ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5224/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5224/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.

Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual,

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a contencios

administrativ și fiscal, la data de 28 martie 2011 reclamanta SC C.P.C. SA. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a Municipiului București, în

principal, constatarea nulității procesului verbal de control financiar din 03

noiembrie 2010, iar în subsidiar, anularea Deciziei nr. 105219 din 16 februarie

2011 și a procesului verbal de control financiar din 03 noiembrie 2010, emise

de autoritatea pârâtă.

În motivarea cererii

sale, reclamanta a reiterat excepția nulității procesului verbal de control

financiar față de măsurile dispuse, invocată și în calea administrativă de

atac, în susținerea căreia a arătat că, în prezenta cauză deși au fost

stabilite sume suplimentare datorate bugetului general consolidat, în urma unui

control din partea organelor financiare, nu a fost întocmit un raport de

inspecție fiscal și nu a fost emisă o decizie de impunere, potrivit art. 85 C.

proc. fisc.

Mai mult, obligația

încheierii unui raport de inspecție fiscală este prevăzută și de procedura de

control financiar, invocată în preambulul procesului verbal, aprobată prin

Ordinul M.F.P. nr. 889/2005, cu modificările și completările ulterioare, pct. 30,

conform căruia, constatările fiscale se consemnează în raportul de inspecție

fiscală si în alte acte administrative fiscale, după caz.

Pe fondul cauzei,

reclamanta a susținut că măsura dispusă de către organul de control și

menținută de către organul de soluționare a contestației este nelegală, aceasta

fiind stabilită fără a avea în vedere natura juridică a licenței de exploatare

a societății și a normelor incidente in cauză.

A arătat reclamanta

că redevența minieră stabilită la încheierea licenței de exploatare a fost

stabilită în cota procentuală reglementată de lege, respectiv, 2%, această cotă

neputând fi modificată decât prin acordul părților.

Deși cadrul legal în

materie a suferit o serie de modificări, respectiv Legea nr. 61/1996 (în baza

căreia a fost acordată licența de exploatare a C.) a fost abrogată prin

intrarea in vigoare a Legii nr. 85/2003 (18 martie 2003), prin dispozițiile art.

60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003, legiuitorul a prevăzut (ca normă

tranzitorie) faptul că, prevederile licențelor de exploatare încheiate înaintea

intrării în vigoare a Legii nr. 85/2003 și aprobate de către Guvern, rămân

valabile pe întreaga lor durată, în condițiile in care au fost încheiate.

Prin O.U.G nr. 101/2007

a fost modificată atât Legea minelor 85/2003, cât și Legea petrolului nr. 238/2004.

În ceea ce privește

dispozițiile Legii nr. 85/2003, au fost modificate, printre altele, prevederile

art. 21 alin. (2) și prevederile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2003.

Astfel, potrivit art.

1 pct. 2 din O.U.G. nr. 101/2007, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003

se modifică în sensul că: „prevederile licențelor în vigoare rămân nemodificate

pe toată durata inițială a acestora, cu excepția cazurilor în care părțile

convin modificarea/completarea acestora."

De asemenea, prin

dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 101/2007, s-a statuat că licențele de

concesiune/administrare și acordurile petroliere încheiate și neintrate în

vigoare, precum și licențele de concesiune/administrare si acordurile

petroliere intrate în vigoare se renegociază în conformitate cu prevederile

ordonanței în discuție.

În conformitate cu

dispozițiile legale menționate, în ceea ce privește licența de exploatare a

societății Cerepes, prevederile acesteia în vigoare rămân nemodificate pe toată

durata inițială a acestora, cu excepția cazurilor în care părțile convin

modificarea/completarea acestora.

Cum, în cauză,

părțile nu au convenit modificarea/completarea licenței de exploatare, prin

intermediul unui instrument scris, rezultă, pe cale de consecință, că au

continuat să fie aplicabile prevederile inițiale ale acesteia.

