ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2886/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2886/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2759 din 20

octombrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea reclamantei B.E.

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de către DGFP Timiș și a obligat pe acesta din urmă să plătească

reclamantei suma de 6.000 euro sau echivalentul în lei, cu titlu de despăgubiri

pentru prejudicial moral suferit în urma măsurile administrative abuzive

aplicate.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că reclamanta, împreună cu

familia sa a fost depărată în Bărăgan din 18 iunie 1951 și până în 20 decembrie

1955, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951, împrejurare atestată de Adeverința din

1 februarie 2001 emisă de Direcția Instanțelor Militare din cadrul Ministerului

Justiției.

În acest context,

tribunalul a reținut că reclamanta are calitatea de a accede la beneficiul

măsurilor reparatorii instituite de Legea nr. 221/2009, încadrându-se la textul

art. 3 din lege, care legitimează calitatea activă Di în cazul persoanelor care

au suferit în urma aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic,

cum a fost Di deportarea în Bărăgan.

În privința

cuantumului despăgubirilor, raportat la faptul că reclamanta a solicitat prin

acțiunea introductivă suma de 1.000.000 euro, tribunalul a reținut că O.U.G.

nr. 62/2010 a modificat Legea nr. 221/2009 și limitat cuantumul despăgubirilor

care pot fi acordate victimelor și descendenților ori soțului supraviețuitor,

suma maximă fiind plafonată la 10.000 euro, în echivalent.

Mai reține instanța

de fond, cu privire la prejudiciul moral, că aceasta are o valoare

nepatrimonială și chiar dacă este greu de cuantificat, legea impune o reparație

integrală, iar criteriile generale sunt reprezentate de importanța valorilor

lezate și măsura lezării, apoi consecințele negative suferite de autorul

reclamanților pe plan fizic pe durata anchetelor și a detenției, urmată de

intensitatea percepției consecințelor vătămării, prin raportare și la nivelul

de instruire, de educare al persoanei în cauză, mai apoi gradul în care i-a

fost afectată victimei situația familială, profesională și socială.

De asemenea, în

procesul de invidualizare a pretențiilor pentru prejudiciul moral, tribunalul a

luat în considerare și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu

referire la cauzele Rotariu, precum și Sabău și Pârcălab, toate contra României

și a apreciat că suma de 6.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă și

rezonabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă, ca victimă directă a

deportării, despre care s-a mai reținut că a beneficiat și beneficiază în continuare

și de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel deopotrivă, atât reclamanta, cât și pârâtul.

În apelul său,

reclamanta a criticat în principal cuantumul de 6.000 euro stabilit cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral, susținând că această reparație este

derizorie și reiterând cererea inițială cu privire la acordarea de despăgubiri

în sumă de 1.000.000 euro.

Reclamanta-apelantă a

trecut în revistă încă o dată situația particulară a deportării în Bărăgan atât

a domniei sale, cât și familiei precum și consecințele pe plan fizic și psihic

derivate din această, inclusiv repercursiunile asupra membrilor familie, atât

pe parcursul deportării efective, cât și ulterior, după revenirea la domiciliu.

Pe de altă parte,

prin apelul său, apelantul-pârât a susținut că reclamanta nu poate intra în

categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta se referă

exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, și nu la cei

deportați sau strămutați, astfel că acest regim reparator nu poate fi aplicat

și persoanelor care nu au făcut dovada caracterului politic al condamnării,

potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009, pentru a-i putea fi aplicabile disp.

art. 5 lit. a) din aceeași lege.

În plus, în această

ipoteză, potrivit apelantului, nici victima, nici soțul supraviețuitor ori

descendenții nu pot fi beneficiari ai Legii nr. 221/2009, iar dacă s-ar

considera totuși astfel, atunci se impune obligarea reclamantei la returnarea

tuturor sumelor încasate de domnia sa în baza dispozițiilor Decretului-Lege nr.

118/1990.

În sfârșit,

apelantul-pârât a susținut că instanța de fond a stabilit un cuantum

disproporționat și nerezonabil al daunelor morale, raportat la întinderea

prejudiciului real suferit și că o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte

un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

De aceea, chiar dacă

în esență nu se contestă suferința fizică și psihică a deportatului, acest

apelant a apreciat că instanțele trebuie să opereze și cu principiul echității,

în așa fel încât indemnizația stabilită cu titlu de daune morale să fie justă,

rezonabilă și echitabilă și nu exagerată, disproporționată, chiar dacă o astfel

de apreciere implică o doză de subiectivism și de aproximare, cu atât mai mult

cu cât reclamanta culege și a cules beneficii de pe urma aplicării

Decretului-Lege nr. 118/1990.

