ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2347/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2347/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 18 decembrie 2009 pe rolul Curții de Apel București – secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC U. SA a chemat în

judecată pe pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală – Administrația

Finanțelor Publice Sector 1 și Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București - Serviciul soluționare contestații, solicitând anularea

deciziei nr. 196 din 26 iunie 2009 emisă de A.F.P., prin care a fost respinsă

contestația înregistrată la 24 aprilie 2009 și a deciziei de impunere nr. 166

din 30 martie 2009 și Raportului de inspecție fiscală din 30 martie 2009 emise

de A.F.P. Sector 1 și, în subsidiar, reverificarea societății pentru a

beneficia de dreptul prevăzut de art. 8 alin. (3) C. proc. fisc.

În motivarea cererii, reclamanta a

susținut că, prin actele contestate, au fost stabilite suplimentar în sarcina

societății obligații fiscale în sumă de 358.172 lei cu titlu de TVA și 254.387

lei cu titlu de majorări de întârziere, în urma inspecției fiscale cu privire la TVA aferentă perioadei 01 octombrie 2003 - 30 septembrie 2008.

A susținut reclamanta că actele

administrativ fiscale contestate sunt nelegale deoarece a fost încălcată

perioada ultimilor 3 ani fiscali asupra căreia poate fi desfășurată inspecția

fiscală, decizia de impunere a fost insuficient motivată în fapt și în drept și

a intervenit prescripția pentru suma de 18.349 lei reprezentând TVA și

accesoriile aferente.

Pârâta A.F.P. Sector 1, prin întâmpinare,

a invocat excepția inadmisibilității cererii de anulare a deciziei de impunere nr.

166/2009 cu privire la TVA stabilită suplimentar în sumă de 131.777 lei și

respingerea, ca inadmisibilă, a cererii cu privire la anularea acestor sume,

iar pe fondul cauzei respingerea celorlalte capete de cerere referitoare la TVA în sumă de 385.172 lei și accesoriile aferente. A susținut pârâta că, în ceea ce privește

TVA în sumă de 220.797 lei, din analiza raportului de inspecție fiscală rezultă

că verificarea s-a efectuat în cadrul termenului de prescripție, iar în ce

privește TVA, în sumă de 202.448 lei în perioada ianuarie 2004 – septembrie

2008, decizia este legal motivată de organele de inspecție fiscală. În ce

privește TVA stabilit suplimentar în sumă de 23.947 lei, pârâta a arătat că,

prin decizia contestată, s-a dispus o nouă verificare, invocând excepția

inadmisibilității acestui capăt de cerere, precum și pentru TVA în sumă de

74.501 lei.

Prin sentința civilă nr. 2854 din 14

iunie 2010, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal a hotărât următoarele:

- a admis excepția lipsei de interes

și, în consecință, a respins, ca fiind lipsit de interes, capătul de cerere

privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția

fiscală prin decizia nr. 166 din 30 martie 2009, respectiv TVA suplimentară în

sumă de 131.777 lei și accesorii aferente în sumă de 254387 lei;

- a respins, ca neîntemeiată

acțiunea reclamantei pentru capătul de cerere referitor la suma de 226.395 lei

TVA suplimentar.

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin Decizia nr. 196 din 26 iunie 2009,

a fost soluționată contestația reclamantei împotriva deciziei de impunere din

30 martie 2009, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală din 30 martie 2009,

în sensul că a respins, în parte, ca neîntemeiată contestația pentru suma de

226.395 lei, reprezentând TVA stabilită suplimentar, și a desființat, în parte,

decizia de impunere cu privire la TVA stabilită suplimentar în sumă de 131.777

lei și accesorii aferente TVA în sumă de 254.387 lei, urmând ca organele de

inspecție fiscală din cadrul A.F.P. Sector 1 să procedeze la reanalizarea

situației fiscale a societății.

Perioada supusă inspecției fiscale a

fost 01 octombrie 2003-30 septembrie 2008, iar prin Raportul de inspecție s-a

dispus respingerea la deducere a sumei de 220.797 lei reprezentând TVA aferentă

perioadei controlate.

Analizând cu prioritate în temeiul art.

