ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1105/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 301/CA din 15 iulie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C.M.R. SA Constanta în contradictoriu cu pârâții D.J.A.O.V. Constanta, A.N.A.F. – D.G.S.C., G.C. - director executiv D.J.A.O.V. Constanța, C.S. - șef serviciu D.J.A.O.V. Constanța, A.C. - controlor vamal superior D.J.A.O.V. Constanța, instanța dispunând anularea Deciziei nr. 103 din 31 martie .2009 emisă de A.N.A.F. – D.S.C. Prima instanță a dispus de asemenea anularea în parte a procesului - verbal de control nr. 1260 din 28 ianuarie 2009 și a Deciziei nr. 10 din 20 ianuarie 2009 pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal emisă de D.J.A.O.V.

Constanța pentru suma de 68.615 lei, reprezentând taxe vamale, precum și recalcularea majorărilor de întârziere. A fost obligată pârâta D.J.A.O.V. Constanța la restituirea către reclamantă a sumei de 68.615 lei și la plata dobânzii legale eferente acestei sume, respingându-se ca nefondat capătul de cerere privind obligarea la plata daunelor morale.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art. 95 alin. (2) din Legea nr. 141/1997 autoritatea vamală poate dispune, din oficiu, încheierea regimului vamal suspensiv atunci când titularul nu finalizează operațiunile acestui regim în termenul aprobat, însă în speță, reclamanta a dovedit că a realizat mai înainte de expirarea termenului aprobat toate demersurile necesare încheierii regimului vamal suspensiv, că derularea contractului de leasing s-a făcut conform clauzelor contractuale, iar depunerea documentației cu întârziere nu a avut drept scop sustragerea mărfurilor de sub supraveghere vamală, ci s-a datorat unor împrejurări independente de voința titularului operațiunii vamale.

Prima instanță a apreciat că față de durata de o zi cu care a fost depășit termenul aprobat, măsura privind închiderea din oficiu a regimului vamal suspensiv și obligarea reclamantei la plata drepturilor de import aferente întregii valori constituie o sancțiune extrem de formalistă și nejustificat de dură. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs D.R.A.O.V. Constanța, în numele și pe seama Autorității Naționale a Vămilor și A.N.A.F. - D.G.S.C. Prin recursul declarat de D.R.A.O.V. Constanța, în numele și pe seama Autorității Naționale a Vămilor, a fost criticată soluția pronunțată prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. A susținut recurenta că prima instanță nu a precizat în baza cărui temei legal a considerat că reclamanta ar trebui să achite debitul stabilit în sarcina sa, raportat numai la valoarea reziduală a bunului în cauză și nu la valoarea de intrare, dispunând restituirea sumei de 68.615 lei.

S-a mai arătat că plata datoriei vamale raportată la valoarea reziduală reprezintă facilitatea de care se bucură persoana fizică sau juridică care introduce în țară astfel de bunuri aflate în regim de admitere temporară, însă în condiții normale, fără a se interveni din oficiu. Pentru încheierea corectă a regimului, reclamanta avea la dispoziție două variante, respectiv fie să depună în cadrul termenului declarația vamală de punere în liberă circulație însoțită de documente care să probeze că se află în situația prevăzută de art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, fie să solicite, motivat de împrejurări excepționale, prelungirea termenului de încheiere a regimului de admitere temporară, în cazul în care considera întemeiată o astfel de justificare, însă societatea reclamantă nu a optat pentru niciuna din aceste variante, astfel că operațiunea a fost încheiată din oficiu de către autoritatea vamală.