Prin Decizia nr. 691

din 5 aprilie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ca

neîntemeiat apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat împotriva aceleiași

sentințe de pârât, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea

reclamantei, în totalitate.

Pentru a decide

astfel instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate

ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință,

s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Curtea

Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în

cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte,

echitabile și rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după

20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să

creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink

contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o

"speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din

28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra

admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra

Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea

Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată

încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care

consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității,

conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin.

(3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, instanța de apel a apreciat că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora "Dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției".

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, s-a reținut

că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de

zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale (art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu

dispozițiile Constituției, drept urmare, aceste prevederi și-au încetat

efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Astfel, s-a apreciat

că fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se

impune admiterea apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și

respingerii acțiunii reclamantei, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se

în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei

situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta

pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei

hotărâri definitive.

În fine, se mai

susține că această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322

alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în

instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o

instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce

hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra

excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau

dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

Împotriva acestei din

urmă decizii a formulat recurs reclamanta solicitând modificarea, în tot, a

deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său și respingerea apelului

formulat de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prevalându-se

în drept de dispozițiile art. 304 pct. (7) și (9) C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de apel, după prezentarea istoricului cauzei recurenta a arătat că

instanța de apel a preluat în mare parte, din motivarea Deciziei nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale cu referire la existența multiplelor

reglementări ce au ca obiect recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare

drepturilor omului și pe cale de consecință recunoașterea dreptului de a obține

reparații persoanelor care au făcut subiectul condamnărilor politice ori a

măsurilor administrative cu caracter politic.

A arătat că hotărârea

instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 221/2009, față

de împrejurarea că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub

imperiul acestui act normativ, se născuse un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri, astfel încât legea în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, decizia Curții

Constituționale fiind aplicabilă doar cauzelor înregistrate ulterior

pronunțării sale.

În caz contrar ar

exista un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri în

funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre

definitivă și irevocabilă, în cereri depuse în același timp, încălcându-se

astfel principiului egalității în fața legii care presupune instituirea unui

tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite.

Totodată, menționează

recurenta, la data publicării deciziei de neconstituționalitate avea deja o

hotărâre prin care îi fusese acordate despăgubiri întemeiate pe dispozițiile

art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin urmare avea o speranță

legitimă, respectiv un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, susține

recurenta, că și în ipoteza în care s-ar considera că nu mai poate beneficia de

despăgubiri în baza art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, se consideră

îndreptățită a obține despăgubiri în temeiul dispozițiilor de drept comun -

art. 998, 999 C. civ. - câtă vreme caracterul politic al măsurii administrative

luate împotriva sa este de necontestat, iar prescripția dreptului la acțiune nu

este incidență, întrucât prin dispozițiile Legii nr. 221/2009 a fost repusă în

dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.

Criticile formulate

de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză,

ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. (9) C. proc. civ., și sunt

nefondate, pentru cele ce succed:

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5, alin. (1), lit. a)

din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în

baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010.

Contrar susținerilor

recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța

de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza

procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr.

789/7.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 ind.

7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea atacată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale,

pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii, cum corect reține

și instanța de apel.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel

ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice,

ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui

"bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Astfel, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate. Izvorul "discriminării" constă în

pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care

fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului

nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile

legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu

putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că

asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Totodată, în

condițiile în care reclamanta a invocat temeiul juridic al cererii în

despăgubiri morale, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță - analizarea

pretențiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale, respective ale

dispozițiilor art. 998, 999 C. civ., echivalează cu schimbarea cauzei juridice

în timpul procesului.

Or, o atare soluție

este contrară dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza (I) C. proc. civ., potrivit

cărora "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi".

Fiind de strictă

interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca

referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările

intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv

încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității

lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză, prin urmare, această critică este

nefondată.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta B.E. împotriva Deciziei nr. 691 din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 30 aprilie 2012.

Procesat de GGC - CL