ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3756/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 562/107/2010 pe rolul Tribunalului Alba, reclamantul S.I.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate calitatea de beneficiar al Legii nr. 221/2009, atât în nume propriu, cât și în calitate de moștenitor al defuncților S.V., tatăl reclamantului, și S.A., mama reclamantului, să se dispună înlăturarea de drept a efectelor hotărârii de condamnare a tatălui reclamantului prin sentința penală nr. 41 din 17 februarie 1960 a Tribunalului Militar Stalin, modificată prin decizia penală nr. 267 din 19 martie 1960 a Tribunalului Militar Cluj, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 3.000.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit de reclamant și de părinții acestuia și să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a precizat cuantumul daunelor morale solicitate, defalcat pe fiecare persoană indicată în petitul acțiunii și pentru fiecare condamnare, respectiv măsură administrativă luată față de aceste persoane. Prin sentința civilă nr. 2379/2010 pronunțată de Tribunalul Alba în Dosar nr. 562/197/2010 a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul S.I.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român și s-a constatat caracterul politic de drept al condamnării tatălui reclamantului, defunctul S.V., dispusă prin sentința nr. 41/1960 pronunțată de Tribunalul Militar al Orașului Stalin, modificată prin decizia penală nr. 267/1960 a Tribunalului Militar al Reg. III Cluj la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecțională și 5 ani interdicție corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.

Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 5.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. De asemenea, s-a constatat că măsura administrativă luată față de defunctul S.V. de organele fostei miliții având ca obiect stabilirea de domiciliu obligatoriu are de drept caracter politic fiind obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de defunct prin luarea acestei măsuri administrative. S-a constatat că și măsurile administrative luate față de reclamantul S.I.V. constând în reținerea de către fosta securitate în baza mandatului de arestare preventivă din data de 17 octombrie 1959 și excluderea din învățământ au avut caracter politic, fiind obligat pârâtul la 2.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin luarea acestor măsuri.

S-au respins celelalte cereri formulate de reclamant, cât și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. În considerentele sentinței s-a reținut că infracțiunea pentru comiterea căreia a fost condamnat tatăl reclamantului prin sentința penală nr. 41/1960 a Tribunalului Orașului Stalin constituie de drept condamnare cu caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/009. S-a constatat, de asemenea, că măsura administrativă luată față de defunctul S.V. având ca obiect stabilirea de domiciliu obligatoriu are de drept caracter politic conform art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Nu au fost apreciate ca fiind măsuri administrative: durata reținerii deoarece aceasta a fost dedusă din durata pedepsei închisorii, fiind practic absorbită de aceasta; confiscarea averii deoarece pentru bunuri reclamantul are posibilitatea de a solicita daune materiale; urmărirea de către fosta securitate ulterior executării întrucât aceasta este o consecință a condamnării. În ceea ce privește arestarea preventivă (neurmată de condamnare) și excluderea din învățământ, instanța de fond a constatat că acestea au urmărit unul din scopurile la care face trimitere art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 astfel că au caracter politic. Deoarece achitarea pronunțată prin sentința penală nr. 150/1978 a Judecătoriei Alba Iulia pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare constituie o reparație suficientă, instanța a apreciat că nu se mai impune acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului.

