ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7936/2011

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată de reclamantul A.R. s-a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să se constate caracterul politic al condamnării defunctului său tată M.R. la pedeapsa de 12 ani închisoare muncă zilnică dispusă prin Sentința penală nr. 293/1953 a Tribunalului Militar, pentru săvârșirea infracțiunii de „uneltire împotriva ordinii sociale”; să se dispună obligarea pârâților la plata, în favoarea reclamantului, a echivalentului în lei la data plații a sumei de 821.200 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; să se constate caracterul politic al condamnării defunctului său tată M.R.

la pedeapsa închisorii corecționale dispusă prin Sentința penală nr. 170/1968 a Tribunalului Militar Timișoara, pentru săvârșirea infracțiunii de „trecere frauduloasă a frontierei”; să se dispună obligarea pârâților la plata în favoarea reclamantului a echivalentului în lei la data plății a sumei de 84.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin Sentința civilă nr. 1642/2010 Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea; s-a constatat că condamnarea tatălui reclamantului, defunctul M.R. prin Sentința penală nr. 293/2009 iulie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial al orașului Stalin, în Dosarul nr. 272/1953 la o pedeapsă de 20 de ani muncă zilnică și 5 ani degradare civică pentru săvârșirea faptei, prevăzută de art. 209 pct. III C. pen.

Carol al II-lea din 1936, constituie de drept condamnare cu caracter politic; s-a constatat că, condamnarea tatălui reclamantului, defunctul M.R., prin Sentința penală nr. 170 din 20 septembrie 1968 a Tribunalului Militar Timișoara în Dosarul nr. 170/1968 la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 267 alin. (1) C. pen. Carol al II-lea din 1936, constituie de drept condamnare cu caracter politic; a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a unor despăgubiri în cuantum de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl acestuia prin condamnare cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 200 RON.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba, prin Decizia nr. 15 din 21 ianuarie 2011 a admis ambele căi de atac și a schimbat în parte sentința numai în ceea ce privește despăgubirile acordate pentru prejudiciul moral, pe care le-a înlăturat pentru considerentele ce urmează: Reclamantul a învestit instanța de judecată cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnărilor suferite prin sentințele penale nr. 293/1953, respectiv 170/1968 și obligarea Statului Român la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prima instanță în mod corect a constatat caracterul politic al condamnărilor suferite de către reclamant în temeiul dispozițiilor art. 1 coroborat cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. De altfel, ambii apelanți nu aduc critici hotărârii sub acest aspect, necontestând starea de fapt. Însă capătul de cerere referitor la despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant prin cele două condamnări cu caracter politic se impune a fi respins. Astfel, apelanții au criticat cuantumul despăgubirilor invocând prevederile art. 5 alin. (1) astfel cum a fost modificat prin dispozițiile art. 5 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, solicitând limitarea acestor despăgubiri. Ori, dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010 care au modificat lit. a) a art. 5 al Legii nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010. Însă, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I-a – „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la” – au fost constatate neconstituționale prin deciziile nr. 1358/2010 și 1360/2010 pronunțate de Curtea Constituțională și publicate în M. Of. nr. 751/15.11.2010. În cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite în perioada comunistă, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I-a din Legea nr. 221/2009 este contrară atât alin. (3) și (5) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptul este valoarea supremă.

S-a constatat că trimiterile de la lit. a) alin. (1) ale art. 5 prin art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009 introduse prin art. 1 pct. 2 al O.U.G. nr. 62/2010 rămân fără obiect prin declararea prevăzută art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, ca fiind neconstituționale. De asemenea, Curtea a statuat că autoritățile și instituțiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională, în considerentele și dispozitivul deciziei. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României: „dispozițiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituție.

După acest interval, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.” Întrucât cele 45 de zile de la publicare în M. Of. a celor două decizii ale Curții Constituționale au trecut și nu s-au adus modificări textului Legii nr. 221/2009, dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I și-a încetat efectele juridice. Prin urmare, instanța nu mai poate acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări cu caracter politic în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I-a. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul A.R. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba.

Reclamantul, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicită admiterea acestuia și schimbarea deciziei atacate, în sensul admiterii acțiunii privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale. În motivarea recursului se arată că dispozițiile Curții Constituționale se referă doar la aspecte de oportunitate așa încât instanțele pot acorda daune materiale pentru prejudiciul suferit. A precizat că dreptul comunitar are prioritate față de dreptul intern, la fel și prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului. Din perspectiva arătată reclamantul precizează că are un „bun” și că față de documentele oficiale ce se ocupă de problematica regimului comunist (declarația de la Vilnius, Rezoluția 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei) acțiunea este fondată.

Un alt motiv de recurs se referă la faptul că toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic sunt înlăturate de drept, ceea ce, și față de dispozițiile art. 504 C. proc. pen., atestă posibilitatea ca instanța de judecată să acorde despăgubiri morale. Recurentul invocă și discriminarea la care a fost supus față de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția europeană și art. 14 din Constituție. Statul Român, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 299 C. proc. civ., învederează că reclamantul are îndrituirea doar la acordarea de despăgubiri potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009. Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția invocată față de dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., va constata că recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este declarat cu încălcarea dispozițiilor art. 301 C. proc. civ. pentru motivele ce urmează: Termenul de exercitare a căii extraordinare de atac a recursului este de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Decizia Curții de Apel Alba Iulia a fost comunicată recurentului la 2 februarie 2011, așa încât ultima zi pentru declararea recursului, potrivit art. 301 C. proc. civ. și art. 101 alin. (1) C. proc. civ., a fost 18 februarie 2011. Conform datei certe existente pe cererea de recurs, calea de atac a fost exercitată la 22 februarie 2011. Drept urmare, față de cele mai sus-expuse, recursul va fi respins ca tardiv declarat.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate de reclamant, va constata că recursul este nefondat pentru argumentele ce succed. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of., sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci ca fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamanților. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”. Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Față de toate considerentele expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției Europene a Drepturilor Omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, se concluzionează că efectele deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Pentru aceste considerente, față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.R. împotriva Deciziei nr. 15 din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Respinge ca tardiv recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2011.