ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4170/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4170/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin

acțiunea introductivă înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de

12 februarie 2010, reclamantele SC A.L. AG Viena, A.I. INC S.U.A. și SC A.L.I.

SA au solicitat obligarea pârâtei SC C.F.M. SA la plata sumei de 36.418,77 RON

cu titlu de despăgubire datorată de pârâta în temeiul art. 723 coroborat cu art.

723

1

alin. (3) C. proc. civ., sumă ce urmează a fi reținută din

valoarea cauțiunii consemnate de această parte în dosarul nr. 6912/2/2008 al

Curții de Apel București, cauțiune achitată în vederea suspendării executării silite

a sentinței arbitrale nr. 144 din 3 iulie 2008, până la soluționarea acțiunii

în anulare ce a făcut obiectul dosarului susmenționat, aflat pe rolul Curții de

Apel București și finalizat la data de 16 decembrie 2009.

În motivarea cererii de despăgubire astfel formulată,

reclamantele au susținut următoarele:

Împotriva sentinței arbitrale nr. 144 din 3 iulie

2008 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R.,

pârâta SC C.F.M. SA a formulat acțiune în anulare arbitrală, în cadrul căreia a

solicitat și suspendarea executării hotărârii arbitrale până la soluționarea

acțiunii în anulare.

Curtea de Apel București investită cu soluționarea acțiunii

în anulare și a cererii de suspendare a executării (dosar nr. 6912/2/2008),

prin încheierea din data de 18 februarie 2009 a admis cererea de suspendare a

executării sentinței arbitrale nr. 144/2008, luând act de faptul că pârâta a

achitat cauțiunea de 20.000 RON fixată de instanță, și a dispus suspendarea

executării sentinței arbitrale până la soluționarea acțiunii în anulare.

Prin decizia pronunțată la data de 19 noiembrie 2009

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamante

împotriva încheierii de suspendare a executării sentinței arbitrale, în sensul

respingerii cererii pârâtei de suspendare a executării, iar la data de 16

decembrie 2009 Curtea de Apel București a respins acțiunea în anulare promovată

de pârâta SC C.F.M. SA.

Susțin reclamantele că în acest context factual și

legal sunt îndreptățite la repararea prejudiciului suferit prin imposibilitatea

punerii în executare silită a sentinței arbitrale, prejudiciu cuantificat prin

aplicarea ratei dobânzii legale la valoarea întregii creanțe, pe perioada

cuprinsă între momentul în care instanța a încuviințat măsura suspendării

executării și data la care instanța supremă a admis recursul împotriva

încheierii de suspendare.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, astfel

investită prin sentința comercială nr. 88 pronunțată la 14 iunie 2010 a admis

excepția necompetenței materiale și teritoriale invocată de pârâta și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a constatat că

dispozițiile art. 723 C. proc. civ. pe care reclamantele își întemeiază cererea

de plată a despăgubirii din valoarea cauțiunii achitată potrivit legii, nu conțin

nicio prevedere specială în legătură cu competența materială și teritorială de

soluționare a unei astfel de cereri, așa încât, devin aplicabile dispozițiile generale

cu privire la competența instanțelor judecătorești cuprinse în art. 1, art. 2

și art. 7 C. proc. civ., în raport de care, competența de soluționare a cauzei

aparține Judecătoriei Iași în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtei,

suma pretinsă cu titlu de despăgubire fiind sub 100.000 lei noi.

Împotriva acestei sentințe declinatorii de

competență, reclamantele au declarat recurs la data de 21 iunie 2010, în termen

legal, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare curții

de apel, ca primă instanță.

Argumentele recurentelor în susținerea recursului au

vizat două aspecte, esențiale în opinia lor, în stabilirea competenței în

favoarea curții de apel, respectiv natura juridică a acțiunii cu care a fost

investită instanța și rolul cauțiunii în accepțiunea codului de procedură

civilă.

Potrivit recurentelor cauțiunea, indiferent de

materia în care se regăsește, reprezintă o garanție în vederea dezdăunării în

situația în care prin măsurile dispuse, creditorii ar fi prejudiciați în

drepturile lor, și, în același timp, cauțiunea are un caracter punitiv deoarece

sancționează neseriozitatea cererii debitorului cauzată de atitudinea abuzivă a

acestuia.

Or, susțin recurentele, plecând de la această dublă

funcție a cauțiunii, acțiunea în despăgubiri din valoarea cauțiunii întemeiate

pe dispozițiile art. 723

1

alin. (3) C. proc. civ., nu întrunește

condițiile unei acțiuni în pretenții, în măsura în care prin textul de lege se

instituie o prezumție legală cu privire la existența unei pagube în patrimoniul

creditorului, instanța, astfel investită, având numai rolul de a verifica

aspectele formale pentru admiterea cererii de despăgubiri.

