ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2035/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2257 din 22 septembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta L.L. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor; a constatat caracterul politic al măsuri administrative a deportării în Bărăgan la care a fost supusă reclamanta în perioada 18 iunie 1951 - 20 octombrie 1952, și a obligat pârâtul la plata, către aceasta, a echivalentului în lei la data plății a sumei de 3.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral efect al măsurii administrative abuzive aplicate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a făcut dovada că este beneficiara prevederilor Decretul-lege nr. 118/1990, în calitate de fostă deportată în Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 - 20 octombrie 1952, fapt confirmat de Hotărârea nr. 4414 din 28 martie 1991 care face trimitere la Adeverința nr. 4924 din 26 martie 1991 emisă de Asociația Foștilor Deportați din Bărăgan, precum și de legitimația nr. 2819 eliberată de Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan. Instanța a avut în vedere plafoanele legale stabilite ca și cuantum maxim al despăgubirilor morale, precum și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv, dacă reclamanta a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decret-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999. în speță s-a constatat că reclamanta este beneficiara drepturilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, sub forma indemnizațiilor conferite de actul normativ, astfel că suma de 3000 de euro pentru suferința cauzată reclamantei, reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit personal, cât și de antecesori. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, arătând că indemnizația nu poate fi stabilită decât prin raportare la gravitatea prejudiciului suferit, pentru că numai stabilită în acest mod își poate atinge scopul de a reprezenta efectiv o reparație a daunei morale.

Prin decizia civilă nr. 397 din 1 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul pârâtei, a schimbat sentința atacată și a respins acțiunea reclamantei. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care și-au încetat astfel efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Instanța de apel a mai reținut că soluția se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta L.L., arătând că în mod greșit instanța de apel a constatat incidența în cauză a deciziei de neconstituționalitate, având în vedere că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată la data de 22 septembrie 2010, iar decizia Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României la data de 15 noiembrie 2010, astfel încât nu se aplică la speță. Examinând recursul în raport de excepția de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară față de aspectele de fond ale cererii, înalta Curte urmează a-l constata ca fiind nul, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. În speță, succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs. În cererea de recurs nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci reclamanta își exprimă nemulțumirea generică cu privire la modalitatea în care a fost soluționată cauză și expune fazele procesuale derulate până în prezent.

Astfel, deși reclamanta a încadrat formal calea de atac în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținerile acesteia nu se circumscriu cazului de casare indicat și nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanța de recurs. Pentru considerentele arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta Lup Leana împotriva deciziei nr. 397 din 1 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.