Prin urmare, arată

reclamanta, cota ce urma să fie aplicabilă pentru determinarea redevenței

miniere este cota prevăzută în Licența de exploatare deținută de C., respectiv

cota de 2% din valoarea producției miniere, și nu cota de 10% prevăzută de art.

1 pct. 5 din O.U.G. nr. 101/2007, cum în mod eronat a apreciat organul de

control financiar.

De asemenea,

reclamanta a învederat că prevederile art. 1 pct. 3 din Legea nr. 262/2009

privind aprobarea O.U.G. nr. 101/2007 nu sunt incidente în prezenta cauză.

Prin intrarea în

vigoare a Legii nr. 262/2009, la data de 16 iulie 2009, dispozițiile art. 1 pct.

5 din Legea nr. 262/2009 stabilesc că prevederile licențelor în vigoare rămân

valabile, pe întreaga lor durată, în condițiile în care au fost încheiate (art.

60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003).

Rezultă că pentru

aplicarea dispozițiilor art. 1 pct. 3 din Legea nr. 262/2009, era imperios

necesar a se încheia un act adițional între părți prin care să se stabilească

în care grupă se încadrează produsul extras de către C., or, din cuprinsul

actului de control nu reiese că părțile ar fi încheiat un astfel de act

adițional.

În ceea ce privește

măsura dispusă de organul de control financiar, de respectare a prevederilor art.

44 alin. (6) din Legea nr. 85/2003, cu modificările si completările ulterioare,

reclamanta a menționat că procesul verbal de control este lovit de nulitate,

întrucât nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute de pct. 17 din Normele

metodologice pentru aparatul de control financiar al statului din cadrul M.F.P.,

așa cum au fost reglementate prin Ordinul nr. 889/2005.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

2.Hotărârea instanței

de fond,

Prin sentința nr. 319

din 18 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC C.P.C. SA

în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a Municipiului București, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Cu privire la

excepția nulității procesului verbal de control financiar din 03 noiembrie 2010,

prima instanță a reținut că este neîntemeiată, având în vedere că prin procesul

verbal de control au fost stabilite în sarcina reclamantei numai măsuri de

înregistrare în evidența financiar - contabilă a diferenței de 596.312,58 lei

și de respectare a prevederilor legale.

În conformitate cu

dispozițiile C. proc. fisc., prin adresa din 03 noiembrie 2010, procesul verbal

de control financiar din 03 noiembrie 2010 a fost înaintat de către organele de

control financiar către A.F.P. sector 1, pentru a analiza oportunitatea

desfășurării unei inspecții fiscale la societatea reclamantă în vederea

stabilirii implicațiilor fiscale ale deficiențelor constatate de organele de

control financiar, urmând ca ulterior desfășurării acestui control să se

întocmească raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere.

În sensul arătat

dispun și prevederile art. 1 și art. 5 lit. d) din Legea nr. 30/1991 privind

organizarea și funcționarea controlului financiar și a Gărzii financiare,

precum și dispozițiile pct. 17 alin. final și pct. 30 din O.M.F.P. nr. 889/2005

privind aprobarea Normelor metodologice pentru aparatul de control financiar al

statului din cadrul M.F.P.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut că în perioada octombrie 2007 - iunie 2009, pentru

andezitul industrial și de construcție extras din zăcământul C. - Sovata,

pentru licența de exploatare nr. 874/24 septembrie 1999, reclamanta a calculat

și virat la bugetul de stat redevența minieră prin aplicarea cotei de 2% din

valoarea producției miniere realizate anual și nu prin aplicarea cotei de 10%

din valoarea producției miniere.

În perioada iulie

2009 - septembrie 2009, pentru andezitul industrial și de construcție extras

din zăcământul C. - Sovata, pentru licența de exploatare din 24 septembrie 1999,

reclamanta a calculat și virat la bugetul de stat redevența minieră prin

aplicarea cotei de 2% din valoarea producției miniere realizate anual și nu

prin aplicarea echivalentului în lei a 0,35 euro pe unitatea de producție minieră.

