ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2886/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2759 din 20 octombrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea reclamantei B.E. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de către DGFP Timiș și a obligat pe acesta din urmă să plătească reclamantei suma de 6.000 euro sau echivalentul în lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudicial moral suferit în urma măsurile administrative abuzive aplicate. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că reclamanta, împreună cu familia sa a fost depărată în Bărăgan din 18 iunie 1951 și până în 20 decembrie 1955, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951, împrejurare atestată de Adeverința din 1 februarie 2001 emisă de Direcția Instanțelor Militare din cadrul Ministerului Justiției.

În acest context, tribunalul a reținut că reclamanta are calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii instituite de Legea nr. 221/2009, încadrându-se la textul art. 3 din lege, care legitimează calitatea activă Di în cazul persoanelor care au suferit în urma aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, cum a fost Di deportarea în Bărăgan. În privința cuantumului despăgubirilor, raportat la faptul că reclamanta a solicitat prin acțiunea introductivă suma de 1.000.000 euro, tribunalul a reținut că O.U.G. nr. 62/2010 a modificat Legea nr. 221/2009 și limitat cuantumul despăgubirilor care pot fi acordate victimelor și descendenților ori soțului supraviețuitor, suma maximă fiind plafonată la 10.000 euro, în echivalent.

Mai reține instanța de fond, cu privire la prejudiciul moral, că aceasta are o valoare nepatrimonială și chiar dacă este greu de cuantificat, legea impune o reparație integrală, iar criteriile generale sunt reprezentate de importanța valorilor lezate și măsura lezării, apoi consecințele negative suferite de autorul reclamanților pe plan fizic pe durata anchetelor și a detenției, urmată de intensitatea percepției consecințelor vătămării, prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanei în cauză, mai apoi gradul în care i-a fost afectată victimei situația familială, profesională și socială.

De asemenea, în procesul de invidualizare a pretențiilor pentru prejudiciul moral, tribunalul a luat în considerare și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la cauzele Rotariu, precum și Sabău și Pârcălab, toate contra României și a apreciat că suma de 6.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă și rezonabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă, ca victimă directă a deportării, despre care s-a mai reținut că a beneficiat și beneficiază în continuare și de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990. Împotriva acestei sentințe au declarat apel deopotrivă, atât reclamanta, cât și pârâtul. În apelul său, reclamanta a criticat în principal cuantumul de 6.000 euro stabilit cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, susținând că această reparație este derizorie și reiterând cererea inițială cu privire la acordarea de despăgubiri în sumă de 1.000.000 euro.

Reclamanta-apelantă a trecut în revistă încă o dată situația particulară a deportării în Bărăgan atât a domniei sale, cât și familiei precum și consecințele pe plan fizic și psihic derivate din această, inclusiv repercursiunile asupra membrilor familie, atât pe parcursul deportării efective, cât și ulterior, după revenirea la domiciliu. Pe de altă parte, prin apelul său, apelantul-pârât a susținut că reclamanta nu poate intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, și nu la cei deportați sau strămutați, astfel că acest regim reparator nu poate fi aplicat și persoanelor care nu au făcut dovada caracterului politic al condamnării, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009, pentru a-i putea fi aplicabile disp.

art. 5 lit. a) din aceeași lege. În plus, în această ipoteză, potrivit apelantului, nici victima, nici soțul supraviețuitor ori descendenții nu pot fi beneficiari ai Legii nr. 221/2009, iar dacă s-ar considera totuși astfel, atunci se impune obligarea reclamantei la returnarea tuturor sumelor încasate de domnia sa în baza dispozițiilor Decretului-Lege nr. 118/1990. În sfârșit, apelantul-pârât a susținut că instanța de fond a stabilit un cuantum disproporționat și nerezonabil al daunelor morale, raportat la întinderea prejudiciului real suferit și că o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

De aceea, chiar dacă în esență nu se contestă suferința fizică și psihică a deportatului, acest apelant a apreciat că instanțele trebuie să opereze și cu principiul echității, în așa fel încât indemnizația stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă și echitabilă și nu exagerată, disproporționată, chiar dacă o astfel de apreciere implică o doză de subiectivism și de aproximare, cu atât mai mult cu cât reclamanta culege și a cules beneficii de pe urma aplicării Decretului-Lege nr. 118/1990. Prin Decizia nr. 691 din 5 aprilie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat împotriva aceleiași sentințe de pârât, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei, în totalitate.

Pentru a decide astfel instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, instanța de apel a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora "Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției". De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, s-a reținut că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, drept urmare, aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Astfel, s-a apreciat că fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se impune admiterea apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. În fine, se mai susține că această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. Împotriva acestei din urmă decizii a formulat recurs reclamanta solicitând modificarea, în tot, a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său și respingerea apelului formulat de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prevalându-se în drept de dispozițiile art. 304 pct. (7) și (9) C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de apel, după prezentarea istoricului cauzei recurenta a arătat că instanța de apel a preluat în mare parte, din motivarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale cu referire la existența multiplelor reglementări ce au ca obiect recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului și pe cale de consecință recunoașterea dreptului de a obține reparații persoanelor care au făcut subiectul condamnărilor politice ori a măsurilor administrative cu caracter politic.

A arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 221/2009, față de împrejurarea că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul acestui act normativ, se născuse un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, astfel încât legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, decizia Curții Constituționale fiind aplicabilă doar cauzelor înregistrate ulterior pronunțării sale. În caz contrar ar exista un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, în cereri depuse în același timp, încălcându-se astfel principiului egalității în fața legii care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Totodată, menționează recurenta, la data publicării deciziei de neconstituționalitate avea deja o hotărâre prin care îi fusese acordate despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin urmare avea o speranță legitimă, respectiv un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, susține recurenta, că și în ipoteza în care s-ar considera că nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, se consideră îndreptățită a obține despăgubiri în temeiul dispozițiilor de drept comun - art. 998, 999 C. civ. - câtă vreme caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva sa este de necontestat, iar prescripția dreptului la acțiune nu este incidență, întrucât prin dispozițiile Legii nr. 221/2009 a fost repusă în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.

Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. (9) C. proc. civ., și sunt nefondate, pentru cele ce succed: Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Contrar susținerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of.

nr. 789/7.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea atacată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii, cum corect reține și instanța de apel. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Astfel, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Totodată, în condițiile în care reclamanta a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri morale, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță - analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale, respective ale dispozițiilor art. 998, 999 C. civ., echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, o atare soluție este contrară dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza (I) C. proc. civ., potrivit cărora "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi". Fiind de strictă interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză, prin urmare, această critică este nefondată. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva Deciziei nr. 691 din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 aprilie 2012. Procesat de GGC - CL