ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1138/2011

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1627

din 23 martie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de C.L., împotriva

Sentinței civile nr. 1380 din 31 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de recurs a reținut că prin Sentința civilă nr. 1380

din 31 martie 2008, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantului C.L.

formulată împotriva pârâtului C.E.C.C.A.R., prin care se solicitase anularea Hotărârii

nr. 36 din 21 martie 2008, emisă de C.S.D. a C.E.C.C.A.R., prin care s-a dispus

interdicția dreptului de exercitare a profesiei de expert contabil.

Instanța de recurs a

mai reținut următoarele:

- în privința

criticii din recurs, în sensul că sesizarea C.E.C.C.A.R. s-a făcut în mod

nelegal de către B.N.R., nu poate fi primită. Astfel, cum a arătat și

judecătorul fondului, prin Ordinul Guvernatorului B.N.R. nr. 89 din 4 martie 1998

Direcția Juridică a B.N.R. a fost împuternicită să reprezinte B.N.R. în

instanța, să semneze acțiunile și plângerile în scopul apărării și valorificării

drepturilor sale (fila 274, dosar de fond), de unde rezultă că sesizarea

formulată împotriva reclamantului s-a făcut în condițiile legii,în baza

mandatului acordat;

- critica hotărârii

instanței de fond cu privire la prescripția dreptului C.E.C.C.A.R. de a

exercita acțiunea disciplinară, este neîntemeiată. Conform art. 126 din

Regulamentul de organizare si funcționare a C.E.C.C.A.R., acțiunea disciplinară

poate fi exercitată în termen de un an de la săvârșirea faptei. Contrar celor

susținute de reclamant, data de la care curge acest termen este data

înregistrării reclamației și nu raportul întocmit la solicitarea președintelui C.S.D.

Din conținutul art. 17 si următoarele din Regulamentul C.E.C.C.A.R., citate

chiar de recurent, rezultă cu evidență ca raportul pe care reclamantul îl

consideră actul de declanșare a acțiunii disciplinare este doar un act procedural,

realizat pe parcursul acțiunii disciplinare. Prin urmare, data care trebuie

avută în vedere la calcularea termenului de un an este 18 noiembrie 2005 (când

a fost depusă reclamația de către B.N.R.) și nu 2 decembrie 2005 (când acțiunea

disciplinară era deja în curs și când a fost întocmit raportul de cererea

Președintelui Comisiei de Disciplină);

- s-a reținut că și

criteriile potrivit cărora reclamantul susține că instanța de fond a nesocotit

dreptul sau la libertatea de exprimare a opiniilor, garantat de art. 30 din

Constituția României, precum și din art. 10 din C.E.D.O., iar opiniile

exprimate au fost socotite, fără temei, ca reprezentând o lucrare profesională,

sunt nefondate.

Este neîndoios că

opiniile exprimate de către reclamant în legătură cu evoluția principalilor

indicatori ai activității B.I.R., cu poziția financiară a acesteia în perioada

1994 - 30 iunie 2000, cu pagubele produse acestei bănci prin masurile

restrictive impuse de B.N.R. și cu pagubele produse de lichidatorul SC R.V.A. SA,

reprezintă părerea domnului C.L., ca expert contabil pe care a și exprimat-o în

aceasta calitate, apelul la domnia sa făcându-se tocmai în virtutea

cunoștințelor de specialitate pe care le posedă. Așa cum a reținut prima

instanță, exprimarea unor opinii tehnice de specialitate înseamnă practicarea

profesiei de expert contabil, fiind fără relevanță că activitatea desfășurată

este gratuită sau nu, or, exercitarea acesteia fără viza anuala, legal

acordată, se sancționează, conform pct. 125 litera d) din Regulament, cu

interdicția dreptului de exercitare a profesiei.

Astfel s-a apreciat

că în cauză nu este vorba despre exercitarea de către reclamant a dreptului său

la opinie în calitate de cetățean român, ci de întocmirea unei lucrări

profesionale. Exercițiul profesiei presupune însă practicarea acesteia cu

respectarea condițiilor stabilite de lege, una dintre acestea fiind interdicția

practicării activității de expert contabil fără viza anuală.

