ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3756/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3756/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată sub nr. 562/107/2010 pe rolul Tribunalului Alba,

reclamantul S.I.V. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate

calitatea de beneficiar al Legii nr. 221/2009, atât în nume propriu, cât și în

calitate de moștenitor al defuncților S.V., tatăl reclamantului, și S.A., mama

reclamantului, să se dispună înlăturarea de drept a efectelor hotărârii de

condamnare a tatălui reclamantului prin sentința penală nr. 41 din 17 februarie

1960 a Tribunalului Militar Stalin, modificată prin decizia penală nr. 267 din

19 martie 1960 a Tribunalului Militar Cluj, să fie obligat pârâtul la plata

sumei de 3.000.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit

de reclamant și de părinții acestuia și să fie obligat pârâtul la plata

cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a precizat cuantumul daunelor morale solicitate,

defalcat pe fiecare persoană indicată în petitul acțiunii și pentru fiecare condamnare,

respectiv măsură administrativă luată față de aceste persoane.

Prin sentința civilă nr. 2379/2010 pronunțată de Tribunalul

Alba în Dosar nr. 562/197/2010

a fost admisă

în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul S.I.V. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român și s-a constatat caracterul politic de drept al condamnării tatălui

reclamantului, defunctul S.V., dispusă prin sentința nr. 41/1960 pronunțată de Tribunalul

Militar al Orașului Stalin, modificată prin decizia penală nr. 267/1960 a Tribunalului

Militar al Reg. III Cluj la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecțională și 5 ani

interdicție corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209

pct. 2 lit. a) C. pen.

Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma

de 5.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

De asemenea, s-a constatat că măsura administrativă luată

față de defunctul S.V. de organele fostei miliții având ca obiect stabilirea de

domiciliu obligatoriu are de drept caracter politic fiind obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 2.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de defunct prin

luarea acestei măsuri administrative.

S-a constatat că și măsurile administrative luate față

de reclamantul S.I.V. constând în reținerea de către fosta securitate în baza mandatului

de arestare preventivă din data de 17 octombrie 1959 și excluderea din învățământ

au avut caracter politic, fiind obligat pârâtul la 2.000 euro reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin luarea acestor măsuri. S-au respins celelalte

cereri formulate de reclamant, cât și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

În considerentele sentinței s-a reținut că infracțiunea

pentru comiterea căreia a fost condamnat tatăl reclamantului prin sentința penală

nr. 41/1960 a Tribunalului Orașului Stalin constituie de drept condamnare cu caracter

politic conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/009.

S-a constatat, de asemenea, că măsura administrativă luată

față de defunctul S.V. având ca obiect stabilirea de domiciliu obligatoriu are de

drept caracter politic conform art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Nu au fost apreciate ca fiind măsuri administrative: durata

reținerii deoarece aceasta a fost dedusă din durata pedepsei închisorii, fiind practic

absorbită de aceasta; confiscarea averii deoarece pentru bunuri reclamantul are

posibilitatea de a solicita daune materiale; urmărirea de către fosta securitate

ulterior executării întrucât aceasta este o consecință a condamnării.

În ceea ce privește arestarea preventivă (neurmată de

condamnare) și excluderea din învățământ, instanța de fond a constatat că acestea

au urmărit unul din scopurile la care face trimitere art. 1 alin. (3) din Legea

nr. 221/2009 astfel că au caracter politic.

Deoarece achitarea pronunțată prin sentința penală

nr. 150/1978 a Judecătoriei Alba Iulia pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare

constituie o reparație suficientă, instanța a apreciat că nu se mai impune acordarea

de daune morale pentru repararea prejudiciului. De asemenea, instanța a reținut

că nu s-a făcut dovada că reclamantul a fost împiedicat din motive politice să urmeze

anumite studii.

S-a reținut că persoanele care au satisfăcut stagiul militar

în unități ale S.G.S.M. în perioada 1950-1961 nu îndeplinesc condițiile pentru acordarea

daunelor morale în condițiile Legii nr. 221/2009 întrucât situația respectivă nu

este o măsura administrativă în sensul Legii nr. 221/2009.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru condamnarea

suferită, instanța a avut în vedere perioada cât tatăl reclamantului a fost efectiv

privat de libertate, suferința psihică generată de începerea cercetărilor penale

urmată de condamnarea la pedeapsa închisorii, locul efectiv unde a executat pedeapsa,

regimul existent la locul de detenție, împrejurarea că în comunitatea din care făcea

parte i-a fost afectată reputația, iar prin condamnare sa abuzivă a fost supus la

suferințe fizice și psihice, i-a fost știrbită onorarea, demnitatea, i s-a îngrădit

libertatea și a fost lipsit de posibilitatea de a-și continua activitatea anterioară

și de a obține venituri corespunzătoare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor

pentru măsurile administrative instanța a avut în vedere lipsirea de bunurile personale,

obligarea de a trăi în condiții materiale precare și din mila altor persoane, imposibilitatea

de a mai desfășura activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin apelul promovat, reclamantul a solicitat admiterea

în totalitate a acțiunii, așa cum a fost formulată și precizată, cu cheltuieli de

judecată. În

expunerea motivelor de apel a arătat că despăgubirile

acordate sunt derizorii și în neconcordanță cu suferința pricinuită. Sentința a

mai fost criticată de reclamant și pentru faptul că nu s-au acordat despăgubiri

pentru toate condamnările și măsurile administrative cu caracter politic invocate.

