ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 976/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 976/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanta Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din M.A.I. a solicitat,

în temeiul art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, coroborate cu prevederile art.

38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la libera

circulație în Italia a pârâtei C.S.D., pe o perioadă de cel mult 3 ani,

motivând că aceasta a fost expulzată la data de 21 septembrie 2010, în baza

Acordului dintre România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate

în situație ilegală, datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada

șederii în această țară.

Prin sentința nr. 198 din 25 februarie

2010, Tribunalul Vâlcea, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea

formulată de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date, pentru restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație

în Italia a pârâtei.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut, în esență, că pârâta a fost returnată din Italia și, chiar dacă a fost

condamnată pentru comiterea unor infracțiuni ( fără însă a se face o dovadă

concretă în acest sens ), restrângerea dreptului la liberă circulație a

acestuia nu respectă principiul proporționalității cu scopul legitim urmărit

prevăzut de dispozițiile art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/3 8/CE.

Prin Decizia nr. 46/ A din 24 martie

2011, Curtea de Apel Pitești, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe.

În motivarea acestei decizii, instanța

de apel a constatat că H.G. nr. 1347/2007 cuprinde planul de măsuri privind

sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create

prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează

îndepărtarea de pe teritoriu.

Prin dispozițiile obiectivului 2 lit. d)

- invocat ca temei de drept al acțiunii de față, s-a prevăzut înaintarea de

către M.I.R.A. București - Direcția Generală de Pașapoarte, sau după care,

Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor București, către instanțe a

„dosarului de îndepărtare", menționându-se totodată în acest text că

demersul trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b)

din Legea nr. 248/2005.

Or, potrivit art. 38 lit. b) din lege,

se poate limita dreptul la circulație persoanei a cărei prezență pe teritoriul

unui stat prin activitatea pe care o desfășoară ar aduce atingere gravă

intereselor României sau relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Instanța de apel a arătat că, în

speță, deși pârâta a fost expulzată pe motivul că a avut un comportament ce

constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane,

nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens, astfel că nu se poate reține că

comportamentul acestuia constituie o amenințare pentru ordinea și siguranța

publică.

În consecință, întrucât reclamanta nu

a probat în condițiile art. 1169 C. civ. incidența vreunuia dintre cazurile de

limitare prevăzute în Directivă, curtea de apel a constatat că instanța de fond

a pronunțat o hotărâre legală, dată cu aplicarea și interpretarea corectă a

prevederilor legii materiale incidente.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date din M.A.I.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

s-a arătat că, în conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea

cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin

adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea

de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005

privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu

modificările și completările ulterioare, Inspectoratul Național pentru Evidența

Persoanelor are obligativitatea de a înainta către instanța competentă, dosarul

de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia.

De asemenea, dispozițiile obiectivului

nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ prevăd faptul că autoritățile

judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării

cetățenilor expulzați, în Italia pe o perioadă determinată.

Împotriva pârâtei a fost emis, de

către Prefectul Provinciei Messma, un decret de îndepărtare, măsura fiind luată

datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia.

Așa cum reiese din Decretul Ministrului de Interne al Italiei, autoritățile

italiene, făcând o analiză a statutului de cetățean european al pârâtului, au

concluzionat că prezența acesteia pe teritoriul italian constituie o amenințare

concretă și actuală cu privire la siguranța publică, și au dispus expulzarea

pârâtului din Italia.

Recurenta a mai susținut că, măsura

restrictivă dispusă de autoritățile italiene se justifică din perspectiva

încălcării ordinii publice a Statului Italian, pârâtul perseverând în

atitudinea sa nelegală, cât și a ordinii de drept a Statului Român, prin

ignorarea dispozițiilor interne și internaționale ratificate de România, vizând

obligațiile cetățenilor români aflați în străinătate și măsurile de combatere a

migrației ilegale.

S-a apreciat, de asemenea, că aceste

împrejurări justifică considerarea că, prin conduita persoanei în cauză, sunt

amenințate valorile fundamentale protejate - siguranța publică, drepturile și

libertățile cetățenilor - în statul gazdă, pe teritoriul căruia pârâtul a

manifestat acea conduită, existând temeri că acesta ar putea săvârși și pe

viitor fapte de natură a aduce atingere ordinii publice pe teritoriul Italiei.

Au fost invocate și prevederile art. 5

din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români

în străinătate, modificată și completată prin O.U.G. nr. 5/2006, potrivit cu

care pe perioada șederii, cetățenii români au obligația respectării legislației

României și să nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea

României ori să contravină obligațiilor asumate de România prin documente

internaționale, cât și respectarea legislației statului în care se află.

Astfel, conduita pârâtei reprezintă o

amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa interesului

fundamental al societății statului italian.

Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE

restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și

a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică,

siguranță publică sau sănătate publică.

Conform decretului emis de

autoritățile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a

se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub

sancțiunea executării pedepsei privative de libertate.

Dreptul la liberă circulație este în

strânsă legătură cu respectarea legislației statului român, precum și a

tratatelor și convențiilor pe care România l-a ratificat și care fac parte

astfel din dreptul intern.

Având în vedere exigențele legislației

Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migrația

ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și

ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale UE ar dovedi exact

contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor

români ce locuiesc cu forme legale.

În acest sens, în mod greșit instanța

de fond, la judecarea cauzei, nu a luat în considerare dispozițiile

obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, precum și a Decretului

Prefectului de Messina.