137 C. proc. civ. excepțiile invocate prin întâmpinare, Curtea de apel a

apreciat ca fiind întemeiată excepția lipsei de interes a acțiunii reclamantei

referitoare la capătul de cerere privind obligațiile fiscale suplimentare de

plată, respectiv TVA suplimentar în sumă de 131.777 lei și accesorii aferente

în sumă de 254387 lei, reținând că, prin decizia de soluționare a contestației,

a fost desființată decizia de impunere cu privire la această sumă, urmând a se

proceda la reanalizarea situației fiscale a societății, conform dispozițiilor art.

216 alin. (3) C. proc. fisc. și pct. 12.7 și pct. 12.8 din Instrucțiunile

aprobate prin Ordinul președintelui A.N.A.F. nr. 519/2005.

Referitor la suma de 226.395 lei

reprezentând TVA stabilită suplimentar, Curtea de apel a reținut că motivul

pentru care această sumă a fost respinsă la deducere constă în faptul că

facturile de achiziție sunt incomplete și nu conțin codul de înregistrare

fiscală, precum și datele cumpărătorului, așa cum impun dispozițiile art. 29 B lit.

a) din Legea nr. 345/2002 și art. 155 alin. (5) lit. c) coroborat cu art. 146 alin.

(1) lit. a) C. fisc.

A reținut instanța că, în ceea ce

privește suma de 74.501 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise la 28

iulie 2008 și 12 septembrie 2008 de către SC J.B.I. SRL, aceasta este aferentă

lucrărilor de renovare a imobilului din Str. Negustori, subînchiriat în parte

de societate, lucrările fiind realizate și pentru alte suprafețe care nu fac

obiectul contractului.

În ce privește suma de 62.874 lei

TVA suplimentar, instanța a reținut că aceasta este rezultată dintr-un număr de

nouă facturi emise în baza contractului de prestări servicii încheiat la 28

decembrie 2007, întrucât în rapoartele de lucru anexate se menționează că

facturarea s-a efectuat în baza art. 4 pct. 8 din Contract, articol inexistent,

iar prestările de servicii nu au legătură cu activitatea societății.

În consecință, Curtea de apel a

reținut că în mod corect organele fiscale au respins la rambursare TVA și au

stabilit TVA rămasă suplimentar de plată în sumă de 109.956 lei cu majorări și

penalități de întârziere în sumă de 254.387 lei, calculate până la data de 25

martie 2009.

Referitor la încălcarea de către

organele fiscale a termenului de prescripție pentru creanțele născute anterior

datei de 01 ianuarie 2004, instanța a reținut că, la data începerii

controlului, era în vigoare O.G. nr. 70/1997, care, în art. 21 și art. 22,

prevedea că dreptul organelor de control fiscal de a stabili diferențe de

impozite și majorări de întârziere, precum și de a constata contravenții și de a

aplica penalități se prescrie în termen de 5 ani de la data la care a expirat

termenul de depunere a declarației pentru perioada respectivă sau 5 ani de la

data comunicării către contribuabili a impozitului stabilit, iar în privința

reclamantei este aplicabil termenul de 5 ani de la data depunerii declarației

fiscale pentru perioada respectivă.

A mai reținut instanța că în mod

legal inspecția fiscală s-a efectuat în cadrul termenului de prescripție pentru

perioada 1 octombrie 2003 – 30 septembrie 2008, conform O.G. nr. 70/1997, iar

pentru obligațiile fiscale începând cu luna ianuarie 2004, sunt aplicabile

dispozițiile art. 91 coroborat cu art. 23 C. proc. fisc.

Referitor la susținerile reclamantei

privind încălcarea obligației organului fiscal de a îndruma societatea pentru

corectarea facturilor, din cuprinsul deciziei nr. 196/2009, instanța a reținut

că i s-a adus la cunoștință societății posibilitatea de a solicita corectarea

documentelor conform pct. 81

1

din Normele metodologice, aprobate

prin H.G. nr. 44/2004, și art. 159 C. fisc., însă nu au fost prezentate, pe

perioada desfășurării controlului, documentele corectate.

