ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1105/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 301/CA din 15 iulie 2009 a

Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ

și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C.M.R. SA

Constanta în contradictoriu cu pârâții D.J.A.O.V. Constanta, A.N.A.F. – D.G.S.C.,

G.C. - director executiv D.J.A.O.V. Constanța, C.S. - șef serviciu D.J.A.O.V.

Constanța, A.C. - controlor vamal superior D.J.A.O.V. Constanța, instanța

dispunând anularea Deciziei nr. 103 din 31 martie .2009 emisă de A.N.A.F. – D.S.C.

Prima instanță a dispus de asemenea anularea în parte a procesului - verbal de

control nr. 1260 din 28 ianuarie 2009 și a Deciziei nr. 10 din 20 ianuarie 2009

pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de

controlul vamal emisă de D.J.A.O.V. Constanța pentru suma de 68.615 lei,

reprezentând taxe vamale, precum și recalcularea majorărilor de întârziere. A

fost obligată pârâta D.J.A.O.V. Constanța la restituirea către reclamantă a sumei

de 68.615 lei și la plata dobânzii legale eferente acestei sume, respingându-se

ca nefondat capătul de cerere privind obligarea la plata daunelor morale.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut că potrivit dispozițiilor art. 95 alin. (2) din Legea nr. 141/1997

autoritatea vamală poate dispune, din oficiu, încheierea regimului vamal

suspensiv atunci când titularul nu finalizează operațiunile acestui regim în

termenul aprobat, însă în speță, reclamanta a dovedit că a realizat mai înainte

de expirarea termenului aprobat toate demersurile necesare încheierii regimului

vamal suspensiv, că derularea contractului de leasing s-a făcut conform

clauzelor contractuale, iar depunerea documentației cu întârziere nu a avut

drept scop sustragerea mărfurilor de sub supraveghere vamală, ci s-a datorat

unor împrejurări independente de voința titularului operațiunii vamale.

Prima instanță a apreciat că față de durata de o zi

cu care a fost depășit termenul aprobat, măsura privind închiderea din oficiu a

regimului vamal suspensiv și obligarea reclamantei la plata drepturilor de

import aferente întregii valori constituie o sancțiune extrem de formalistă și

nejustificat de dură.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs D.R.A.O.V.

Constanța, în numele și pe seama Autorității Naționale a Vămilor și A.N.A.F. - D.G.S.C.

Prin recursul declarat de D.R.A.O.V. Constanța, în

numele și pe seama Autorității Naționale a Vămilor, a fost criticată soluția

pronunțată prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C.

proc. civ.

A susținut recurenta că prima instanță nu a precizat

în baza cărui temei legal a considerat că reclamanta ar trebui să achite

debitul stabilit în sarcina sa, raportat numai la valoarea reziduală a bunului

în cauză și nu la valoarea de intrare, dispunând restituirea sumei de 68.615

lei.

S-a mai arătat că plata datoriei vamale raportată la

valoarea reziduală reprezintă facilitatea de care se bucură persoana fizică sau

juridică care introduce în țară astfel de bunuri aflate în regim de admitere

temporară, însă în condiții normale, fără a se interveni din oficiu.

Pentru încheierea corectă a regimului, reclamanta

avea la dispoziție două variante, respectiv fie să depună în cadrul termenului declarația

vamală de punere în liberă circulație însoțită de documente care să probeze că

se află în situația prevăzută de art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, fie să

solicite, motivat de împrejurări excepționale, prelungirea termenului de

încheiere a regimului de admitere temporară, în cazul în care considera

întemeiată o astfel de justificare, însă societatea reclamantă nu a optat

pentru niciuna din aceste variante, astfel că operațiunea a fost încheiată din

oficiu de către autoritatea vamală.

De asemenea, a mai arătat recurenta, până la

expirarea termenului prevăzut pentru încheiere, titularul operațiunii nu a

solicitat acordarea unui alt regim vamal sau destinație vamală, iar autoritatea

vamală nu a fost înștiințată despre vreo modificare care să influențeze

derularea operațiunii sub regim vamal aprobat.