Analizând recursul formulat, în raport

de criticile menționate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, pentru

considerentele ce urmează:

Începând cu data de 01 ianuarie 2007,

România a devenit stat membru al Uniunii Europene, aceasta asumându-și, prin art.

6.10 al Tratatului de aderare, obligația de a asigura compatibilitatea cu

acquis-ul comunitar existent la data aderării, a tuturor acordurilor

internaționale la care este parte.

Obligația instanțelor naționale, in

condițiile date, nu putea fi altfel privită decât în ideea respectării ordinii

juridice în vigoare la momentul aplicării măsurii solicitate, anume

restrângerea dreptului la libera circulație a persoanei în cauză.

Dată fiind această situație,

soluționarea cauzei nu poate fi realizată decât în contextul dispozițiilor

legale interne și internaționale, cu incidență în cauză, după cum urmează: Din

perspectiva legislației naționale, trebuie reținut că, legea fundamentală -

Constituția României garantează, prin art. 25, dreptul la liberă circulație, în

țară și în străinătate, în condițiile stabilite prin legile ordinare.

Alin. (2) al art. 25 dispune în sensul

că fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau

reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în

țară.

Legea nr. 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și

completările ulterioare, stipulează în art. 3 alin. (1) că limitarea

exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate se poate face numai

temporar, în cazurile și în condițiile prevăzute în prezenta lege, și constă în

suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui drept.

Potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005,

„restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a

cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai

în condițiile și cu privire la următoarele categorii de persoane: cu privire la

persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie

încheiat între România și acel stat; cu privire la persoana a cărei prezență pe

teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau care ar urma să

o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz,

relațiilor bilaterale dintre România și acel stat".

Din perspectivă comunitară, s-a reținut

că Tratatul de înființare a Comunității Europene consacră libertatea de

circulației a persoanelor drept una dintre libertățile care stau la baza

creării pieței interne, reglementată de art. 3 din Tratat.

În art. 18 al Tratatului se stipulează

că fiecare cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a domicilia în

mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor și condițiilor

prevăzute de acest Tratat și de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a

acestuia.

Directiva 2004/3/8/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind dreptul la liberă

circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și

membrii familiei acestora recunoaște, prin art. 1, dreptul fiecărui cetățean al

Uniunii la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, un drept

fundamental și individual, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de

Tratat și a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia.

Capitolul VI al Directivei

reglementează situațiile în care apare posibilă restrângerea dreptului de

intrare și a dreptului de ședere, stipulându-se în art. 27 că statele membre

pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a

membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine

publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi

invocate în scopuri economice.

Măsurile luate din motive de ordine

publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se

întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale

anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.

Conduita persoanei în cauză trebuie să

constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui

interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt

direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție

generală.

Rezultă cu evidență incompatibilitatea

normei interne (Legea nr. 248/2005) în raport cu legislația comunitară (Tratatul

CE și Directiva 2004/3/8/CE), pentru argumentele redate explicit în expunerea

de motive a hotărârilor pronunțate - norma comunitară prevede în mod limitativ

doar trei situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a

persoanelor: afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății

publice, pe când norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la

libera circulație dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza

unui acord de read¬misie, fără a se face nici o distincție în ceea ce privește

persoana cetățeanului în cauză, respectiv dacă acesta prezintă sau nu un

pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea publică a statului din care a

fost returnat - și care relevă, în esență, ideea că norma internă prevede o

categorie mai largă de situații posibile când se poate dispune restrângerea

dreptului cetățeanului român la libera circulație, în raport cu categoria

situațiilor de excepție prevăzute de norma comunitară, concluzia firească și

legală fiind aceea a aplicării efectului direct al Directivei la situația de

fapt din prezenta speță, dându-se eficiență astfel principiului supremației

dreptului comunitar.

În acest context legislativ, s-a

reținut corect că norma aplicabilă în prezentul litigiu, în care se solicită

restrângerea dreptului la liberă circulație a unui cetățean român, este norma

comunitară, respectiv art. 27 și urm. din Directivă, ceea ce înseamnă pentru

situația concretă a pârâtei, constatarea conduitei antisociale nu poate fi

încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate publică.

Câtă vreme prin acțiunea de față nu

s-au invocat si dovedit și alte circumstanțe reale sau personale referitoare la

conduita pârâtei, instanța de judecată nu poate să rețină în nici un caz că simpla

conduită antisocială ar constitui „ o amenințare reală, prezentă și suficient

de gravă la adresa unui interes fundamental al societății", mai ales în

condițiile în care Directiva dispune că „nu pot fi acceptate motivări care nu

sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție

generală" și „condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine

luarea unor asemenea măsuri" de restrângere a libertății de circulație.

Interpretarea corectă a dispozițiilor

legale incidente în cauză, au îndreptățit instanțele anterioare să aprecieze,

în consens, că, în speță, nu a fost făcută dovada peremptorie a faptului că

cetățeanul român a avut pe teritoriul Italiei o conduită care să pună în

pericol ordinea publică ori siguranța publică, iar conduita antisocială nu

poate fi asimilată niciunuia dintre cele trei motive de excepție care permit

restrângerea libertății de circulație.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de

Date împotriva Deciziei nr. 46/ A din 24 martie 2011 a Curții de Apel Pitești,

secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

15 februarie 2012.