Organul de control

financiar a procedat la recalcularea redevenței miniere conform art. 1 pct. (5)

din O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea și completarea Legii minelor nr. 85/2003

și a Legii petrolului nr. 238/2004 și art. 1 pct. (3) din Legea nr. 262/2009

privind aprobarea O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea si completarea Legii minelor

nr. 85/2003 și a Legii petrolului nr. 238/2004, constatând o diferență în sumă

de 596.312,58 lei aferentă perioadei octombrie 2007 - septembrie 2009.

Împotriva procesului

verbal de control financiar din 03 noiembrie 2010, în temeiul art. 7 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, reclamanta a formulat plângere prealabilă, soluționată

de D.G.F.P. a Municipiului București prin Decizia nr. 105219 din 16 februarie 2011

în sensul respingerii, soluție pe care instanța a apreciat-o ca legală și

temeinică.

Astfel, în ceea ce

privește incidența în cauză a dispozițiilor art. art. 1 pct. (5) din O.U.G. nr.

101/2007, prima instanță a constatat că art. 115 alin. (5) din Constituția

României prevede că ordonanța de urgență intră în vigoare după publicarea ei în

M. Of. al României și prin urmare, de la această dată dispozițiile ordonanței

de urgență sunt aplicabile tuturor agenților economici.

în consecință, O.U.G nr.

101/2007 pentru modificarea și completarea Legii minelor nr. 85/2003 și a Legii

petrolului nr. 238/2004 a intrat în vigoare la data publicării în M. Of.,

prevederile acesteia fiind de aplicare imediată.

Rezultă că

dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003, modificată prin

O.U.G. nr. 101/2007 rămân valabile, dar după renegocierea licențelor, conform art.

4 din O.U.G nr. 101/2007, iar de la data publicării în M. Of. a O.U.G. nr. 101/2007

și până la aprobarea acesteia prin Legea nr. 262/2009, se aplică cota

procentuală prevăzută în ordonanța de urgență, respectiv de 10% din valoarea

producției miniere.

De asemenea, prima

instanță a mai reținut dispozițiile art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 101/2007,

potrivit cărora „Licențele de concesiune/administrare și acordurilor petroliere

încheiate și neintrate în vigoare, precum și licențele de

concesiune/administrare și acordurilor petroliere intrate în vigoare se

renegociază în conformitate cu prevederile prezentei ordonanțe de

urgență", nu modifică termenul de aplicare a ordonanței de urgență, care a

intrat în vigoare la data publicării în M. Of.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 262/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 101/2007, se aplică

cota procentuală sau valorică prevăzută în această lege.

Referitor la măsura

de respectare a prevederilor art. 44 alin. (6) din Legea nr. 85/2Ș03, cu

modificările și completările ulterioare, instanța a constatat că sunt

neîntemeiate susținerile reclamantei în sensul că procesul verbal de control

financiar nu respectă prevederile pct. 17 din Normele metodologice pentru

aparatul de control financiar al statului din cadrul M.F.P., așa cum au fost

reglementate prin Ordinul nr. 889/2005.

Astfel, la procesul

verbal de control financiar a fost anexat tabelul cu situația plăților taxei

pentru activitatea de prospecțiune, explorare și exploatare, conform anexei nr.

11 aferente procesului verbal de control, în care se menționează nr. și data

ordinului de plată. Totodată, organele de control au indicat în mod concret

actul normativ încălcat, inclusiv, articolul și alineatul, fiind respectate

cerințele obligatorii prevăzute de dispozițiile legale mai sus menționate.

exercitată în cauză

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și respectiv ale

art. 304

1

C. proc. civ., a declarat recurs societatea reclamantă SC

C.P.C. SA.

