiscale a societății, ținând cont de prevederile legale și totodată, a respins în parte contestația formulată, ca neîntemeiată, împotriva aceleiași decizii de impunere pentru obligații suplimentare de plată în sumă de 226.395 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar în urma inspecției fiscale.

Prin sentința civilă nr. 2854 din 14 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca fiind lipsită de interes acțiunea reclamantei SC U. SA referitoare la capătul de cerere privind obligația suplimentară de plată stabilită de inspecția fiscală prin Decizia nr. 166 din 30 martie 2009, respectiv TVA suplimentar în sumă de 131.777 lei și accesorii aferente în sumă de 254.387 lei, tocmai în ideea că pentru această sumă în contestația administrativă s-a dispus a se proceda de către organele inspecției fiscale la reanalizarea situației fiscale a acestei sume.

Deși nu a criticat soluția instanței de fond sub acest aspect, recurenta-reclamantă într-unul din motivele de recurs (3) precizează că în mod nelegal instanța de fond a refuzat să analizeze legalitatea măsurii dispuse de organul fiscal în ceea ce privește reanalizarea situației fiscale a societății pentru suma de 131.777 lei și accesoriile aferente. Este neîntemeiat acest motiv de recurs și totodată lipsit de interes, deoarece chiar recurenta-reclamantă precizează că în urma reverificării a fost admisă la rambursare suma de 115.431 lei în sarcina societății, fiind respinsă suma de 16.346 lei, din totalul de 131.777 lei, din care 4.668 lei TVA aferent lunii decembrie 2003, aferent setului 1 de facturi și 11.678 lei TVA aferent serviciilor A din setul 3 de facturi, suma totală aferentă sectorului 3 pentru care s-a dispus reverificarea fiind de 38.927 lei.

Oricum, concluziile reverificării dispuse și efectuate de inspecția fiscală s-au concretizat într-o altă Decizie de impunere nr. 449 din 21 octombrie 2010, ce a făcut obiectul unei alte contestații, aceasta fiind rezolvată aproape integral în favoarea recurentei-reclamante. Din moment ce suma de 131.777 lei și accesoriile aferente au făcut obiectul unei alte contestații administrative, critica formulată de recurenta-reclamantă pe această sumă, în speța de față, nu se mai justifică. Într-un prim motiv de recurs recurenta-reclamantă susține că în ceea ce privește calculul termenului de prescripție pentru creanțele născute anterior datei de 1 ianuarie 2004, considerentele sentinței sunt contradictorii pentru că se motivează termenul de prescripție inițial, în temeiul art. 21 din O.G.

nr. 70/1997 și apoi se extinde aplicarea acestui text de lege și pentru creanțele fiscale născute ulterior datei de 1 ianuarie 2004, perioadă pentru care termenul de prescripție este de 3 ani și se calculează conform art. 98 alin. (3) teza 1 C proc fisc. Susținerile recurentei-reclamante cu privire la împlinirea termenului de prescripție înainte de începerea inspecției fiscale pentru creanțele născute anterior datei de 1 ianuarie 2004 nu au nicio relevanță pentru că în cadrul contestației soluționată prin Decizia nr. 196 din 26 iunie 2009 cu privire la TVA în sumă de 18.349 lei, aferentă perioadei octombrie 2003 – decembrie 2004, decizia de impunere din 30 martie 2009 a fost desființată, organele de inspecție fiscală reanalizând cauza pe aceeași perioadă, această sumă fiind deci supusă reverificării, ea făcând parte din suma totală de 131.777 lei pentru care s-a dispus reverificarea și care a fost analizată mai sus.

Cât privește critica recurentei-reclamante referitoare la calculul termenului de prescripție pentru creanțele fiscale născute după 1 ianuarie 2004, în opinia acesteia fiind aplicabil textul prevăzut de art. 98 alin. (3) teza I C. proc. fisc., conform cărora „inspecția fiscală se efectuează asupra creanțelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligația depunerii declarației fiscale”, această perioadă putând fi extinsă doar în situațiile enumerate la lit. a), b) sau c) din textul art. 98 alin. (3) teza a II-a C. proc. fisc., instanța de control judiciar constată că este neîntemeiată. Creanțele fiscale născute după 1 ianuarie 2004 sunt reprezentate de suma de 202.448 lei – TVA, neacceptat la deducere, aferent perioadei ianuarie 2004 – septembrie 2008 dat fiind că facturile de achiziții sunt incomplete, ele neconținând codul de înregistrare fiscală iar datele cumpărătorului sunt incomplete.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă cu privire la creanțele fiscale născute după data de 1 ianuarie 2004 devin aplicabile prevederile art. 91 alin. (1) și (2) C. proc. fisc., conform cărora: alin. (1) – „dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel” și alin. (2) – „termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel”. Cum creanța fiscală în discuție – suma de 202.448 lei reprezintă TVA neacceptat la deducere aferent perioadei ianuarie 2004 – septembrie 2008, este evident că și pentru anii fiscali 2005 și 2004 organul de inspecție fiscală avea dreptul de a efectua controlul pentru că nu a intervenit prescripția extinctivă.