Cu privire la facturile din anul

2008 pentru care nu s-a admis deducerea de TVA în anul 2008, a reținut instanța că aceste facturi nu conțin datele de identificare a beneficiarului,

respectiv codul de înregistrare fiscală, număr de înmatriculare la Registrul Comerțului etc. și nu cuprind nici informațiile prevăzute de Codul fiscal,

obligatorii pentru posibilitatea deducerii TVA.

Pe cale de consecință, Curtea de

apel a respins susținerile reclamantei privind dreptul de deducere al TVA pe

baza unei facturi de achiziții incomplete, reținând că aceste documente nu au

fost corectate pe perioada desfășurării inspecției fiscale, conform dispozițiilor

art. 159 C. fisc. și pct. 811 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004,

așa cum corect au reținut și organele fiscale.

Împotriva sentinței civile nr. 2854

din 14 iunie 2010 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta SC U. SA – București,

criticând-o pentru nelegalitate, recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

7 C. proc. civ. – „hotărârea cuprinde motive contradictorii”, art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. – „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, precum și pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., conform căruia cauza poate fi examinată sub toate aspectele.

Criticile formulate de

recurenta-reclamantă, subsumate motivelor de recurs invocate sunt, în esență,

următoarele:

1) deși a reținut că dispoziția

aplicabilă creanțelor născute anterior datei de 1 aprilie 2004, cu privire la

calculul termenului de prescripție, este cuprinsă în art. 21 din O.G. nr. 70/1997,

conform acestei dispoziții termenul de prescripție fiind împlinit înainte de

începerea inspecției fiscale, cu toate acestea, în cuprinsul aceleiași sentințe

instanța de fond a reținut că inspecția fiscală s-a efectuat în cadrul

termenului de prescripție pentru perioada 1 octombrie 2003 – 30 septembrie 2008,

fiind aplicabil art. 91 coroborat cu art. 23 C. proc. fisc., considerentele

sentinței fiind astfel contradictorii;

2) în considerentele sentinței,

prima instanță reproduce practic susținerile organelor de inspecție fiscală,

expuse în Raportul de inspecție fiscală sau decizia de soluționare a

contestației fiscale, nefiind analizate argumentele expuse de societate în

sprijinul acțiunii formulate, practic instanța de fond nearătând care au fost

motivele de fapt și de drept care au stat la baza respingerii ca neîntemeiată a

acțiunii având ca obiect rambursarea de TVA în sumă de 226.395 lei;

3) în mod nelegal instanța de fond a

refuzat să analizeze legalitatea măsurii dispuse de organul fiscal prin decizia

nr. 196 din 26 iunie 2009 prin care s-a desființat în parte decizia de impunere

și raportul de inspecție fiscală, urmând ca pentru suma de 131.777 lei să se

procedeze la reanalizarea situației fiscale a societății;

4) în mod eronat și nelegal instanța

de fond nu a aplicat dispozițiile art. 98 alin. (3) teza I C. proc. fisc.,

potrivit cărora „inspecția fiscală se efectuează asupra creanțelor născute în

ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligația depunerii declarațiilor

fiscale”, inspecția fiscală putând fi extinsă doar în una din situațiile

enumerate la literele a), b) sau c) din textul art. 98 alin. (3) teza a II-a,

dar organul fiscal nu a dispus extinderea perioadei controlate.

Consideră recurenta-reclamantă că în

această situație sunt aplicabile dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

actul administrativ fiscal atacat fiind lovit de nulitate.

5) autoritățile fiscale, precum și

instanța fondului, au respins în mod nelegal dreptul societății de a deduce TVA

în sumă de 202.448 lei, invocând motive de ordin formal și anume faptul că

facturile privind achiziția unor bunuri sunt incomplete, lipsind codul de

înregistrare fiscală al societății precum și alte informații, fiind astfel

ignorate principiile Curții Europene de Justiție în materia restituirii de TVA.

