ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1236/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2201 din 26 mai

2009 a admis excepția netimbrării și a anulat cererea de despăgubiri, admițând

astfel, în parte, acțiunea formulată de reclamanta C.V. în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Justiției, cu consecința obligării acestuia din urmă să

analizeze/avizeze cererea reclamantei de redobândire a cetățeniei române

într-un termen de maxim 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Pentru a hotărî

astfel instanța a reținut că termenul de șase ani care a trecut de la

înregistrarea cererii de redobândire a cetățeniei române nu poate fi considerat

ca rezonabil, în accepțiunea art. 10 din Convenția Europeană asupra cetățeniei,

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, iar împrejurarea că statul nu

poate asigura un cadru administrativ corespunzător preluării și analizării în

termen rezonabil a cererilor de redobândire a cetățeniei române, nu poate fi

opus reclamantei.

Privitor la cererea

de despăgubiri pentru daune morale, formulată de reclamantă, instanța a admis

excepția netimbrării, cu consecința anulării acesteia.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției (M.J.).

Cererea de recurs a

fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și pct. 9 C. proc.

civ., arătându-se că motivele de nelegalitate prevăzute de textele legale

invocate conduc la admiterea recursului modificarea sentinței atacate, cu

consecința respingerii acțiunii reclamantei C.V.

- În dezvoltarea

motivului de recurs fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.,

recurentul a apreciat că prin soluția adoptată au fost depășite limitele

puterii judecătorești, instanța atribuindu-și prerogative de legiferare,

imixtiune nepermisă în sfera de atribuții a activității legiuitoare. În acest

sens s-a precizat că termenul la care se dezbate cererea de acordarea sau

redobândire a cetățeniei române se stabilește de către președintele Comisiei de

cetățenie, prin rezoluție, potrivit art. 14 din Legea nr. 21/1991 modificată și

completată prin Legea nr. 171/ 2009; actul normativ menționat stabilește,

totodată, și condițiile și situațiile în care persoana interesată se poate

adresa instanței de judecată [art. 18 alin. (2) și (4)].

În aceeași ordine de

idei, recurentul a apreciat că, în speță, nu are fundament invocarea de către

reclamantă ca temei de drept al acțiunii a Convenției Europene a Consiliului

Europei privind Cetățenia în condițiile în care acesta a fost ratificată de Statul

Român prin Legea nr. 396/2002 sub rezerva condițiilor prevăzute de legislația

internă.

- În lămurirea celui

de-al doilea motiv de recurs – art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – autoritatea

recurentă a considerat că greșita raportare la prevederile Legii nr. 554/2004

și nu la dispozițiile legii speciale – art. 14

1

din Legea nr.

218/1991 modificată – potrivit cărora verificarea condițiilor necesare

acordării sau redobândirii cetățeniei române se face într-un termen care nu va

depăși 5 luni de zile.

În același timp, obligarea

Ministerului Justiției, prin Comisia pentru Probleme de Cetățenie, la

analizarea/avizarea cererii reclamantei în termen de 30 de zile de la data

rămânerii irevocabile a hotărârii nu mai are obiect deoarece această cerere a

avut fixat termen de soluționare la data de 16 iulie 2009.

Prin întâmpinare,

intimata-reclamantă a solicitat menținerea ca legală și temeinică a sentinței

nr. 2201/2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, subliniind că poziția „recurentului intră în

contradicție cu Convenția Europeană asupra Cetățeniei ratificată de România,

fiecare stat trebuind să facă astfel încât să examineze într-un termen

rezonabil cererile de dobândire (…) și redobândire a cetățeniei”, ceea ce în

cauză nu poate explica termenul de 6 ani scurs de la data înregistrării cererii

sale la Ministerul Justiției.

Examinând cauza atât

prin prisma celor două critici formulate de recurent, cât și din perspectiva

art. 304

1

C. proc. civ., în raport de normale legale incidente, Înalta

Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru

casarea/modificarea sentinței recurate.