La rândul său, prin apelul declarat, pârâtul Statul Român

a solicitat analizarea cauzei având în vedere Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010 prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

au fost declarate neconstituționale.

Apelantul-pârât a mai susținut că reclamantul nu poate

beneficia de acordarea de despăgubiri pentru condamnarea ori măsura administrativă

dispusă asupra tatălui său, deoarece legiuitorul a avut în vedere doar categoria

persoanelor condamnate politic și care se mai află în viață. Despăgubirile ce pot

fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au la bază

prejudiciul moral suferit de condamnat sau de persoana care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, iar nu de către soțul sau descendenții

acestuia, dreptul la repararea unui prejudiciu moral fiind un drept de natură exclusiv

personală, ce nu se transmite prin moștenire.

Prin decizia civilă nr. 78 din 04 martie 2011, Curtea

de Apel Alba Iulia

a admis apelul pârâtului,

a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins capătul de cerere privind

acordarea de daune morale și a menținut în rest dispozițiile sentinței atacate;

a respins apelul declarat de reclamantul S.I.V.

Referitor la apelul declarat de către pârât, instanța

de apel a reținut că declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor

și, corelativ a hotărârii judecătorești, întemeiată pe această dispoziție legală.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din

Constituția României: „dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale,

dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile

constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.”

Întrucât cele 45 de zile de la publicare în M. Of. a celor

două decizii ale Curții Constituționale au trecut și nu s-au adus modificări textului

Legii nr. 221/2009, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I și-au încetat efectele

juridice.

În speță, la data soluționării apelului nu mai există

temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis

acțiunea de către prima instanță, iar solicitarea reclamantului de acordare de despăgubiri

morale pentru condamnarea politică a antecesorului său, cât și pentru măsurile administrative

luate împotriva sa, a tatălui său și a mamei sale au rămas fără fundament juridic,

instanța nemaiputând acorda despăgubirile solicitate.

Critica reclamantului referitoare la cuantumul sumei acordate

a fost înlăturată, cu motivarea că, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

nu mai există temeiul juridic de acordare a daunelor morale potrivit reglementării

speciale.

Pentru același considerent instanța de apel a apreciat

a fi inutil de examinat și motivul de apel invocat de către pârât cu referire la

faptul că reclamantul nu poate beneficia de acordarea de despăgubiri pentru condamnarea

ori măsura administrativă dispusă asupra tatălui său deoarece despăgubirile ce se

pot acorda au la bază prejudiciul moral suferit de condamnat sau de persoana ce

a făcut obiectul unor măsuri administrative iar nu de către soțul sau descendenții

acestuia.

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs atât

reclamantul S.I.V., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Alba.

Recurentul-reclamant

susține că instanța de apel în mod greșit a aplicat legea, în condițiile

în care Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care art. 5 din Legea

nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional, nu poate fi aplicată cauzelor aflate

pe rol la data pronunțării acesteia. Legea aflată în vigoare la data formulării

cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot cursul procesului, conform

principiului neretroactivității legii civile, sens în care invocă jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 1 C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituția

României.

Recurentul-reclamant mai arară că, aplicând deciziile

Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 2, 3, 4,

5, 7, 8, 9, 13, 19, 23, 24 și 25 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum

și art. 3, 5 și 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Rezoluția Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 din 1996 și Rezoluția Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1481 din 2006, care au prioritate față de

legea internă și contravin art. 20 din Constituția României.

Reclamantul invocă critici și cu privire la cuantumul

despăgubirilor acordate, care, în opinia sa, sunt derizorii și în neconcordanță

cu suferința pricinuită. Instanța nu a acordat despăgubiri pentru toate condamnările

și măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva părinților săi

și împotriva sa.

Solicită admiterea recursului, cu consecința, în principal,

a desființării deciziei și sentinței și admiterea în totalitate a acțiunii astfel

cum a fost formulată, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată

și, în subsidiar, în cazul în care se va aprecia că instanța de apel s-a pronunțat

pe excepție și nu a analizat fondul cauzei, solicită casarea și trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și

9 C. proc. civ.

Recurentul-pârât

susține, în motivarea recursului său, că în mod greșit instanța de apel a

constatat caracterul politic al măsurii luate împotriva antecesorului reclamantului,

reprezentând condamnare dispusă prin sentința nr. 41/1960 pronunțată de Tribunalul

Militar al Orașului Stalin, modificată prin decizia penală nr. 267/1960 a Tribunalului

Militar al Reg. III Cluj la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecțională și 5 ani

interdicție corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209

pct. 2 lit. a) C. pen., care constituie de drept condamnare cu caracter politic,

astfel încât este superfluă constatarea caracterului politic, alin. (4) al art.

1 excluzând cazurile care se încadrează în art. 1.

