ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1356/2011

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :

Prin

sentința nr. 420 din 23 aprilie 2010, Tribunalul Bacău a admis acțiunea

precizată a reclamantei T.R.A., în contradictoriu cu pârâta SC E.O.D. Moldova

SA Bacău, care a fost obligată la încheierea unei convenții cu reclamanta prin

care să se oblige la plata sumei de 500 Euro lunar cu titlu de chirie.

Totodată, pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 500 Euro lunar,

cu începere de la 14 noiembrie 2007 până la încheierea convenției.

În considerentele sentinței, instanța de fond a

reținut că reclamanta T.R.A. este proprietara terenului pe care pârâta are

montat un stâlp de înaltă tensiune și că, față de această situație, s-a pus în

discuție aplicarea prevederilor Legii nr. 13/2007.

S-a reținut că pârâta a speculat dispozițiile art. 16

alin. (5) din lege, susținând că acele convenții de care face vorbire legea se

încheie numai pentru instalațiile ce vor fi fost construite după apariția

legii, fără a observa că art. 6 din același act normativ stipulează că

proprietarii afectați de dreptul de uz și servitute a distribuitorului de

energie pot solicita încheierea unei convenții, fiind înlăturată apărarea

pârâtei conform cu care, instanța nu poate interveni în voința părților pentru

că ar reprezenta o încălcare a atribuțiilor judecătorești.

Instanța a mai avut în vedere prin art. 1 Protocol 1

din CEDO, precum și dispozițiile art. 10 din lege potrivit cu care, dreptul de

uz și de servitute asupra terenurilor proprietate privată, restrângerea sau

încetarea unor activități prevăzute la alin. (2) se stabilește și se exercită

cu respectarea principiului echității, a dreptului de proprietate și a minimei

afectări a acestuia.

În ce privește cuantumul chiriei s-a considerat că

este rezonabil față de încălcarea unui drept fundamental, de suprafața

terenului și de beneficiile pârâtului.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței a fost

admis de Curtea de Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal, prin decizia nr. 83 din 7 octombrie 2010 și a schimbat sentința în tot

, în sensul că a respins acțiunea precizată a reclamantei.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a

reținut că terenul reclamantei este ocupat de un stâlp de susținere a liniei

electrice aeriene, având ca dată de punere în funcțiune 31 ianuarie 1964,

situație față de care nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 16 alin.

(4), (5) din Legea nr. 13/2007, acestea vizând capacitățile energetice care se

realizează după intrarea în vigoare a legii, situație inexistentă în prezenta

cauză.

În ce privește limitarea dreptului de proprietate ce

justifică stabilirea unei chirii s-a apreciat că aceasta se înscrie în categoria

celor avute în vedere de dispozițiile art. 53 din Constituția României, fiind

justificată de condițiile în care se desfășoară activitatea în sectorul

energiei electrice și necesară în cadrul societății democratice.

S-a mai reținut că despăgubirile pentru daunele cauzate

prin cercetarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate reprezentate de

dreptul de uz și de servitute nu au echivalentul unor chirii, legea reglementând

o procedură ce se referă la modul de stabilire și de plată a acestora.

Mai mult, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite

nici condițiile privind existența dreptului de despăgubire a reclamantei.

Împotriva deciziei, reclamanta a declarat recurs prin

care a invocat nelegalitatea acesteia din perspectiva dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., susținând următoarele critici:

- Instanța de apel a analizat litigiul fără a

constata că se impunea a reține că s-a solicitat să constate că servitutea

legală de utilitate publică prevăzută de Legea nr. 13/2007 sau nr. 318/2003 a

încetat odată cu schimbarea regimului juridic al terenului, respectiv cu data

dobândirii dreptului de proprietate asupra acestuia.

- Prin decizia pronunțată se ajunge în situația de a

nu i se mai recunoaște prerogativele dreptului de proprietate, astfel că

trebuia să se constate încetarea caracterului gratuit al servituții și că el

este deținut abuziv.