S-a mai susținut că prima instanță este

contradictorie în susținerile arătate în cuprinsul motivării hotărârii,

întrucât deși a reținut dreptul autorității vamale de a proceda la încheierea

din oficiu, a considerat că societatea reclamantă nu trebuia să respecte

termenul imperativ prevăzut de lege în interiorul căruia operațiunea trebuia să

fie finalizată de însăși titulara de operațiune și nu prin intervenția

autorităților vamale.

Totodată, legea nu face nicio distincție în sensul

depășirii termenului acordat de autoritatea vamală, indiferent dacă acesta a

fost depășit cu o zi sau mai mult decât atât, dreptul autorității vamale de a

aplica prevederea referitoare la încheierea din oficiu neputând fi contestat.

Instanța de fond a reținut dreptul statuat de

legiuitor prin prevederile art. 95 din Legea nr. 141/1997, considerând totuși

că lipsa formalităților pentru încheierea regimului de admitere temporară se

datorează unor împrejurări independente de voința titularului operațiunii

vamale, în opinia recurentei acest aspect fiind reținut în mod eronat și

nefundamentat pe nici un text de lege.

S-a susținut că situația constatată de prima instanță

nu poate fi încadrată în categoria unei cauze exoneratoare de răspundere, caz

fortuit sau de forță majoră, dat fiind faptul că reclamanta nu a fost

împiedicată de vreun eveniment imprevizibil, neimputabil acesteia.

Recurenta A.N.A.F. a criticat soluția pronunțată prin

prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc.

civ.

Enunțând dispozițiile incidente în speța dedusă

judecății, recurenta a opinat că din interpretarea acestor prevederi reiese

faptul că organul vamal are dreptul să încheie din oficiu regimul suspensiv

atunci când titularul acestui regim nu-l finalizează în interiorul termenului

acordat de autoritatea vamală, acest drept fiind de altfel recunoscut și de

instanța fondului.

In raport cu cele reținute prin sentința atacată,

recurenta a arătat că sancțiunile prevăzute prin actele normative în materie nu

sunt stabilite în funcție de durata întârzierii, ci în funcție de încălcarea

legii, de abaterea săvârșită, situație în care aprecierile judecătorului

fondului în raport cu măsurile luate de organul vamal sunt netemeinice și

nefondate.

Sesizată astfel cu soluționarea unui recurs împotriva

unei hotărâri pronunțată la o instanță de contencios administrativ, Înalta

Curte, examinând actele dosarului, în raport cu prevederea art. 306 alin. (2) C.

proc. civ., constată incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3

din același act normativ, urmare a încălcării normelor imperative ce

reglementează competența materială a instanțelor, pentru considerentele ce vor

fi expuse în continuare.

Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, instituie două criterii pentru stabilirea competenței materiale în

judecarea în fond a cauzelor în contencios administrativ: 1. criteriul

poziționării autorității emitente în sistemul autorităților publice (sau

criteriul rangului autorității emitente) și 2. criteriul valoric.

Criteriul valoric se aplică în cauzele care au ca

obiect taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora,

delimitând competența materială a tribunalului și a curții de apel în raport de

suma în litigiu.

In cauza de față sunt supuse controlului de

legalitate acte administrative ce privesc stabilirea în sarcina reclamantei a

unor obligații suplimentare de plată în sumă de 68.615 lei, reprezentând taxe

vamale calculate pentru valoarea integrală a bunurilor.

Prin urmare, se aplică criteriul valoric în ceea ce

privește stabilirea competenței materiale, neavând relevanță dacă actul

administrativ este emis de o autoritate publică centrală sau locală.

Dat fiind faptul că valoarea obligațiilor de plată

stabilite se situează sub limita de 500.000 lei, în raport de dispozițiile art.

10 alin. (1) teza

I

din Legea nr. 554/20004, modificată și completată,

competența materială de soluționare a cauzei, în fond, revine tribunalului,

respectiv celui de la domiciliul reclamantei, care este Tribunalul Constanța, secția

de contencios administrativ și fiscal, potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași

lege.

In consecință, Înalta Curte, apreciind că este

întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va

admite recursurile și, în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa

sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de D.R.A.O.V. Constanța,

în numele și pe seama Autorității Naționale a Vămilor și de A.N.A.F. - D.G.S.C.

împotriva sentinței civile nr. 301/CA din 15 iulie 2009 a Curții de Apel

Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul Constanta, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie

2010.