De asemenea, instanța a reținut că nu s-a făcut dovada că reclamantul a fost împiedicat din motive politice să urmeze anumite studii. S-a reținut că persoanele care au satisfăcut stagiul militar în unități ale S.G.S.M. în perioada 1950-1961 nu îndeplinesc condițiile pentru acordarea daunelor morale în condițiile Legii nr. 221/2009 întrucât situația respectivă nu este o măsura administrativă în sensul Legii nr. 221/2009.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru condamnarea suferită, instanța a avut în vedere perioada cât tatăl reclamantului a fost efectiv privat de libertate, suferința psihică generată de începerea cercetărilor penale urmată de condamnarea la pedeapsa închisorii, locul efectiv unde a executat pedeapsa, regimul existent la locul de detenție, împrejurarea că în comunitatea din care făcea parte i-a fost afectată reputația, iar prin condamnare sa abuzivă a fost supus la suferințe fizice și psihice, i-a fost știrbită onorarea, demnitatea, i s-a îngrădit libertatea și a fost lipsit de posibilitatea de a-și continua activitatea anterioară și de a obține venituri corespunzătoare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru măsurile administrative instanța a avut în vedere lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare și din mila altor persoane, imposibilitatea de a mai desfășura activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Prin apelul promovat, reclamantul a solicitat admiterea în totalitate a acțiunii, așa cum a fost formulată și precizată, cu cheltuieli de judecată. În expunerea motivelor de apel a arătat că despăgubirile acordate sunt derizorii și în neconcordanță cu suferința pricinuită. Sentința a mai fost criticată de reclamant și pentru faptul că nu s-au acordat despăgubiri pentru toate condamnările și măsurile administrative cu caracter politic invocate.

La rândul său, prin apelul declarat, pârâtul Statul Român a solicitat analizarea cauzei având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale. Apelantul-pârât a mai susținut că reclamantul nu poate beneficia de acordarea de despăgubiri pentru condamnarea ori măsura administrativă dispusă asupra tatălui său, deoarece legiuitorul a avut în vedere doar categoria persoanelor condamnate politic și care se mai află în viață. Despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au la bază prejudiciul moral suferit de condamnat sau de persoana care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, iar nu de către soțul sau descendenții acestuia, dreptul la repararea unui prejudiciu moral fiind un drept de natură exclusiv personală, ce nu se transmite prin moștenire.

Prin decizia civilă nr. 78 din 04 martie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale și a menținut în rest dispozițiile sentinței atacate; a respins apelul declarat de reclamantul S.I.V. Referitor la apelul declarat de către pârât, instanța de apel a reținut că declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârii judecătorești, întemeiată pe această dispoziție legală.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României: „dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.” Întrucât cele 45 de zile de la publicare în M. Of. a celor două decizii ale Curții Constituționale au trecut și nu s-au adus modificări textului Legii nr. 221/2009, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I și-au încetat efectele juridice.

În speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către prima instanță, iar solicitarea reclamantului de acordare de despăgubiri morale pentru condamnarea politică a antecesorului său, cât și pentru măsurile administrative luate împotriva sa, a tatălui său și a mamei sale au rămas fără fundament juridic, instanța nemaiputând acorda despăgubirile solicitate. Critica reclamantului referitoare la cuantumul sumei acordate a fost înlăturată, cu motivarea că, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, nu mai există temeiul juridic de acordare a daunelor morale potrivit reglementării speciale.

Pentru același considerent instanța de apel a apreciat a fi inutil de examinat și motivul de apel invocat de către pârât cu referire la faptul că reclamantul nu poate beneficia de acordarea de despăgubiri pentru condamnarea ori măsura administrativă dispusă asupra tatălui său deoarece despăgubirile ce se pot acorda au la bază prejudiciul moral suferit de condamnat sau de persoana ce a făcut obiectul unor măsuri administrative iar nu de către soțul sau descendenții acestuia. Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs atât reclamantul S.I.V., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Alba. Recurentul-reclamant susține că instanța de apel în mod greșit a aplicat legea, în condițiile în care Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional, nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării acesteia.

Legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot cursul procesului, conform principiului neretroactivității legii civile, sens în care invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 1 C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituția României. Recurentul-reclamant mai arară că, aplicând deciziile Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 13, 19, 23, 24 și 25 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 3, 5 și 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 din 1996 și Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1481 din 2006, care au prioritate față de legea internă și contravin art. 20 din Constituția României.