- În privința

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. „când

instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești” se impun câteva

precizări:

Convenția Europeană

asupra Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997, a fost

ratificată prin Legea nr. 396 din 14 iunie 2002 și așa cum rezultă din art. 3

al acestui act normativ, România a formulat, cu ocazia depunerii instrumentului

de ratificare, rezerve legate de îndeplinirea condițiilor prevăzute de

legislația internă și nicidecum de termenul de soluționare a cererilor de

acordare/dobândire/redobândire a cetățeniei.

Sub acest aspect sunt

pe deplin incidente prevederile art. 10 („examinarea cererilor”) din Convenția

amintită și care fac vorbire în mod explicit la „termenul rezonabil” înlăuntrul

căruia fiecare stat examinează astfel de cereri.

În acest context nu

pot fi primite aserțiunile autorității recurente referitoare la ignorarea de

către judecătorul fondului a dispozițiilor art. 14, art. 18 alin. (2) și (4)

din Legea nr. 21/1991 modificată și completată prin Legea nr. 171/2009 (intrată

în vigoare la 17 mai 2009) și cu atât mai mult cele privitoare la imixtiunea

nepermisă în sfera de atribuții ale puterii legiuitoare. Aceasta, în mod

evident, întrucât recurentul nu ține seama de obiectul cauzei cu care a fost

învestită instanța Curții de Apel București și de obligația acesteia de a

aborda acțiunea din perspectiva normelor europene care odată ratificate de Parlament

fac parte dreptul intern [art. 11 alin. (2) din Constituția României].

Nu poate fi vorba

despre o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și de imixtiune în

atribuțiile puterii legiuitoare, această teză a recurentului neavând niciun

suport legal.

De altfel, în

eventualitatea incidenței art. 304 pct. 4 C. proc. civ., conform art. 312 alin.

(3) teza a II-a C. proc. civ. soluția instanței de control judiciar nu ar fi

fost aceea de modificare a sentinței recurate (cum precizează recurentul), ci

aceea de casare a hotărârii ca urmare a admiterii recursului.

- În privința

fondului cauzei, nu va fi primită critica întemeiată pe greșita aplicare sau pe

încălcarea legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) atâta vreme cât, așa cum

rezultă cu evidență din actele și lucrările dosarului și nu în ultimul rând din

considerentele sentinței recurate, în mod corect caracterul rezonabil al

termenului de soluționare al cererii reclamantei de redobândire a cetățeniei

române a fost stabilit prin raportare la momentul înregistrării cererii - anul

2003 - și pe dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei.

Trecerea unui termen

de 6 ani de la data înregistrării cererii reclamantei nu poate fi calificat sub

nicio formă ca fiind unul rezonabil și într-adevăr, așa cum reține și instanța

de fond, imposibilitatea asigurării de către statul român a unui cadru

administrativ corespunzător pentru preluarea și analiza într-un termen

rezonabil a cererilor de genul celei în discuție, nu poate fi opusă

reclamantei. În respectarea Convenției europene și pentru crearea cadrului

legislativ necesar soluționării numărului extrem de mare al cererilor de

acordare/redobândire a cetățeniei române a fost adoptată O.U.G. nr. 87/2007.

Stabilirea de către

instanță a termenului de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a

sentinței pronunțate nu înseamnă ignorarea dispozițiilor legale speciale, ci

presupune o reparație echitabilă acordată reclamantei pentru nesoluționarea

cererii înregistrate sub nr. 10481/2003, în aplicarea art. 18 alin. (1) din

Legea contenciosului administrativ.

Apărarea recurentei

prin indicarea datei de 16 iulie 2009 ca dată fixată de președintele Comisiei

pentru cetățenie pentru soluționarea cererii reclamantei nu a fost dovedită cu

niciun înscris și, oricum, este ulterioară datei la care s-a pronunțat sentința

aflată în control judiciar, această împrejurare fiind menționată după sesizarea

instanței, în înscrisul datat 18 mai 2009.

Actul în discuție

relevă doar că obligația stabilită în sarcina recurentului-pârât ar fi fost

deja executată, ceea ce reprezintă un semnal pozitiv față de obligația generală

ce-i revine de a soluționa cererile într-un termen rezonabil.

Așadar, având în

vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr.

554/2004 modificată și completată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 2201 din 26 mai

2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 martie 2010.