ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1913/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1913/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând asupra
recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentința nr. 1104
din 16 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, s
ecția comercială, s-a
respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta T.E.
împotriva pârâtei SC
C.D. SA Craiova prin care a
so
licitat obligarea pârâtei să ridice stâlpul de înaltă
tensiune aflat pe terenul din
Craiova, tarlaua 81, parcela 5 sau autorizarea
reclamantei să ridice acest stâlp pe cheltuiala pârâtei precum și obligarea
pârâtei la plata sumei de 3.879 lei
reprezentând
contravaloarea prejudiciului cauzat în ultimii 3 ani pentru lipsa de
folosință
a terenului.
Instanța
de fond a reținut că pe terenul reconstituit în proprietatea reclamantei
conform titlului de proprietate din 15 iulie 1994 se află amplasat un stâlp de
înaltă tensiune aflat în administrarea SC C.D. SA
, obiectiv dat în folosință la 1 decembrie 1966, așa cum rezultă din
fișa mijlocului fix.
A
mai reținut că, potrivit art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, terenurile pe
care se situează rețelele electrice de distribuție existente la data intrării
în vigoare a acestei legi sunt și rămân în proprietatea publică a statului. În
consecință, suprafața ocupată de stâlp nu-i aparține reclamantei iar pentru
asigurarea funcționării normale a capacității energetice pârâta, ca titulară de
licență pentru activitatea de distribuție de interes public, este titulara unui
drept de uz conform art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 13/2007.
Astfel,
pretenția reclamantei de ridicare a stâlpului este inadmisibilă, oricât de
vexatorie ar fi situația pentru aceasta, fiind ținută să-și exercite dreptul de
proprietate asupra imobilului în limitele fixate de lege.
Împotriva
sentinței a formulat apel reclamanta, criticând-o ca netemeinică și nelegală.
Reclamanta susține că instanța de fond în mod greșit a
respins acțiunea
reclamantei
ca inadmisibilă, fără a intra în cercetarea fondului cauzei, cu motivarea că
terenul pe care este amplasat stâlpul nu-i aparține.
Susține că instanța a
încuviințat o expertiză topografică după care a revenit asupra probei
considerând că este inutilă cauzei. Apreciază că expertiza era o probă deja
câștigată prin încuviințarea ei și că era utilă, fiind de natură să conducă la
o justă soluționare a procesului. Mai arată că prin lipsirea sa de acest mijloc
de probă i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că expertiza constituia o parte
importantă a procesului menită să conducă la o stabilire exactă a stării de
fapt, care putea conduce la o soluție temeinică și legală. Mai arată că la
pronunțarea soluției instanța a analizat numai susținerile pârâtei, achiesând
practic la acestea, fără a ține seama că a făcut dovada dreptului de
proprietate asupra terenului cu titlul de proprietate emis de comisia de fond
funciar, titlu care nu a fost niciodată anulat. Totodată, susține că reclamanta
nu a făcut niciodată dovada datei amplasării stâlpului pentru a se stabili că
terenul aferent este proprietate publică a statului și că prin respingerea
cererii sale i se încalcă grav dreptul de proprietate.
Față de aceste
argumente, solicită desființarea sentinței și trimiterea cauzei la instanța de
fond pentru administrarea probelor solicitate.
Prin Decizia nr. 217
din
27
octombrie
2009
a Curții
de Apel Craiova, secția comercială, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei.
S-a reținut că
instanța a revenit asupra probei cu expertiză față de apărarea pârâtei
referitoare la dreptul de proprietate publică al statului asupra terenului pe
care este amplasat stâlpul de înaltă tensiune, apărare bazată pe Legea nr. 13/2007
și pe fișa mijlocului fix din care rezultă data înființării obiectivului. În
aceste condiții, corect s-a apreciat că proba devine inutilă cauzei, dezlegarea
fiind determinată de alte elemente, față de noile apărări și probe administrate
(proba cu înscrisuri reprezentând fișa mijlocului fix) și s-a revenit asupra
ei.
În ce privește fondul s-a reținut în mod în mod temeinic
și legal de către prima instanță
și-a întemeiat soluția pe prevederile art. 41
alin. (4) din Legea nr. 13/2007 potrivit căruia terenurile pe care se situează
rețelele electrice de distribuție existente la data intrării în vioare a
acestei legi sunt și rămân în proprietatea publică a statului.