În conformitate cu prevederile art. 18

paragraful 1 din Directiva 77/388/CEE privind armonizarea legislațiilor

statelor membre referitoare la sistemul comun de TVA și art. 22 paragraful 3

din aceeași directivă, susține recurenta-reclamantă, în vederea deducerii de

TVA, persoana înregistrată ca plătitor de TVA trebuie să dețină în mod

obligatoriu o factură fiscală care să cuprinsă prețul și cota de impozitare

aplicabilă, celelalte mențiuni ale facturii fiscale fiind lăsate la aprecierea

statelor membre, acestea trebuind a fi limitate la strictul necesar pentru

atingerea scopului urmărit – exercitarea controlului sistemului TVA percepea și

colectarea corectă a taxei și prevenirea cazurilor de fraudă.

Mai mult decât atât, susține

recurenta-reclamantă, lipsa parțială a datelor de identificare a beneficiarului

nu a împiedicat organele de inspecție fiscală să determine în concret derularea

operațiunilor efectuate de societate cu furnizorii său, organele fiscale de

control constatând că tranzacțiile pentru care au fost întocmite facturi

fiscale au avut loc în realitate, atât beneficiarul cât și prestatorul fiind

reali și nu fictivi, substanța având astfel prevalență asupra formei facturii

fiscale;

6) cât privește TVA deductibilă în

sumă de 62.874 lei neadmisă la deducere de către organul fiscal și implicit de

instanța de fond, pe motiv că serviciile achiziționate de societate au fost

facturate în baza art. 4.8 din Contractul de servicii încheiat între cele două

societăți, articol inexistent, recurenta-reclamantă susține că în mod eronat

s-a procedat la respingerea de la deducere a acestei sume, întrucât temeiul în

baza căruia s-a emis factura de prestări servicii îl constituie întreg

contractul de servicii de consultanță încheiat la 28 decembrie 2007, care prevede

la art. 4.7. obligativitatea acceptului raportului de lucrări de către

societate, acesta reprezentând momentul în care au luat naștere factorul

generator și exigibilitatea TVA, potrivit art. 136

1

și art. 134

2

C. proc. fisc.;

7) în mod nelegal a fost respins la

deducerea TVA aferentă serviciilor în sumă de 38.927 lei și anume servicii de

consultanță/ asistență legate de obținerea unui împrumut bancar, de listarea

societății, ședința A.G.A. din 6 martie 2008, demolarea unor corpuri de clădire

proprietatea societății și modificarea unui număr cadastral, cât și TVA aferent

serviciilor B în sumă de 23.947 lei, reprezentând servicii de asistență

financiară, contabilă și juridică referitor la raportul de due diligence

efectuat de către cumpărătorul societății, care a fost asistat de o societate

de avocatură.

Lucrările incriminate, susține

recurenta-reclamantă, nu reprezintă servicii de consultanță prestate către

cumpărător, care într-adevăr trebuie suportate de către V.G. pentru

consultanții săi, ci reprezintă activități de punere la dispoziția acestora a

datelor, documentelor și informațiilor pe care orice societate le pune la

dispoziția cumpărătorului atunci când este achiziționată.

Pe de altă parte, susține

recurenta-reclamantă, art. 145 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. stabilește doar

două condiții de deductibilitate a TVA și anume „achiziția să fie destinată în

folosul unei operațiuni taxabile” și să aibă la bază facturi care să cuprinsă

informațiile prevăzute de art. 155 alin. (5), condiții îndeplinite de societate.

Se solicită admiterea recursului,

casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță.

Intimata-pârâtă Administrația

Finanțelor Publice sector 1 București a depus întâmpinare la motivele de recurs

formulate de reclamantă, solicitând respingerea recursului ca nefondat și

menținerea sentinței instanței de fond ca temeinică și legală.

Analizând recursul formulat prin

prisma motivelor invocate, în raport de întreg materialul probator administrat

în cauză, precum și legislația incidentă, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

În fapt, contestația formulată de

recurenta-reclamantă în contencios administrativ și fiscal vizează exonerarea

sa de la plata sumei de 226.395 lei, reprezentând TVA considerat nedeductibil

și respins la rambursare și a accesoriilor aferente în sumă de 214.156 lei.