Prin motivele de recurs

dezvoltate, în esență, următoarele critici vizând hotărârea instanței de fond

au fost înfățișate, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt:

- hotărârea primei

instanțe este nelegală sub aspectul respingerii excepției privind nulitatea

procesului verbal de control întrucât motivarea instanței întemeiată pe argumentul

potrivit cu care prin procesul verbal au fost stabilite măsuri de înregistrare

a sumelor în discuție, nu și diferențe de plată nu este nici legală și nici

corectă; chiar și instanța, analizând fondul cauzei, reține în cele din urmă că

prin actele contestate cu fost stabilite obligații bugetare suplimentare, în

sumă de 596.312,58 lei dar le apreciază ca fiind corect determinate;

- era obligatoriu ca

sumele reprezentând diferențele de redevențe să fie stabilite printr-un act administrativ

fiscal, înainte de a se dispune măsura înregistrării acestora în evidențele contabile,

procesul verbal încheiat fiind astfel lovit de nulitate, raportat și la dispozițiile

art. 85, 86 și 87 C. proc. fisc. și la Ordinul M.E.P. nr. 889/2005;

- pe fondul cauzei

actele atacate dar și soluția instanței de menținere a acestora, sunt nelegale pentru

că în cauză, ținând cont de natura juridică a licenței, de act juridic

negociat, conform art. 3 pct. 15 din Legea nr. 61/1998, nu sunt incidente prevederile

O.U.G. nr. 101/2007, care nu operează prin efectul legii, în lipsa unui act

adițional încheiat de către părți la licența de exploatare, în virtutea dispozițiilor

art.  21 alin. (2) din O.U.G. nr. 101/2007;

- instanța de fond a

preluat automat, fără analiză critică, constatările cuprinse în actele atacate în

sensul că societatea recurentă nu a respectat în perioada octombrie 2007-iunie 2009,

prevederile art. 1 pct. 5 din O.U.G. nr. 101/2007, în sensul că nu a calculat

și achitat la bugetul de stat redevența datorată, aplicând o cotă de 2% și nu de

10% din valoarea producției miniere, așa cum impun normele O.U.G. nr. 101/2007;

- instanța de fond a aplicat

și interpretat eronat prevederile art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 21 alin. (2) din

Legea nr. 85/2003, în ciuda intenției exprese a legiuitorului de a menține

nemodificate prevederile licențelor pe durata lor inițială, cu excepția

cazurilor în care părțile au convenit modificarea acestora.

Raportat la motivele

de recurs dezvoltate, recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, urmare admiterii

recursului promovat, constatarea nulității procesului verbal de control financiar

din 3 noiembrie 2010, încheiat de D.G.F.P. a Municipiului București - A.I.F. - S.C.F.,

iar în subsidiar anularea acestuia ca și a Deciziei nr. 105219 din 16 februarie

2011, respectiv a măsurilor dispuse privind recalcularea redevențelor miniere

în cuantum de 596.312,58 lei și de înregistrare în evidența financiar contabilă

a societății recurente, a diferenței astfel stabilite.

considerentele instanței de control judiciar

Analizând hotărârea

atacată, față de criticile înfățișate de recurentă, raportat la prevederile

legale aplicabile dar și la înscrisurile aflate la dosar, potrivit și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul de față este întemeiat și

urmează a fi admis, în sensul și pentru considerentele arătate în continuare.

Prin acțiunea cu care

a investit instanța competentă de contencios administrativ,

reclamanta-recurentă SC C.P.C. SA a solicitat revocarea în totalitate a actelor

încheiate de D.G.F.P. a Municipiului București, respectiv a (i) Deciziei nr.

105219 din 16 februarie 2011, (ii) și a procesului verbal de control financiar din

3 noiembrie 2010 dar și a actelor subsecvente, încheiate de autoritatea pârâtă,

respectiv de D.G.F.P. a Municipiului București- A.I.F. - S.C.F.