Textul de lege invocat de recurenta-reclamantă, art. 98 alin. (3) teza I C. proc. fisc., nu este aplicabil în cauză, acesta referindu-se la „anumite categorii de contribuabili pentru care există obligația depunerii declarațiilor fiscale” și privește creanțele născute din neplata impozitelor, taxelor și contribuțiilor. Dar, chiar și acest text de lege în alin. (1) prevede că „Inspecția fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale”, termen de prescripție reglementat de art. 91 alin. (1) C. proc. fisc. Următoarele critici aduse sentinței de către recurenta-reclamantă se referă la fondul cauzei, una dintre acestea constând în faptul că în mod nelegal instanța de fond nu a recunoscut dreptul său de a deduce TVA în sumă de 202.448 lei.

Astfel cum s-a arătat mai sus, suma de 202.448 lei reprezintă TVA neadmis la deducere, organul de inspecție fiscală și cel de soluționare a contestației reținând că facturile prezentate de societate nu conțin toate informațiile prevăzute de legea fiscală. Potrivit art. 145 alin. (8) C. fisc. „pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, orice persoană impozabilă trebuie să justifice dreptul de deducere, în funcție de felul operațiunii, cu unul din următoarele documente: a) pentru TVA datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să-i fie livrate și pentru prestările de servicii care i-au fost prestate ori urmează să-i fie prestate de o altă persoană impozabilă, cu factura fiscală care cuprinde informațiile prevăzute la art. 155 alin. (8) și este emisă pe numele persoanei de către o persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de TVA”.

Art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal prevede la rândul său că „Factura fiscală trebuie să cuprindă obligatoriu următoarele informații: - seria și numărul facturii; - data emiterii facturii; - numele, adresa și codul de înregistrare fiscală al persoanei care emite factura; d) numele, adresa și codul de înregistrare fiscală, după caz, al beneficiarului de bunuri sau servicii; e) denumirea și cantitatea bunurilor livrate și denumirea serviciilor prestate; f) valoarea bunurilor sau serviciilor, exclusiv TVA; g) cota de TVA sau mențiunea <scutit cu drept de deducere, scutit fără drept de deducere, neimpozabil sau neinclus în baza de impozitare, după caz>; h) valoarea TVA pentru operațiunile taxabile”.

După cum se poate observa, legiuitorul a prevăzut informațiile ce trebuie cuprinse în mod obligatoriu în conținutul facturilor întocmite, documente cu care cel interesat trebuie să justifice dreptul de deducere al TVA. Or, în speță, facturile prezentate de recurenta-reclamantă nu conțineau toate informațiile necesare și obligatorii a fi incluse potrivit textului de lege, precum codul de înregistrare fiscală al cumpărătorului, or datele despre cumpărător sunt incomplete sau conțin alt C. fisc. decât cel al cumpărătorului.

Recurenta-reclamantă nu contestă faptul că facturile nu ar conține toate informațiile necesare, ci precizează că informațiile ce trebuie incluse în facturi nu trebuie să aibă un rol determinant în acordarea dreptului de deducere, că o factură fiscală ar trebui să cuprindă doar prețul și cota de impozitare aplicabilă, în mod obligatoriu, celelalte mențiuni fiind limitate la strictul necesar pentru ca organul fiscal să-și poată atinge scopul urmărit, acela de a percepe și colecta corect TVA și a preveni cazurile de fraudă.

Invocă recurenta-reclamantă și Directiva 77/388/CEE privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la sistemul comun de TVA (denumită în continuare Directiva a VI-a), susținând că, comunitățile europene au lăsat o marjă largă de apreciere statelor membre în ce privește celelalte mențiuni ale facturii fiscale, în art. 28 paragraful 8 stabilind că „statele membre pot impune alte obligații pe care le consideră necesare pentru perceperea și colectarea corectă a TVA și pentru a preveni frauda”. Or, în speță, este vorba despre faptul că recurenta-reclamantă nu a menționat în documentele justificative informațiile necesare și obligatorii prevăzute de textul de lege, pentru a putea benefica de dreptul de deducere al TVA.

Legislația și jurisprudența comunitară se referă la „alte obligații” în plus față de cele obligatorii „necesare pentru perceperea și colectarea corectă a TVA și pentru a preveni frauda”. Dar, recurenta-reclamantă, astfel cum corect reține și instanța de fond, nu s-a conformat nici dispozițiilor art. 159 C. fisc., în sensul de a proceda la corectarea documentelor respective pe perioada desfășurării controlului, situație în care organul de control fiscal putea permite deducerea taxei pe valoarea adăugată, în conformitate cu prevederile art. 81 1 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum au fost modificate și completate prin H.G. nr. 1579/2007.