Pornind de la prevederile art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 221/2009, recurentul-pârât arată că, în cazul măsurilor administrative, numai

persoanele care au făcut obiectul unor atare măsuri pot solicita constatarea caracterului

politic al acestora.

Recurentul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat

excepția nulității recursului declarat de reclamant, întrucât acesta nu indică hotărârea

pe care o atacă, așa cum impun dispozițiile art. 302

1

lit. b) C.

proc. civ., formulându-și cererea de recurs împotriva sentinței pronunțate pe fondul

cauzei.

Analizând cu prioritate excepția invocată, Înalta

Curte urmează a o respinge,

întrucât nu poate

constitui un motiv de nulitate faptul că recurentul-reclamant a indicat în memoriul

de recurs sentința pronunțată de Tribunal, această împrejurare reprezentând cel

mult o greșeală materială, de vreme ce a calificat corect calea de atac pe care

a promovat-o, iar din analiza motivelor invocate referitoare la greșita aplicare

în speță a deciziilor Curții Constituționale, reiese fără îndoială că înțelege să

critice nelegalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel, astfel că nu se

poate reține încălcarea dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. b) C.

proc. civ.

Recursurile sunt nefondate,

urmând a fi respinse ca atare, în considerarea argumentelor

ce succed:

Referitor la recursul reclamantului S.I.V.,

cu titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece

nu au fost dezvoltate critici de natură a se circumscrie ipotezelor pe care acest

motive le reglementează - hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii și, respectiv

interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii)

dedus judecății.

Criticile formulate de recurentul-reclamant aduc în discuție

efectele, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se

astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate, deoarece contrar

susținerilor acestuia, decizia de neconstituționalitate arătată nu încalcă principiul

neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de

aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi

de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se

verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție

de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi

considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care

a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.”

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței

de apel a fost pronunțată la data de 04 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Prevalenta reglementărilor internaționale din materia

drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligațiile ce le revin statelor

în această materie, consacrată de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția

Curții Constituționale în cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5

lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest

sens, caracterul de recomandare al normelor internaționale arătate, situație care

nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc

efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității,

ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate

sau situațiilor juridice deja constituite.

Aceasta presupune, în ipoteza acțiunilor nesoluționate,

în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (fada pendentia)

în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține

reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt

sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată

și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la un moment la care era în vigoare

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui

act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți,

cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente

la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior

efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze

orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil)

privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită

asupra respectării dispozițiilor art. 6 parag. 1 de către autoritățile naționale

ale

statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare

atât la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și la cele ale

normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom,

statuându-se că art. 6 paragraful „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea

unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant

în cauză”.

Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai

o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația

internă, și, pe de altă parte, nu este incidență nici noțiunea autonomă de „bun”

din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Noțiunea de „bunuri” din perspectiva art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate

cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în

baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de

a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere

unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță

sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea

de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către

același organ jurisdicțional.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară

trecută în puterea lucrului judecat” (cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra

Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să

fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curții Constituționale nu s-ar

putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă”, fiind

vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță,

el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern,

respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară

și concordantă a instanțelor naționale (cauza Atanasiu ș.a. împotriva României,

parag. 137).

O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se

conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în

vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin

pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră

irevocabilă.

De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern

care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă speranță în

valorificarea unui drept de creanță și pentru că norma legală nu ducea, în sine,

la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul

art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile

reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din

fiecare dintre articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție

fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se

aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele

ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți

fundamentale.

Prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca

urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în

care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului

judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

Aplicând decizia în interesul legii la situația în speță,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora nu mai pot constitui

temei juridic pentru susținerea acțiunii.

În ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului

și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Adunării Generale

a O.N.U., acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare

pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv ale Consiliului Europei, astfel că

nu au aplicabilitate directă în dreptul intern.

Analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul

daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere

a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși

cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

Referitor la recursul pârâtului Statul Român, reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Alba,

critica privind faptul că în mod greșit instanța de apel

a menținut dispoziția din sentință referitoare la constatarea caracterului politic

al condamnărilor și măsurilor administrative aplicate tatălui reclamantului și acestuia,

nefiind invocată în apel, această parte a sentinței a intrat în putere de lucru

judecat, critica fiind formulată omisso medio, situație în care recursul dedus judecății

nu poate fi primit.

Aspectul invocat nu constituie un motiv de ordine publică,

în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., de natură a putea fi invocat chiar și

de instanța de recurs, din oficiu. Fiind vorba despre aspecte de fond ce țin de

modul de aplicare a legii de către prima instanță cu privire la cererea de constatare

a caracterului politic al condamnării și al măsurilor administrative invocate în

cererea de chemare în judecată, acestea trebuiau supuse cenzurii instanței de apel,

de către partea nemulțumită de sentința pronunțată, neputând fi deduse controlului

direct al instanței de recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, atât recursul declarat de reclamantul

S.I.V., cât și cel al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Alba.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de reclamantul

S.I.V., invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de D.G.F.P. Alba.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul

S.I.V. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de D.G.F.P. Alba, împotriva deciziei civile nr. 78 din 04 martie 2011 a Curții de

Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.