Prin Decizia nr. 196 din 26 iunie 2009

prin care s-a soluționat pe cale administrativă contestația formulată împotriva

Deciziei de impunere nr. 166 din 30 martie 2009 și a Raportului de inspecție

fiscală din 30 martie 2009, Serviciul Soluționare Contestații din cadrul

Direcției Generale a Finanțelor Publice București a desființat în parte Decizia

de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de

inspecția fiscală cu privire la TVA suplimentar în sumă de 131.777 lei și

accesorii aferente în sumă de 254.387 lei, urmând ca organele de inspecție

fiscală din cadrul Administrației Finanțelor Publice Sector 1 să procedeze la

reanalizarea situației fiscale a societății, ținând cont de prevederile legale și

totodată, a respins în parte contestația formulată, ca neîntemeiată, împotriva

aceleiași decizii de impunere pentru obligații suplimentare de plată în sumă de

226.395 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar în urma inspecției fiscale.

Prin sentința civilă nr. 2854 din 14

iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, s-a respins ca fiind lipsită de interes acțiunea

reclamantei SC U. SA referitoare la capătul de cerere privind obligația

suplimentară de plată stabilită de inspecția fiscală prin Decizia nr. 166 din

30 martie 2009, respectiv TVA suplimentar în sumă de 131.777 lei și accesorii

aferente în sumă de 254.387 lei, tocmai în ideea că pentru această sumă în

contestația administrativă s-a dispus a se proceda de către organele inspecției

fiscale la reanalizarea situației fiscale a acestei sume.

Deși nu a criticat soluția instanței

de fond sub acest aspect, recurenta-reclamantă într-unul din motivele de recurs

(3) precizează că în mod nelegal instanța de fond a refuzat să analizeze

legalitatea măsurii dispuse de organul fiscal în ceea ce privește reanalizarea

situației fiscale a societății pentru suma de 131.777 lei și accesoriile

aferente.

Este neîntemeiat acest motiv de

recurs și totodată lipsit de interes, deoarece chiar recurenta-reclamantă

precizează că în urma reverificării a fost admisă la rambursare suma de 115.431

lei în sarcina societății, fiind respinsă suma de 16.346 lei, din totalul de

131.777 lei, din care 4.668 lei TVA aferent lunii decembrie 2003, aferent

setului 1 de facturi și 11.678 lei TVA aferent serviciilor A din setul 3 de

facturi, suma totală aferentă sectorului 3 pentru care s-a dispus reverificarea

fiind de 38.927 lei.

Oricum, concluziile reverificării

dispuse și efectuate de inspecția fiscală s-au concretizat într-o altă Decizie

de impunere nr. 449 din 21 octombrie 2010, ce a făcut obiectul unei alte

contestații, aceasta fiind rezolvată aproape integral în favoarea

recurentei-reclamante.

Din moment ce suma de 131.777 lei și

accesoriile aferente au făcut obiectul unei alte contestații administrative,

critica formulată de recurenta-reclamantă pe această sumă, în speța de față, nu

se mai justifică.

Într-un prim motiv de recurs

recurenta-reclamantă susține că în ceea ce privește calculul termenului de

prescripție pentru creanțele născute anterior datei de 1 ianuarie 2004,

considerentele sentinței sunt contradictorii pentru că se motivează termenul de

prescripție inițial, în temeiul art. 21 din O.G. nr. 70/1997 și apoi se extinde

aplicarea acestui text de lege și pentru creanțele fiscale născute ulterior

datei de 1 ianuarie 2004, perioadă pentru care termenul de prescripție este de

3 ani și se calculează conform art. 98 alin. (3) teza 1 C proc fisc.

Susținerile recurentei-reclamante cu

privire la împlinirea termenului de prescripție înainte de începerea inspecției

fiscale pentru creanțele născute anterior datei de 1 ianuarie 2004 nu au nicio

relevanță pentru că în cadrul contestației soluționată prin Decizia nr. 196 din

26 iunie 2009 cu privire la TVA în sumă de 18.349 lei, aferentă perioadei

octombrie 2003 – decembrie 2004, decizia de impunere din 30 martie 2009 a fost

desființată, organele de inspecție fiscală reanalizând cauza pe aceeași

perioadă, această sumă fiind deci supusă reverificării, ea făcând parte din

suma totală de 131.777 lei pentru care s-a dispus reverificarea și care a fost

analizată mai sus.

