ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7936/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7936/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată de reclamantul A.R.

s-a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice să se constate caracterul politic al condamnării defunctului

său tată M.R. la pedeapsa de 12 ani închisoare muncă zilnică dispusă prin

Sentința penală nr. 293/1953 a Tribunalului Militar, pentru săvârșirea

infracțiunii de „uneltire împotriva ordinii sociale”; să se dispună obligarea

pârâților la plata, în favoarea reclamantului, a echivalentului în lei la data

plații a sumei de 821.200 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare; să se constate caracterul politic al condamnării

defunctului său tată M.R. la pedeapsa închisorii corecționale dispusă prin

Sentința penală nr. 170/1968 a Tribunalului Militar Timișoara, pentru

săvârșirea infracțiunii de „trecere frauduloasă a frontierei”; să se dispună

obligarea pârâților la plata în favoarea reclamantului a echivalentului în lei

la data plății a sumei de 84.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 1642/2010 Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea; s-a constatat că

condamnarea tatălui reclamantului, defunctul M.R. prin Sentința penală nr.

293/2009 iulie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial al orașului Stalin, în

Dosarul nr. 272/1953 la o pedeapsă de 20 de ani muncă zilnică și 5 ani

degradare civică pentru săvârșirea faptei, prevăzută de art. 209 pct. III C.

pen. Carol al II-lea din 1936, constituie de drept condamnare cu caracter

politic; s-a constatat că, condamnarea tatălui reclamantului, defunctul M.R.,

prin Sentința penală nr. 170 din 20 septembrie 1968 a Tribunalului Militar

Timișoara în Dosarul nr. 170/1968 la o pedeapsă de 3 ani închisoare

corecțională pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 267 alin. (1) C. pen.

Carol al II-lea din 1936, constituie de drept condamnare cu caracter politic; a

fost obligat pârâtul la plata către reclamant a unor despăgubiri în cuantum de 500.000

euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl acestuia prin condamnare cu

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 200 RON.

Curtea de Apel Alba

Iulia, secția civilă, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba, prin

Decizia nr. 15 din 21 ianuarie 2011 a admis ambele căi de atac și a schimbat în

parte sentința numai în ceea ce privește despăgubirile acordate pentru

prejudiciul moral, pe care le-a înlăturat pentru considerentele ce urmează:

Reclamantul a

învestit instanța de judecată cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr.

221/2009 având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnărilor

suferite prin sentințele penale nr. 293/1953, respectiv 170/1968 și obligarea

Statului Român la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Prima instanță în mod

corect a constatat caracterul politic al condamnărilor suferite de către

reclamant în temeiul dispozițiilor art. 1 coroborat cu art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009.

De altfel, ambii

apelanți nu aduc critici hotărârii sub acest aspect, necontestând starea de

fapt.

Însă capătul de

cerere referitor la despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit de către

reclamant prin cele două condamnări cu caracter politic se impune a fi respins.

Astfel, apelanții au

criticat cuantumul despăgubirilor invocând prevederile art. 5 alin. (1) astfel

cum a fost modificat prin dispozițiile art. 5 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010,

solicitând limitarea acestor despăgubiri.

Ori, dispozițiile

art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 care au modificat lit. a) a art. 5 al

Legii nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1354/2010.

Însă, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I-a – „acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la” – au fost

constatate neconstituționale prin deciziile nr. 1358/2010 și 1360/2010

pronunțate de Curtea Constituțională și publicate în M. Of. nr. 751/15.11.2010.

În cuprinsul acestei

decizii, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru

daunele morale suferite în perioada comunistă, astfel cum a fost reglementată

prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I-a din Legea nr. 221/2009 este contrară

atât alin. (3) și (5) din Legea fundamentală privind statul de drept,

democratic și social, în care dreptul este valoarea supremă.