Chiar dacă instanța

de fond nu a făcut referire la apărarea formulată de reclamant, prin invocarea

dreptului sau la libertatea de opinie, din motivarea sentinței judecătorești

recurate rezultă cu claritate interpretarea judecătorului fondului că

reclamantul nu a formulat opinii în calitatea sa de cetățean, ci a întocmit o

lucrare profesională ca expert contabil, de unde și neincidența art. 30 din

Constituție și a art. 10 din C.E.D.O.

Din examinarea

dispozițiilor cuprinse în Regulamentul C.E.C.C.A.R., rezultă că unica sancțiune

pentru nerespectarea art. 125 litera d) din același Regulament, este excluderea

din profesia de expert contabil, contrar celor susținute de către recurent,

astfel că nu este posibilă înlocuirea sancțiunii aplicate cu una mai blândă,

cum corect a reținut și instanța de fond. Menținerea sancțiunii nu echivalează

cu o îngrădire a dreptului la muncă al recurentului pentru că sancțiunea

aplicată îl oprește să exercite activități profesionale ca expert contabil,

fără să interzică însă practicarea profesiei în raport de pregătirea de

specialitate pe care acesta o posedă (aceea de contabil).

Instanța de recurs a

apreciat irelevant aspectul indicat de recurent în sensul că opiniile sale nu

au fost vătămătoare față de B.N.R. pentru că aplicarea sancțiunii din art. 125 lit.

d) din Regulament nu este condiționată de producerea vreunei vătămări.

Împotriva Deciziei nr.

1627 din data de 23 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ, a formulat, în termen legal,

cerere de revizuire reclamantul C.L., prin care s-a solicitat admiterea acestei

căi extraordinare de atac de retractare și modificarea în totalitate a

hotărârii atacate, pronunțarea pe fond a unei hotărâri care să țină seama de

integral de situația obiectivă existentă și de probele administrate în cauză în

lumina actului nou, Rezoluția nr. 2512/P/2007 a Parchetului de pe lângă

Judecătoria Sectorului 3 București, ce i-a fost comunicat revizuentului la data

de 6 octombrie 2010 și emiterea un ei noi hotărâri prin care să fie admisă

cererea reclamantului si să fie anulată Hotărârea nr. 36 din 21 martie 2008

dată de Comisia Superioară de Disciplină a C.E.C.C.A.R. prin care în mod nelegal

și netemeinic s-a dispus interdicția dreptului revizuentului de exercitare a

profesiei de expert contabil.

S-a învederat, prin motivele

cererii de revizuire, întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.,

că argumentul ce a stat în centrul deciziei Înaltei Curți de Casație și

Justiție de respingere a recursului declarat împotriva Sentinței civile nr. 1380

din 31 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ si fiscal, nu mai poate subzista în condițiile în care

prin Rezoluția nr. 2513/P/2007 din 23 septembrie 2010, comunicată revizuentului

la data de 6 octombrie 2010, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3

București a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva reclamantului după ce

a stabilit că opinia revizuentului a fost exprimată în calitate de auditor

financiar și nu de expert contabil. În aceste condiții, este evident că în

speță sunt incidente dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. și că poziția

exprimată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia a cărei revizuire

se solicită ar fi fost cu totul alta dacă ar fi existat actul nou, ivit după

darea hotărârii, act ce nu a putut fi înfățișat instanței dintr-o împrejurare

mai presus de voința reclamantului. Dacă la data soluționării recursului ar fi

existat rezoluția amintită, instanța ar fi apreciat cu altă măsură faptul că în

calitate de economist și auditor financiar revizuentul avea cunoștințele de

specialitate necesare pentru a formula o opinie asupra unor chestiuni

financiar-contabile, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 75/1999 privind activitatea

de audit.