Reținând din

expunerea considerentelor hotărârii atacate, de mai sus, că instanța de fond a

înfățișat în detaliu elementele de fapt pe baza cărora și-a fundamentat

soluția, Înalta Curte, în contextul soluționării recursului de față nu le va relua,

urmând a face numai referiri punctuale la acestea, în măsura impusă de analiza motivelor

de recurs.

4.1. Examinând așadar

criticile recurentei-reclamante subsumate primului motiv de recurs vizând

modalitatea de soluționare de către prima instanță a excepției nulității procesului

verbal de control financiar, față de măsurile dispuse, Înalta Curte constată că

acestea nu sunt întemeiate, întrucât apreciază că prima instanță, în mod corect

a respins o atare excepție.

Actele dosarului

atestă că procesul verbal de control financiar încheiat la data de 3 noiembrie

2010 a fost efectuat, astfel cum se prevede în chiar preambulul acestuia, în

conformitate cu prevederile Legii nr. 30/1999 și în baza Ordinul M.F.P. nr. 889

din 24 iunie 2005 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aparatul de control

financiar al statului din cadrul M.F.P.

În cuprinsul acestui

act de control s-a menționat expres că organul de control a procedat la

recalcularea redevenței miniere în conformitate cu prevederile art. 1 pct. (5)

din O.U.G. nr. 101/2007, stabilindu-se o diferență în sumă de 536.312,58 lei

aferentă perioadei octombrie 2007-septembrie 2009 (filele 38-39 dosar fond).

Totodată la secțiunea

Măsuri dispuse de organul de control financiar s-a menționat înregistrarea în

evidența financiar contabilă a diferenței de 596.312,58 lei stabilită de

organul de control financiar, fiind evidente, față de mențiunile arătate,

efectele juridice produse asupra societății recurente, prin chiar acest act de control.

Raportat la temeiurile

legale invocate în cuprinsul actului atacat, Înalta Curte reține că organul

emitent a acționat conform atribuțiunilor conferite potrivit textelor de lege mai

jos arătate, nefiind astfel incidente motivele de nulitate invocate, în condițiile

în care, nefiind emisă o decizie de impunere, propriu-zisă, nu sunt incidente nici

prevederile art. 86 C. proc. fisc.

Relevanță prezintă,

așadar, prevederile din Legea nr. 30/1991 și ale Ordinul M.F.P. nr. 889/2005,

potrivit cu care:

„Art. 1 din Legea nr.

30/1991 - „M.F.P., în numele statului, efectuează, prin aparatul specializat,

controlul administrării și utilizării mijloacelor financiare ale organelor

centrale și locale ale administrației de stat, precum și ale instituțiilor de

stat și verifică respectarea reglementărilor financiar-contabile în activitatea

desfășurată de către regii autonome, societăți comerciale și alți agenți

economici în legătură cu îndeplinirea obligațiilor acestora față de stat."

Art. 5 din Legea nr. 30/1991

-

„Direcția generală a controlului financiar de stat din M.F.P. și unitățile

subordonate acesteia au următoarele atribuții:

d) verifică exactitatea

și realitatea înregistrărilor în evidențele prevăzute de lege și de actele de

constituire a societăților comerciale și a celorlalți agenți economici,

urmărind stabilirea corectă și îndeplinirea integrală și la termen a tuturor

obligațiilor financiare și fiscale față de stat;"

Pct. 17 alin. final

din Ordinul M.F.P. nr. 889/2005

-,,Pentru fiecare abatere constatată prin

procesul-verbal de control financiar se vor înscrie masurile luate operativ în

timpul controlului financiar, cu mențiunea documentelor pe baza cărora s-au

materializat, sau masurile dispuse în sarcina agentului economic, cu indicarea

termenului de raportare a îndeplinirii acestora."

Pct. 30 din Ordinul

M.F.P. nr. 889/2005:

„

Potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 30/1991, cu modificările ulterioare,

organele de control financiar au obligația să verifice exactitatea și

realitatea înregistrărilor în evidențele prevăzute de lege, urmărind stabilirea

corectă și achitarea integrală a obligațiilor financiare și fiscale față de

stat.