- Inechitatea Legii nr. 318/2003, care prevede gratuitatea

servituții legale instituită cu privire la capacitățile energetice, indiferent

de regimul juridic al terenului pe care se exercită a fost înlăturată parțial

prin adoptarea Legii nr. 13/2007, care în art. 16 alin. (4) face distincție

între domeniul public și privat pe care se exercită, prevăzând exercitarea cu

titlu gratuit a dreptului de uz și a servituților numai în privința

proprietății statului și a unității administrativ teritoriale afectate de

capacități energetice.

Se consideră că art. 16 alin. (5) din lege capătă un nou

conținut de natură să confirme îndreptățirea titularilor dreptului de

proprietate de a primi o indemnizație corespunzătoare , însă recunoaște acest

drept numai proprietarilor pe ale căror terenuri se vor realiza capacități

energetice după data intrării în vigoare a legii ceea ce denotă caracterul

discriminatoriu al normelor, în funcție de momentul în care proprietatea a fost

grevată de o lucrare sau de un serviciu public, nerecunoscând dreptul consfințit

prin art. 44 din constituție și de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO .

Deși instanța a argumentat că limitarea dreptului de

proprietate se înscrie în categoria celor avute în vedere de dispozițiile art. 53

din Constituție, nu arată cu ce au fost puse în pericol securitatea națională,

ordinea, societatea , morala publică și libertățile cetățenilor, ori instrucția

penală astfel, încât să fie necesară restrângerea exercițiului dreptului de

proprietate.

Intimata nu a depus întâmpinare.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor

invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (2)-(5) din

Legea nr. 13/2007, incidente în cauză, terenurile pe care se situează rețelele

electrice de distribuție existente la intrarea în vigoare a prezentei legi sunt

și rămân în proprietatea publică a statului, cu excepția terenurilor pentru

care operatorul de distribuție – titular de licență – a dobândit dreptul de

proprietate, în condițiile legii.

În cauză, așa cum corect a reținut instanța de apel,

reclamanta a dobândit în anul 1995, în proprietate, terenul pe care se află

amplasat stâlpul de susținere a liniei electrice aeriene, ce a fost pus în

funcțiune la 31 ianuarie 1964, situație față de care dispozițiile art. 41 alin.

(1) din lege sunt pe deplin aplicabile.

În atare situație, nu poate fi primită susținerea reclamantei

potrivit căreia , în speță ar avea incidență prevederile art. 16 alin. (5) din

aceeași lege, dat fiind că acestea reglementează exercitarea drepturilor de uz

și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile energetice,

realizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2007, respectiv 26 ianuarie

2007.

Nici criticile referitoare inechitatea prevederilor

art. 16 alin. (4) raportat la prevederile art. 44 și art. 53 din Constituția

României și la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu pot fi primite, în contextul în care Curtea Constituțională a fost

consecventă în a susține (din deciziile pronunțate asupra constituționalității

art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007) că, încadrarea prin lege organică a

terenurilor pe care se situează rețelele energetice de distribuție în categoria

terenurilor cu destinații speciale, precum și reglementarea unui regim juridic

special al acestora, propriu domeniului public al statului, se justifică prin

caracterul de bun public de interes național al fondului energetic și

corespunde pe deplin regimului constituțional de protecție a proprietății.

De asemenea, prin deciziile pronunțate în această

materie s-a statuat că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, iar prevederile

art. 44 alin. (1) din Constituție, precum și ale art. 136 alin. (5) au în

vedere tocmai circumstanțieri ale exercițiului prerogativelor dreptului de

proprietate, justificate de necesitatea ocrotirii interesului public,

legiuitorul ordinar fiind competent să reglementeze cadrul juridic pentru exercitarea

atribuțiilor dreptului de proprietate, în accepțiunea principală conferită de

constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau

particulare legitime, instituind astfel unele limitări rezonabile în

valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.

Față de argumentele expuse, Înalta Curte va respinge

ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta

T.R.A., împotriva deciziei Curții de Apel Bacău nr. 83 din 7 octombrie 2010, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30

martie 2011.