Sub un al doilea aspect, recurentele susțin că, în

mod implicit, din dispozițiile art. 723

1

alin. (3) C. proc. civ.

reiese că cererea debitorului privind eliberarea cauțiunii cât și cererea

pentru plata despăgubirii se înaintează numai instanței la dispoziția căreia a

fost consemnată cauțiunea, singura competentă să o pună la dispoziția celeilalte

părți prejudiciate.

Invocând și dispozițiile art. 322 C. proc. civ. în

sprijinul raționamentului lor, recurentele arată că orice măsură care ar fi

dispusă de o instanță de grad inferior, cu privire la eliberarea unor înscrisuri,

titluri sau valori aflate în depozitul unei alte instanțe, în general, și al

unei instanțe de grad superior, în special, este criticabilă sub aspectul

valabilității.

Asupra recursului, Înalta Curte constată următoarele:

Chestiunea de drept supusă controlului judiciar prin

prezentul recurs vizează stabilirea instanței competente material și teritorial

să soluționeze acțiunea în despăgubiri din valoarea cauțiunii, promovată de

persoana îndreptățită și întemeiată în drept pe dispozițiile art. 723 C. proc.

civ. coroborate cu cele din art. 723

1

alin. (3) C. proc. civ.

Deși aserțiunea recurentelor cu privire la scopul și

funcțiile cauțiunii astfel cum este reglementată în art. 723

1

C.

proc. civ., de garanție pentru creditor în ceea ce privește eventualele daune

suferite ca urmare a întârzierii executării silite și totodată de prevenire sau

limitare a abuzurilor debitorilor rău platnici, sunt corecte, concluzia pe care

încearcă să o acrediteze în expunerea raționamentului juridic în sensul că,

instanța investită cu soluționarea cererii de restituire a cauțiunii este

competentă să soluționeze și acțiunea în despăgubiri din cuantumul cauțiunii, este

vădit greșită, neavând niciun fundament în dispozițiile legale pertinente în

această materie.

Art. 723 C. proc. civ. sancționează exercițiul abuziv

al drepturilor procedurale, instituind răspunderea părții pentru pagubele

astfel pricinuite în condițiile în care exercitarea unei acțiuni a depășit

limitele bunei credințe și ale satisfacerii unui intens legitim și serios,

intrând pe tărâmul abuzului de drept.

Ipoteza reglementată prin art. 723 C. proc. civ. este

o aplicare a principiului general consacrat în art. 998 și art. 999 C. civ.

după care oricine cauzează prin faptul său altuia un prejudiciu este obligat

a-l repara, cu mențiunea că răspunderea civilă antrenată de aplicarea

dispozițiile art. 723 C. proc. civ. impune cerința dovedirii abuzului de drept

procesual.

Prin urmare acțiunea în despăgubiri pentru repararea

pagubelor pricinuite prin exercitarea cu rea credință sau din greșeală gravă a

unei cereri de suspendare a executării silite, este o acțiune patrimonială

având un obiect evaluabil în bani, competență de soluționare în prima instanță

a unei astfel de cereri, fiind supusă dispozițiilor generale cuprinse în Cartea

I Titlul I Competența după materie și Titlul II Competența teritorială C. proc.

civ.

Asimilarea cu care recurentele operează în expunerea

raționamentului juridic, între instanța competentă să dispună restituirea

cauțiunii și instanța competentă să soluționeze cererea de despăgubiri din

valoarea cauțiunii formulată de persoana îndreptățită, este lipsită de temei

legal deoarece nici o dispoziție din cuprinsul art. 723

1

C. proc.

civ. nu justifică o astfel de concluzie, distinct de faptul că în materie de

competență a instanțelor judecătorești funcționează principiul legalității,

competența fiind determinată prin lege, iar în materie de competență materiale

sau de atribuțiune normele care o reglementează au un caracter imperativ.

Competența în materia eliberării cauțiunii este statuată

în art. 332 cu referire la art. 723

1

C. proc. civ. și implică

într-adevăr numai verificări formale sub aspectul îndeplinirii condițiilor

prescrise de textul de lege, cererea având un caracter necontencios.

Cererea în despăgubire din valoarea cauțiunii este o

cerere contencioasă, care presupune examinarea elementelor răspunderii civile

delictuale, sub aspectul exercițiului abuziv al acțiunii, al prejudiciului

produs, și al legăturii de cauzalitate dintre paguba pricinuită și conduita

procesuală a părții, competența de soluționare a unei astfel de acțiuni

patrimoniale, fiind reglementată de dispozițiile generale cuprinse în Cartea I C.

proc. civ.

Pentru considerentele mai sus înfățișate, Înalta

Curte constatând că sentința de declinare de competență pronunțată în cauză de

Curtea de Apel București respectă dispozițiile legale cu privire la competența

materială și teritorială a Judecătoriei Iași, ca primă instanță, va respinge

prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantele SC A.L. AG Viena, A.I. INC S.U.A. și SC A.L.I. SA București împotriva

sentinței comerciale nr. 88 din 14 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie

2010.