Constatările de

natură financiară, bugetară și gestionară se consemnează în procesul-verbal de

control financiar.

4.2. Înalta Curte

reține însă temeinicia susținerilor recurentei în ceea ce privește modalitatea în

care prima instanță a soluționat fondul cererii reclamantei recurente, primind

astfel criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., vizând greșita aplicare a legii.

Din această

perspectivă, Înalta Curte reține că problema de drept ce se impune a fi soluționată

în cauză vizează determinarea cotei procentuale a redevenței miniere din valoarea

producției miniere realizate anual, pe care o datora societatea recurentă, în

perioada octombrie 2007-iunie 2009, corespunzător licenței de exploatare din 24

septembrie 1999, respectiv de 2% sau de 10% din valoarea producției miniere,

raportat la interpretarea și aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 101/2007 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 85/2003, prin care a fost modificată cota redevenței.

În cauză,

necontestat, la momentul acordării licenței de exploatare societății recurente,

era în vigoare Legea minelor nr. 61/1998 iar potrivit art. 31 alin. (1) din

acest act normativ, redevența minieră s-a stabilit la o cotă de 2% din valoarea

producției miniere realizate anual. Acest act normativ a fost abrogat de Legea nr.

85/2003, la 27 martie 2003.

În cuprinsul actelor administrative

de control contestate în cauză s-a constatat că în perioada octombrie 2007 -

iunie 2009, urmare a modificărilor legislative intervenite, recurenta nu a

respectat prevederile art. 1 pct. 5 din O.U.G. nr. 101/2007, în sensul că nu a calculat

și achitat la bugetul de stat redevența datorată prin aplicarea cotei modificate

de 10% din valoarea producției miniere, așa cum impun prevederile legale

arătate.

Contrar celor astfel

reținute de organul de control și menținute ca atare și de prima instanță,

Înalta Curte apreciază, raportat la dispozițiile legale incidente în cauză, în

succesiunea lor, că prevederile licenței de exploatare acordate recurentei, în

condițiile legislației în vigoare la data încheierii acesteia, rămân valabile,

iar clauzele acesteia nu pot fi modificate decât prin acordul părților.

Astfel, potrivit art.

21 alin. (1) din Legea minelor nr. 85/2003, „Licența se încheie în formă

scrisă. Pentru exploatare, licența intră în vigoare la data publicării

Ordinului președintelui autorității competente de aprobare a acesteia în M. Of.

al României, Partea I. Pentru exploatare, licența intră în vigoare la data

publicării în M. Of. al României, Partea I, a H.G. de aprobare a acesteia”.

Prin Legea nr. 237

din 7 iunie 2004, în vigoare începând cu 25 iunie 2004, a fost modificat art. 60

din Legea minelor nr. 85/2003, în sensul că:

„1) Prevederile

licențelor de explorare și/sau exploatare aprobate de Guvernul rămân valabile

pe întreaga lor durată, în condițiile în care au fost încheiate”, conținutul

inițial al art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003 fiind în sensul că

„Prevederile licențelor de explorare și/ sau exploatare încheiate înainte de

intrarea în vigoare a prezentei legi și aprobate sau în curs de aprobare de

către Guvern rămân valabile pe întreaga lor durată, în condițiile în care au

fost încheiate”.

Până la acest moment,

legislația incidentă în cauză recunoștea valabilitatea pe întreaga durată, în condițiile

în care au fost încheiate, nu și a celor în curs de aprobare, doar pentru

licențele de exploatare intrate în vigoare prin H.G., astfel cum susțin

recurentele-pârâte într-un prim motiv de recurs.

Însă, ulterior, prin

O.U.G. nr. 101 din 4 octombrie 2007 pentru modificarea și completarea Legii

minelor nr. 85/2003 și a Legii petrolului nr. 238/2004, publicată în M. Of. nr.