Cât privește critica

recurentei-reclamante referitoare la calculul termenului de prescripție pentru

creanțele fiscale născute după 1 ianuarie 2004, în opinia acesteia fiind

aplicabil textul prevăzut de art. 98 alin. (3) teza I C. proc. fisc., conform

cărora „inspecția fiscală se efectuează asupra creanțelor născute în ultimii 3

ani fiscali pentru care există obligația depunerii declarației fiscale”,

această perioadă putând fi extinsă doar în situațiile enumerate la lit. a), b)

sau c) din textul art. 98 alin. (3) teza a II-a C. proc. fisc., instanța de

control judiciar constată că este neîntemeiată.

Creanțele fiscale născute după 1

ianuarie 2004 sunt reprezentate de suma de 202.448 lei – TVA, neacceptat la

deducere, aferent perioadei ianuarie 2004 – septembrie 2008 dat fiind că

facturile de achiziții sunt incomplete, ele neconținând codul de înregistrare

fiscală iar datele cumpărătorului sunt incomplete.

Contrar celor susținute de

recurenta-reclamantă cu privire la creanțele fiscale născute după data de 1

ianuarie 2004 devin aplicabile prevederile art. 91 alin. (1) și (2) C. proc.

fisc., conform cărora: alin. (1) – „dreptul organului fiscal de a stabili

obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care

legea dispune altfel” și alin. (2) – „termenul de prescripție a dreptului

prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor

celui în care s-a născut creanța fiscală, potrivit art. 23, dacă legea nu

dispune altfel”.

Cum creanța fiscală în discuție –

suma de 202.448 lei reprezintă TVA neacceptat la deducere aferent perioadei

ianuarie 2004 – septembrie 2008, este evident că și pentru anii fiscali 2005 și

2004 organul de inspecție fiscală avea dreptul de a efectua controlul pentru că

nu a intervenit prescripția extinctivă.

Textul de lege invocat de

recurenta-reclamantă, art. 98 alin. (3) teza I C. proc. fisc., nu este

aplicabil în cauză, acesta referindu-se la „anumite categorii de contribuabili

pentru care există obligația depunerii declarațiilor fiscale” și privește

creanțele născute din neplata impozitelor, taxelor și contribuțiilor.

Dar, chiar și acest text de lege în alin.

(1) prevede că „Inspecția fiscală se efectuează în cadrul termenului de

prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale”, termen de prescripție

reglementat de art. 91 alin. (1) C. proc. fisc.

Următoarele critici aduse sentinței

de către recurenta-reclamantă se referă la fondul cauzei, una dintre acestea

constând în faptul că în mod nelegal instanța de fond nu a recunoscut dreptul

său de a deduce TVA în sumă de 202.448 lei.

Astfel cum s-a arătat mai sus, suma

de 202.448 lei reprezintă TVA neadmis la deducere, organul de inspecție fiscală

și cel de soluționare a contestației reținând că facturile prezentate de

societate nu conțin toate informațiile prevăzute de legea fiscală.

Potrivit art. 145 alin. (8) C. fisc.

„pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, orice persoană impozabilă

trebuie să justifice dreptul de deducere, în funcție de felul operațiunii, cu

unul din următoarele documente:

a) pentru TVA datorată sau achitată,

aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să-i fie livrate și

pentru prestările de servicii care i-au fost prestate ori urmează să-i fie

prestate de o altă persoană impozabilă, cu factura fiscală care cuprinde

informațiile prevăzute la art. 155 alin. (8) și este emisă pe numele persoanei

de către o persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de TVA”.

Art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal prevede la rândul său că „Factura fiscală trebuie să

cuprindă obligatoriu următoarele informații:

- seria și numărul facturii;

- data emiterii facturii;

- numele, adresa și codul de

înregistrare fiscală al persoanei care emite factura;

d) numele, adresa și codul de

înregistrare fiscală, după caz, al beneficiarului de bunuri sau servicii;

e) denumirea și cantitatea bunurilor

livrate și denumirea serviciilor prestate;

f) valoarea bunurilor sau

serviciilor, exclusiv TVA;

g) cota de TVA sau mențiunea

<scutit cu drept de deducere, scutit fără drept de deducere, neimpozabil sau

neinclus în baza de impozitare, după caz>;

h) valoarea TVA pentru operațiunile

taxabile”.