Reclamantul invocă critici și cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, care, în opinia sa, sunt derizorii și în neconcordanță cu suferința pricinuită. Instanța nu a acordat despăgubiri pentru toate condamnările și măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva părinților săi și împotriva sa. Solicită admiterea recursului, cu consecința, în principal, a desființării deciziei și sentinței și admiterea în totalitate a acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată și, în subsidiar, în cazul în care se va aprecia că instanța de apel s-a pronunțat pe excepție și nu a analizat fondul cauzei, solicită casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Recurentul-pârât susține, în motivarea recursului său, că în mod greșit instanța de apel a constatat caracterul politic al măsurii luate împotriva antecesorului reclamantului, reprezentând condamnare dispusă prin sentința nr. 41/1960 pronunțată de Tribunalul Militar al Orașului Stalin, modificată prin decizia penală nr. 267/1960 a Tribunalului Militar al Reg. III Cluj la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecțională și 5 ani interdicție corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., care constituie de drept condamnare cu caracter politic, astfel încât este superfluă constatarea caracterului politic, alin. (4) al art. 1 excluzând cazurile care se încadrează în art. 1. Pornind de la prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, recurentul-pârât arată că, în cazul măsurilor administrative, numai persoanele care au făcut obiectul unor atare măsuri pot solicita constatarea caracterului politic al acestora.

Recurentul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamant, întrucât acesta nu indică hotărârea pe care o atacă, așa cum impun dispozițiile art. 302 1 lit. b) C. proc. civ., formulându-și cererea de recurs împotriva sentinței pronunțate pe fondul cauzei. Analizând cu prioritate excepția invocată, Înalta Curte urmează a o respinge, întrucât nu poate constitui un motiv de nulitate faptul că recurentul-reclamant a indicat în memoriul de recurs sentința pronunțată de Tribunal, această împrejurare reprezentând cel mult o greșeală materială, de vreme ce a calificat corect calea de atac pe care a promovat-o, iar din analiza motivelor invocate referitoare la greșita aplicare în speță a deciziilor Curții Constituționale, reiese fără îndoială că înțelege să critice nelegalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel, astfel că nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ. Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, în considerarea argumentelor ce succed: Referitor la recursul reclamantului S.I.V., cu titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu au fost dezvoltate critici de natură a se circumscrie ipotezelor pe care acest motive le reglementează - hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii și, respectiv interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății. Criticile formulate de recurentul-reclamant aduc în discuție efectele, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Aceste critici nu sunt însă fondate, deoarece contrar susținerilor acestuia, decizia de neconstituționalitate arătată nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 04 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Prevalenta reglementărilor internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaționale arătate, situație care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Aceasta presupune, în ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (fada pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților). Art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 parag. 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză”. Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidență nici noțiunea autonomă de „bun” din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Noțiunea de „bunuri” din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (cauza Atanasiu ș.a.

împotriva României, parag. 137). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției. Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale. Aplicând decizia în interesul legii la situația în speță, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii. În ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U.

și, respectiv ale Consiliului Europei, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern. Analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept. Referitor la recursul pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Alba, critica privind faptul că în mod greșit instanța de apel a menținut dispoziția din sentință referitoare la constatarea caracterului politic al condamnărilor și măsurilor administrative aplicate tatălui reclamantului și acestuia, nefiind invocată în apel, această parte a sentinței a intrat în putere de lucru judecat, critica fiind formulată omisso medio, situație în care recursul dedus judecății nu poate fi primit.

Aspectul invocat nu constituie un motiv de ordine publică, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., de natură a putea fi invocat chiar și de instanța de recurs, din oficiu. Fiind vorba despre aspecte de fond ce țin de modul de aplicare a legii de către prima instanță cu privire la cererea de constatare a caracterului politic al condamnării și al măsurilor administrative invocate în cererea de chemare în judecată, acestea trebuiau supuse cenzurii instanței de apel, de către partea nemulțumită de sentința pronunțată, neputând fi deduse controlului direct al instanței de recurs. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, atât recursul declarat de reclamantul S.I.V., cât și cel al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Alba.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului declarat de reclamantul S.I.V., invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Alba. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.I.V. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Alba, împotriva deciziei civile nr. 78 din 04 martie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.