Prin

întâmpinare intimatul C.E.C.C.A.R. a solicitat respingerea cererii de revizuire

ca neîntemeiată, apreciind că atât instanța de fond cât și cea care a

soluționat recursul au reținut în mod corect că faptul că susținerea

reclamantului că lucrarea nu a fost întocmită în baza unui contract deoarece

instituția Parlamentului a solicitat doar o opinie gratuită nu prezintă

relevanță și că în mod evident un asemenea contract presupunea anumite

obligații financiare specifice calității de expert contabil a reclamantului, iar

în cazul de față nu putea fi încheiat tocmai pentru că reclamantul nu avea viză

anuală pentru exercitarea profesiei.

Cererea

reclamantului C.L. de revizuire a Deciziei nr. 1627 din data de 23 martie 2010

pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, va fi respinsă, pentru considerentele ce urmează.

Potrivit

dispozițiilor art. 322 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase

definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată

de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele

cazuri: 1. dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se

pot aduce la îndeplinire; 2. dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu

s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult

decât s-a cerut; 3. dacă obiectul pricinii nu se află în ființă; 4. dacă un

judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat

definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat

în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății ori dacă

un magistrat a fost sancționat disciplinar pentru exercitarea funcției cu

rea-credință sau gravă neglijență în acea cauză; 5. dacă, după darea hotărârii,

s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care

nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților,

ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a

întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere; 6. dacă statul ori alte persoane

juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabilii sau

cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie

de cei însărcinați să-i apere; 7. dacă există hotărâri definitive potrivnice,

date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași

pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate; aceste dispoziții se

aplică și în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs,

cu mențiunea că atunci când una dintre instanțe este Înalta Curte de Casație și

Justiție, cererea de revizuire se va judeca de această instanță; 8. daca partea

a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța

despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa; 9. dacă C.E.D.O. a

constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei

hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă

să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii

pronunțate.

Rezultă, din

conținutul textului legal mai sus citat, că pentru a se putea cere revizuirea

unei hotărâri pronunțate de instanța de recurs, legiuitorul a impus condiția ca

această instanță să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte

stări de fapt decât cea care fusese reținută în fazele de judecată anterioare,

fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră

stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare

raportului juridic dedus judecății. Nu pot forma obiectul revizuirii - întrucât

nu evocă fondul - hotărârile instanțelor de recurs prin care s-a respins

recursul ori, deși a fost admis, s-a dispus casarea cu trimitere, și nici

hotărârile instanțelor de recurs prin care s-a soluționat doar o excepție, cu

caracter absolut, fără a se evoca fondul. Cu alte cuvinte, în concret, nu pot

forma obiectul revizuirii, neevocând fondul, hotărârile instanțelor de recurs

prin care se declină competența de soluționare a acestei căi de atac, prin care

se dă o soluție urmare actelor de dispoziție procesuală pe care le pot face

părțile (în caz de renunțare la judecata recursului, la judecata acțiunii sau

la dreptul dedus judecății, precum și de încheiere a unei tranzacții), prin

care se respinge sau se anulează recursul în temeiul unei excepții procesuale,

prin care se constată perimarea recursului, prin care se anulează recursul ca

neregulat introdus, ca netimbrat sau ca insuficient timbrat, prin care se

constată nulitatea recursului, sau prin care se respinge recursul ca nefondat

sau ca tardiv; de asemenea, hotărârile de casare intermediare prin care s-a

admis recursul și s-a casat cu reținere sau cu trimitere.

În raport de cele mai

sus arătate, precum și de dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ. care

prevăd că la judecarea cererii de revizuire dezbaterile sunt limitate la

admisibilitatea acestei căi de atac și la faptele pe care se întemeiază, se

reține că, neevocând fondul, decizia atacată de revizuent - prin care a fost

respins ca nefondat recursul declarat de C.L. împotriva sentinței civile nr. 1380

din data de 31 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, - nu poate forma obiectul acestei căi extraordinare de

atac de retractare. Pe cale de logică consecință, se va dispune respingerea

cererii de revizuire a Deciziei nr. 1627 din data de 23 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, formulată

de C.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de C.L. împotriva Deciziei nr. 1627 din 23 martie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 24 februarie 2011.