De asemenea, a mai arătat recurenta, până la expirarea termenului prevăzut pentru încheiere, titularul operațiunii nu a solicitat acordarea unui alt regim vamal sau destinație vamală, iar autoritatea vamală nu a fost înștiințată despre vreo modificare care să influențeze derularea operațiunii sub regim vamal aprobat. S-a mai susținut că prima instanță este contradictorie în susținerile arătate în cuprinsul motivării hotărârii, întrucât deși a reținut dreptul autorității vamale de a proceda la încheierea din oficiu, a considerat că societatea reclamantă nu trebuia să respecte termenul imperativ prevăzut de lege în interiorul căruia operațiunea trebuia să fie finalizată de însăși titulara de operațiune și nu prin intervenția autorităților vamale.

Totodată, legea nu face nicio distincție în sensul depășirii termenului acordat de autoritatea vamală, indiferent dacă acesta a fost depășit cu o zi sau mai mult decât atât, dreptul autorității vamale de a aplica prevederea referitoare la încheierea din oficiu neputând fi contestat. Instanța de fond a reținut dreptul statuat de legiuitor prin prevederile art. 95 din Legea nr. 141/1997, considerând totuși că lipsa formalităților pentru încheierea regimului de admitere temporară se datorează unor împrejurări independente de voința titularului operațiunii vamale, în opinia recurentei acest aspect fiind reținut în mod eronat și nefundamentat pe nici un text de lege. S-a susținut că situația constatată de prima instanță nu poate fi încadrată în categoria unei cauze exoneratoare de răspundere, caz fortuit sau de forță majoră, dat fiind faptul că reclamanta nu a fost împiedicată de vreun eveniment imprevizibil, neimputabil acesteia.

Recurenta A.N.A.F. a criticat soluția pronunțată prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Enunțând dispozițiile incidente în speța dedusă judecății, recurenta a opinat că din interpretarea acestor prevederi reiese faptul că organul vamal are dreptul să încheie din oficiu regimul suspensiv atunci când titularul acestui regim nu-l finalizează în interiorul termenului acordat de autoritatea vamală, acest drept fiind de altfel recunoscut și de instanța fondului. In raport cu cele reținute prin sentința atacată, recurenta a arătat că sancțiunile prevăzute prin actele normative în materie nu sunt stabilite în funcție de durata întârzierii, ci în funcție de încălcarea legii, de abaterea săvârșită, situație în care aprecierile judecătorului fondului în raport cu măsurile luate de organul vamal sunt netemeinice și nefondate.

Sesizată astfel cu soluționarea unui recurs împotriva unei hotărâri pronunțată la o instanță de contencios administrativ, Înalta Curte, examinând actele dosarului, în raport cu prevederea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constată incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 din același act normativ, urmare a încălcării normelor imperative ce reglementează competența materială a instanțelor, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, instituie două criterii pentru stabilirea competenței materiale în judecarea în fond a cauzelor în contencios administrativ: 1. criteriul poziționării autorității emitente în sistemul autorităților publice (sau criteriul rangului autorității emitente) și 2. criteriul valoric.

Criteriul valoric se aplică în cauzele care au ca obiect taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, delimitând competența materială a tribunalului și a curții de apel în raport de suma în litigiu. In cauza de față sunt supuse controlului de legalitate acte administrative ce privesc stabilirea în sarcina reclamantei a unor obligații suplimentare de plată în sumă de 68.615 lei, reprezentând taxe vamale calculate pentru valoarea integrală a bunurilor. Prin urmare, se aplică criteriul valoric în ceea ce privește stabilirea competenței materiale, neavând relevanță dacă actul administrativ este emis de o autoritate publică centrală sau locală.

Dat fiind faptul că valoarea obligațiilor de plată stabilite se situează sub limita de 500.000 lei, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/20004, modificată și completată, competența materială de soluționare a cauzei, în fond, revine tribunalului, respectiv celui de la domiciliul reclamantei, care este Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege. In consecință, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va admite recursurile și, în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de D.R.A.O.V. Constanța, în numele și pe seama Autorității Naționale a Vămilor și de A.N.A.F. - D.G.S.C. împotriva sentinței civile nr. 301/CA din 15 iulie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Constanta, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2010.