În raport de legislația clară care prevede obligativitatea cuprinderii informațiilor necesare de către factura fiscală, document justificativ pentru deducerea TVA, nu poate fi primită nici susținerea recurentei-reclamante cum că lipsa unor informații din factură nu afectează deductibilitatea, de vreme ce acel document atestă realizarea unei tranzacții între doi comercianți și deci substanța trebuie să prevaleze asupra formei. Prin ele însele, informațiile ce trebuie menționate în mod obligatoriu în factura fiscală, impuse prin legislația națională, nu constituie un impediment pentru asigurarea exercitării dreptului de deducere a TVA, ele nefiind în număr mare și nici nu prezintă un grad de tehnicitate prea ridicat.

Prevalența substanței asupra formei invocată de societatea recurentă nu poate fi aplicată nici ea, pentru că altfel ar deveni ineficiente alte principii recunoscute de legislația fiscală, cum sunt principiile luptei împotriva fraudei, a evaziunii fiscale și a eventualelor abuzuri.

În consecință, față de cele expuse, prima instanță în mod corect a statuat asupra faptului că justificat organul de inspecție fiscală nu a acceptat la deducere TVA în sumă de 202.448 lei aferent perioadei ianuarie 2004 – septembrie 2008. Nu trebuie ignorată nici Decizia nr. V din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care admițând recursul în interesul legii, a decis cu valoare de principiu, că „taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă în situația în care documentele justificative nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicita deducere de TVA”, decizie care prezintă relevanță în cauză contrar susținerilor recurentei-reclamante.

Următoarea critică a recurentei-reclamante se referă la TVA deductibilă a sumei de 62.874 lei, neadmisă la deducere de către organul fiscal și implicit instanța de judecată, pe motiv că serviciile achiziționate de societate au fost facturate în baza art. 4.8 din contract, text inexistent, dat fiind că, susține recurenta, la baza emiterii facturii de prestări servicii a stat întreg contractul de servicii de consultanță încheiat la 28 decembrie 2007, care la art. 4.7. prevede obligativitatea acceptării raportului de lucrări de către Societate. În primul rând, referitor la această sumă, recurenta-reclamantă nu a observat că în soluționarea contestației, prin Decizia nr. 196 din 26 iunie 2009 Serviciul soluționare Contestații din cadrul D.G.F.P.

Municipiul București a desființat în parte decizia de impunere din 30 martie 2009 cu privire la TVA în sumă de 38.927 lei aferente serviciilor de consultanță legate de obținerea împrumutului, demolarea unor corpuri de clădire, modificare număr cadastral, ședința A.G.A., delistarea societății, urmând a se proceda la o nouă verificare, fiind necesare investigații suplimentare la fața locului. Această sumă face parte din totalul de 131.777 lei pentru care s-a desființat în parte decizia de impunere fiscală ce a fost analizată anterior, astfel încât criticile formulate de recurentă pe acest aspect nu se justifică. S-a respins ca neîntemeiată contestația pentru suma de 23.947 lei aferentă serviciilor de consultanță prestate pentru V.G., soluție menținută de instanța de fond, recurenta-reclamantă susținând că soluția instanței de fond este greșită, în mod eronat suma respectivă nefiind acceptată la deducere.

Recurenta-reclamantă susține că serviciile prestate pentru care pretinde la deducere suma de 23.947 lei TVA, nu reprezintă servicii de consultanță prestate către cumpărător, care într-adevăr trebuie suportate de V.G. pentru consultanții săi, ci reprezintă activități de punere la dispoziția acestora din urmă a datelor, documentelor și informațiilor pe care orice societate le pune la dispoziția cumpărătorului atunci când este achiziționată. Critica este neîntemeiată, punctul de vedere al organelor fiscale, însușit de instanță, în sensul că pentru aceste servicii nu este deductibil TVA-ul, fiind unul corect, de vreme ce chiar administratorul societății a precizat, la solicitarea organelor de inspecție fiscală că serviciile de consultanță referitoare la due diligence, efectuate de S. pentru V.G.

(viitorul investitor al B.J.J. Cipru) nu au nicio legătură cu activitatea SC U. SA, că nu au fost efectuate în folosul propriilor operațiuni taxabile, ele fiind efectuate pentru o altă persoană decât contestatoarea, respectiv V.G., investitor al unei alte societăți – B.J.J. din Cipru. Pe cale de consecință, sentința instanței de fond care a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei pentru capătul de cerere referitor la suma de 226.395 lei TVA suplimentar, apreciind că în mod justificat organele fiscale nu l-au considerat deductibil, este legală și temeinică, aceasta, contrar susținerilor recurentei-reclamante într-unul din motivele de recurs, conținând motivele de fapt și de drept care au stat la baza soluției adoptate, motive ce au fost completate prin prezenta decizie.

Reținând ca fiind corect punctul de vedere al organului fiscal, implicit instanța de fond a înlăturat argumentele expuse de societate în sprijinul acțiunii formulate, chiar dacă acestea nu au fost analizate punct cu punct. Recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 2854 din 14 iunie 2010 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal se privește astfel ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC U. SA București împotriva sentinței civile nr. 2854 din 14 iunie 2010 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2011.