După cum se poate observa,

legiuitorul a prevăzut informațiile ce trebuie cuprinse în mod obligatoriu în

conținutul facturilor întocmite, documente cu care cel interesat trebuie să

justifice dreptul de deducere al TVA.

Or, în speță, facturile prezentate

de recurenta-reclamantă nu conțineau toate informațiile necesare și obligatorii

a fi incluse potrivit textului de lege, precum codul de înregistrare fiscală al

cumpărătorului, or datele despre cumpărător sunt incomplete sau conțin alt C.

fisc. decât cel al cumpărătorului.

Recurenta-reclamantă nu contestă

faptul că facturile nu ar conține toate informațiile necesare, ci precizează că

informațiile ce trebuie incluse în facturi nu trebuie să aibă un rol

determinant în acordarea dreptului de deducere, că o factură fiscală ar trebui

să cuprindă doar prețul și cota de impozitare aplicabilă, în mod obligatoriu,

celelalte mențiuni fiind limitate la strictul necesar pentru ca organul fiscal

să-și poată atinge scopul urmărit, acela de a percepe și colecta corect TVA și

a preveni cazurile de fraudă.

Invocă recurenta-reclamantă și

Directiva 77/388/CEE privind armonizarea legislațiilor statelor membre

referitoare la sistemul comun de TVA (denumită în continuare Directiva a VI-a),

susținând că, comunitățile europene au lăsat o marjă largă de apreciere

statelor membre în ce privește celelalte mențiuni ale facturii fiscale, în art.

28 paragraful 8 stabilind că „statele membre pot impune alte obligații pe care

le consideră necesare pentru perceperea și colectarea corectă a TVA și pentru a

preveni frauda”.

Or, în speță, este vorba despre

faptul că recurenta-reclamantă nu a menționat în documentele justificative

informațiile necesare și obligatorii prevăzute de textul de lege, pentru a

putea benefica de dreptul de deducere al TVA.

Legislația și jurisprudența

comunitară se referă la „alte obligații” în plus față de cele obligatorii

„necesare pentru perceperea și colectarea corectă a TVA și pentru a preveni

frauda”.

Dar, recurenta-reclamantă, astfel

cum corect reține și instanța de fond, nu s-a conformat nici dispozițiilor art.

159 C. fisc., în sensul de a proceda la corectarea documentelor respective pe

perioada desfășurării controlului, situație în care organul de control fiscal

putea permite deducerea taxei pe valoarea adăugată, în conformitate cu

prevederile art. 81

1

din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr.

44/2004, astfel cum au fost modificate și completate prin H.G. nr. 1579/2007.

În raport de legislația clară care

prevede obligativitatea cuprinderii informațiilor necesare de către factura

fiscală, document justificativ pentru deducerea TVA, nu poate fi primită nici

susținerea recurentei-reclamante cum că lipsa unor informații din factură nu

afectează deductibilitatea, de vreme ce acel document atestă realizarea unei

tranzacții între doi comercianți și deci substanța trebuie să prevaleze asupra

formei.

Prin ele însele, informațiile ce

trebuie menționate în mod obligatoriu în factura fiscală, impuse prin

legislația națională, nu constituie un impediment pentru asigurarea exercitării

dreptului de deducere a TVA, ele nefiind în număr mare și nici nu prezintă un

grad de tehnicitate prea ridicat.

Prevalența substanței asupra formei

invocată de societatea recurentă nu poate fi aplicată nici ea, pentru că altfel

ar deveni ineficiente alte principii recunoscute de legislația fiscală, cum

sunt principiile luptei împotriva fraudei, a evaziunii fiscale și a

eventualelor abuzuri.

În consecință, față de cele expuse,

prima instanță în mod corect a statuat asupra faptului că justificat organul de

inspecție fiscală nu a acceptat la deducere TVA în sumă de 202.448 lei aferent

perioadei ianuarie 2004 – septembrie 2008.

Nu trebuie ignorată nici Decizia nr.