S-a constatat că

trimiterile de la lit. a) alin. (1) ale art. 5 prin art. 5 alin. (1

1

)

din Legea nr. 221/2009 introduse prin art. 1 pct. 2 al O.U.G. nr. 62/2010 rămân

fără obiect prin declararea prevăzută art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, ca fiind

neconstituționale.

De asemenea, Curtea a

statuat că autoritățile și instituțiile publice urmează să respecte cele

stabilite de Curtea Constituțională, în considerentele și dispozitivul

deciziei.

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României: „dispozițiile din

legile (...) constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile Constituție. După acest interval, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.”

Întrucât cele 45 de

zile de la publicare în M. Of. a celor două decizii ale Curții Constituționale

au trecut și nu s-au adus modificări textului Legii nr. 221/2009, dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I și-a încetat efectele juridice.

Prin urmare, instanța

nu mai poate acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnări cu caracter politic în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) teza a I-a.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamantul A.R. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba.

Reclamantul, prin recursul

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicită admiterea

acestuia și schimbarea deciziei atacate, în sensul admiterii acțiunii privind

obligarea pârâtului la plata daunelor morale.

În motivarea

recursului se arată că dispozițiile Curții Constituționale se referă doar la

aspecte de oportunitate așa încât instanțele pot acorda daune materiale pentru

prejudiciul suferit.

A precizat că dreptul

comunitar are prioritate față de dreptul intern, la fel și prevederile

internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului.

Din perspectiva

arătată reclamantul precizează că are un „bun” și că față de documentele

oficiale ce se ocupă de problematica regimului comunist (declarația de la

Vilnius, Rezoluția 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și

Rezoluția 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei) acțiunea

este fondată.

Un alt motiv de

recurs se referă la faptul că toate efectele hotărârilor judecătorești de

condamnare cu caracter politic sunt înlăturate de drept, ceea ce, și față de

dispozițiile art. 504 C. proc. pen., atestă posibilitatea ca instanța de

judecată să acorde despăgubiri morale.

Recurentul invocă și

discriminarea la care a fost supus față de dispozițiile art. 1 din Protocolul

nr. 12 la Convenția europeană și art. 14 din Constituție.

Statul Român, prin

recursul întemeiat pe dispozițiile art. 299 C. proc. civ., învederează că

reclamantul are îndrituirea doar la acordarea de despăgubiri potrivit art. 5

din Legea nr. 221/2009.

Înalta Curte,

analizând cu prioritate excepția invocată față de dispozițiile art. 137 C.

proc. civ., va constata că recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice este declarat cu încălcarea dispozițiilor art. 301 C. proc.

civ. pentru motivele ce urmează:

Termenul de

exercitare a căii extraordinare de atac a recursului este de 15 zile de la

comunicarea hotărârii.

Decizia Curții de

Apel Alba Iulia a fost comunicată recurentului la 2 februarie 2011, așa încât

ultima zi pentru declararea recursului, potrivit art. 301 C. proc. civ. și art.

101 alin. (1) C. proc. civ., a fost 18 februarie 2011.

Conform datei certe

existente pe cererea de recurs, calea de atac a fost exercitată la 22 februarie

2011.

Drept urmare, față de

cele mai sus-expuse, recursul va fi respins ca tardiv declarat.

Înalta Curte,

analizând decizia prin prisma criticilor formulate de reclamant, va constata că

recursul este nefondat pentru argumentele ce succed.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art.

menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of., sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași

dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci ca fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul reclamanților.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror

cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de

sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de

lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei

Curții Constituționale).

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate

ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat

democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine

definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva

art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor

omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea

reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără

nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație”.

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată

însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a

arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

Față de toate

considerentele expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la

blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției Europene a

Drepturilor Omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea

acestora, se concluzionează că efectele deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie

2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi

ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor

juridice aflate în curs de desfășurare.

Pentru aceste

considerente, față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul A.R. împotriva Deciziei nr. 15 din 21 ianuarie

2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Respinge ca tardiv

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 noiembrie 2011.