684 din 8 octombrie 2007, a fost abrogat art. 60 alin. (1) din Legea minelor,

prevederea legală referitoare la nemodificarea licențelor de exploatare și a

valabilității acestora, fiind cuprinsă în art. 21 alin. (1) în forma inițială

și art. 2 din această ordonanță de urgență care, la pct. 2 menționează:

„2) La art. 21 alin.

(2) se modifică și va avea următorul cuprins: Prevederile licențelor în vigoare

rămân nemodificate pe toată durata inițială a acestora, cu excepția cazurilor

în care părțile convin modificarea/ completarea acestora”, iar la alin. (3) și

(4) ale aceluiași articol se prevede:

„3) În cazul

prelungirii duratei de concesiune/ administrare sau transferului licenței de

concesiune, autoritatea competentă va renegocia condițiile concesiunii/

administrării, conform prezentei legi prin încheierea de acte adiționale,

semnate de acesta și titular;

4) Modificarea/

completarea licențelor în vigoare se realizează prin acte adiționale semnate de

autoritatea competentă și titular”.

Din conținutul

prevederilor legale expuse mai sus, în succesiunea adoptării lor, rezultă în

mod clar faptul că începând cu data de 12 octombrie 2007 prevederile licențelor

de exploatare, încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii minelor nr. 85/2003,

rămân valabile în condițiile în care au fost încheiate, cu excepția celor

modificate prin renegociere prin acte adiționale, în concordanță cu noile cote de

redevență minieră prevăzute la art. 45 din Legea nr. 85/2003 modificată prin

O.U.G. nr. 101/2007.

În cauză însă,

licența de exploatare deținută de recurenta-reclamantă nu a fost modificată

și/sau completată printr-un act convenit și semnat de părți, astfel că, pentru

determinarea redevenței miniere datorate, contrar interpretării date de prima

instanță, Înalta Curte reține că este aplicabilă perioadei verificate cota de 2%

și nu cea de 10% prevăzută de art. 1 pct. 5 din O.U.G. nr. 101/2007, aplicabilă

așadar numai pentru licențele încheiate după data intrării în vigoare a acestei

ordonanțe.

De altfel, Înalta

Curte a statuat în acest sens și prin alte decizii anterior pronunțate arătând

totodată că prevederile art. 2 din Legea nr. 262/2009, privind aprobarea O.U.G.

nr. 101/2007, nu sunt aplicabile în cazul licențelor miniere stabilite

anterior, deoarece textul arată expres că „taxele și redevențele instituite de

O.U.G. nr. 101/2007 se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei legi

tuturor premiselor, licențelor și acordurilor petroliere”, însă prevederea nu

poate fi în discordanță cu aceea potrivit căreia „prevederile licențelor în

vigoare rămân valabile pe întreaga lor durată, în condițiile în care au fost

încheiate”.

Mai mult, și în

ipoteza în care s-ar accepta obligativitatea plății redevenței stabilite în

conformitate cu dispozițiile din O.U.G. nr. 101/2007 și în cazul licențelor

miniere anterioare, aceasta nu poate fi cerută de către organul fiscal, după

cum s-a arătat deja, în lipsa încheierii unui act adițional, potrivit art. 3

din Legea nr. 262/2009.

Raportat la argumentele

de interpretare și aplicare a legii sus arătate, Înalta Curte urmează așadar ca

în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, să admită recursul de față

și să modifice sentința atacată în sensul admiterii acțiunii reclamantei recurente

și al anulării actelor administrative atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de SC C.P.C. SA București împotriva sentinței nr. 319 din 18 ianuarie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată, în sensul că, admite acțiunea formulată de reclamanta SC C.P.C. SA

București.

Anulează Decizia nr. 105219

din 16 februarie 2011 și procesul verbal de control din 3 noiembrie 2010 emise

de pârâta D.G.F.P. a Municipiului București.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 8 mai 2013.