Pentru
stabilirea naturii terenului pe care se află stâlpul în litigiu s-a avut în
vedere data înființării obiectivului energetic.
Astfel,
din fișa mijlocului fix cu număr de inventar X, depusă la dosar la fila 43 a
rezultat că data dării în folosință a obiectivului a fost la 1 decembrie 1966
și cum la data intrării în vigoare a Legii energiei
electrice nr. 13/2007
obiectivul era dat în folosință, terenul aferent este proprietatea publică a
statului.
S-a
procedat la compararea titlurilor constatând soluția corectă a tribunalului în
ceea ce privește terenul pe care este amplasat stâlpul nu constituie
proprietatea reclamantei, chiar Legea nr. 18/1991 excluzând de la
reconstituirea dreptului de proprietate privată terenurile aparținând
domeniului public, afectate unor destinații speciale, care, potrivit art. 5 sunt
inalienabile și insesizabile.
Prin
urmare, reclamanta nu poate pretinde mutarea stâlpului de pe terenul afectat
obiectivului de utilitate publică și nici despăgubiri pentru teren. Chiar dacă
titlul reclamantei nu a fost expres
anulat,
nulitatea parțială poate fi analizată pe cale de excepție. Asupra terenurilor
aflate
în proprietatea terților, cuprinse în zonele de protecție și de siguranță Legea
nr. 13/2007 stabilește prin art. 20 alin. (3) un drept de servitute legală,
dreptul de proprietate privată putând să fie limitat potrivit art. 44 alin. (7)
din Constituția României.
În contra celei din urmă hotărâri a declarat
recurs reclamanta criticând soluția pronunțată în apel pentru nelegalitate și
netemeinicie și susținând în esență, că instanța a făcut o greșită aplicare a art.
41 și 20 din Legea nr. 13/2007, art. 44 și 136 din Constituția României și a
dispozițiilor Legii nr. 18/1991, că în mod greșit s-a apreciat că terenul nu
este proprietatea sa, fiind afectat unui obiectiv de utilitate publică și că nu
i se cuvin despăgubiri, soluție ce încalcă dispozițiile art. 41 alin. (4) și art.
20 alin. (3) din Legea nr. 13/2007 și vin în contradicție cu Constituția
României vizând dreptul de proprietate este garantat; totodată mai arată că
terenul pentru care s-a emis titlu de proprietate nu este proprietate publică.
Recursul este
nefondat.
Într-adevăr,
pe terenul reclamantei prin TP 1210 – 48427 din 15 iulie 1994 emis de comisia
de Lege nr. 18/1991 Dolj, se află un stâlp din rețeaua electrică de
distribuție, dată în folosință la 1 decembrie 1966, așa cum rezultă din fișa
mijlocului fix depusă de pârâtă.
Însă,
potrivit art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, terenurile pe care se
situează rețelele electrice de distribuție existente la intrarea în vigoare a
acestei legi sunt și rămân în proprietatea publică a statului.
Având
în vedere textul de lege enunțat rezultă că suprafața ocupată de stâlpul în
litigiu este în proprietatea publică a statului dat fiind darea în folosință a
acestuia anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007, situație în care
nu-i aparține reclamantei, iar pentru asigurarea funcționării normale a
capacității energetice, pârâta, ca titulară de licență, pentru activitatea de
distribuție de interes public este titulara unui drept de uz (art. 16 alin. (2)
lit. b) din Legea nr. 13/2007).
Având
în vedere cele de mai sus, cererea de ridicare a stâlpului amplasat în parcela
atribuită autoarei reclamantei sau de a fi autorizată aceasta să ridice
stâlpul, pe cheltuiala pârâtei, este inadmisibilă, indiferent cât de vexatorie
ar fi situația pentru reclamantă. Aceasta chiar dacă are un drept real absolut
asupra unui imobil, este ținută să-l exercite în limitele legii, inclusiv cele
fixate de Legea energiei electrice nr. 13/2007.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de
reclamanta T.E. împotriva deciziei nr. 217 din 27 octombrie 2009 a Curții de
Apel Craiova, secția comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi
25
mai 2010.