V din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care admițând

recursul în interesul legii, a decis cu valoare de principiu, că „taxa pe

valoarea adăugată nu poate fi dedusă în situația în care documentele

justificative nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de

dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se

solicita deducere de TVA”, decizie care prezintă relevanță în cauză contrar

susținerilor recurentei-reclamante.

Următoarea critică a

recurentei-reclamante se referă la TVA deductibilă a sumei de 62.874 lei,

neadmisă la deducere de către organul fiscal și implicit instanța de judecată,

pe motiv că serviciile achiziționate de societate au fost facturate în baza art.

4.8 din contract, text inexistent, dat fiind că, susține recurenta, la baza

emiterii facturii de prestări servicii a stat întreg contractul de servicii de

consultanță încheiat la 28 decembrie 2007, care la art. 4.7. prevede

obligativitatea acceptării raportului de lucrări de către Societate.

În primul rând, referitor la această

sumă, recurenta-reclamantă nu a observat că în soluționarea contestației, prin

Decizia nr. 196 din 26 iunie 2009 Serviciul soluționare Contestații din cadrul

D.G.F.P. Municipiul București a desființat în parte decizia de impunere din 30

martie 2009 cu privire la TVA în sumă de 38.927 lei aferente serviciilor de

consultanță legate de obținerea împrumutului, demolarea unor corpuri de

clădire, modificare număr cadastral, ședința A.G.A., delistarea societății,

urmând a se proceda la o nouă verificare, fiind necesare investigații

suplimentare la fața locului.

Această sumă face parte din totalul

de 131.777 lei pentru care s-a desființat în parte decizia de impunere fiscală

ce a fost analizată anterior, astfel încât criticile formulate de recurentă pe

acest aspect nu se justifică.

S-a respins ca neîntemeiată

contestația pentru suma de 23.947 lei aferentă serviciilor de consultanță

prestate pentru V.G., soluție menținută de instanța de fond,

recurenta-reclamantă susținând că soluția instanței de fond este greșită, în

mod eronat suma respectivă nefiind acceptată la deducere.

Recurenta-reclamantă susține că

serviciile prestate pentru care pretinde la deducere suma de 23.947 lei TVA, nu

reprezintă servicii de consultanță prestate către cumpărător, care într-adevăr

trebuie suportate de V.G. pentru consultanții săi, ci reprezintă activități de

punere la dispoziția acestora din urmă a datelor, documentelor și informațiilor

pe care orice societate le pune la dispoziția cumpărătorului atunci când este

achiziționată.

Critica este neîntemeiată, punctul

de vedere al organelor fiscale, însușit de instanță, în sensul că pentru aceste

servicii nu este deductibil TVA-ul, fiind unul corect, de vreme ce chiar

administratorul societății a precizat, la solicitarea organelor de inspecție

fiscală că serviciile de consultanță referitoare la due diligence, efectuate de

S. pentru V.G. (viitorul investitor al B.J.J. Cipru) nu au nicio legătură cu

activitatea SC U. SA, că nu au fost efectuate în folosul propriilor operațiuni

taxabile, ele fiind efectuate pentru o altă persoană decât contestatoarea, respectiv

V.G., investitor al unei alte societăți – B.J.J. din Cipru.

Pe cale de consecință, sentința

instanței de fond care a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei pentru

capătul de cerere referitor la suma de 226.395 lei TVA suplimentar, apreciind că

în mod justificat organele fiscale nu l-au considerat deductibil, este legală

și temeinică, aceasta, contrar susținerilor recurentei-reclamante într-unul din

motivele de recurs, conținând motivele de fapt și de drept care au stat la baza

soluției adoptate, motive ce au fost completate prin prezenta decizie.

Reținând ca fiind corect punctul de

vedere al organului fiscal, implicit instanța de fond a înlăturat argumentele

expuse de societate în sprijinul acțiunii formulate, chiar dacă acestea nu au

fost analizate punct cu punct.

Recursul declarat de reclamantă

împotriva sentinței nr. 2854 din 14 iunie 2010 a Curții de Apel București – secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal se privește astfel ca nefondat și

în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC U.

SA București împotriva sentinței civile nr. 2854 din 14 iunie 2010 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 aprilie 2011.