ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3827/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Cluj, secția civilă, la 27 iulie 2009, reclamantul B.I.D.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.150.000 Euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării sale la pedeapsa de 8 ani închisoare corecțională pentru instigare publică, pedeapsă aplicată prin sentința penală nr. 138/1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) lit. a) și art. 5 din Legea nr. 221/2009, reclamantul a arătat că prin sentința menționată a fost condamnat, alături de alte persoane, pentru redactarea unui înscris „manifest cu conținut contrarevoluționar”, în perioada detenției fiind supus la numeroase suferințe fizice și psihice, iar după eliberare întâmpinând dificultăți în ce privește reintegrarea în societate și găsirea unui loc de muncă. Prin sentința civilă nr. 116 din 9 februarie 2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantului și l-a obligat pe pârât la 120.000 Euro, în echivalent în lei la cursul din ziua plății, sumă reprezentând daune morale.

A fost obligat pârâtul la 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 138/1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, reclamantul a fost condamnat la 8 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea delictului penal prevăzut de art. 194 alin. (3) C. pen. combinat cu art. 194 alin. (4) și art. 194 alin. (1) C. pen., din considerentele sentinței rezultând că B.I. a participat la redactarea și răspândirea unui manifest contrarevoluționar, tradus apoi în limba engleză spre a fi răspândit și în afara granițelor țării.

S-a avut în vedere că prin decizia nr. 34 din 5 decembrie 1994 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în secții unite s-a admis recursul în anulare formulat de procurorul general împotriva sentinței penale nr. 138/1957 și a deciziei nr. 577/1957 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar, s-au casat cele două hotărâri și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul pentru infracțiunea de trădare de patrie prevăzută și pedepsită de art. 194 3 raportat la art. 194 4 și art. 194 1 C. pen. Din biletul de eliberare nr. 5839/1963 emis de Penitenciarul Botoșani, rezultă că reclamantul a fost depus ca și condamnat la 1 ianuarie 1956 până la 19 decembrie 1963, fiind pus în libertate la 29 decembrie 1963. La pronunțarea hotărârii, instanța a avut în vedere declarațiile martorilor B.A.

și S.M. Primul martor, fost coleg de detenție la Penitenciarul Gherla, a precizat că, începând cu anul 1958, a împărțit cu reclamantul o celulă, în care pe 60 mp mai erau deținute 162 persoane, așa numita „cameră a morții”, iar în anul 1959 au fost duși în Insula Mare a Brăilei, unde datorită condițiilor insalubre din saivanele de oi în care dormeau, condamnații (printre care și reclamantul) se îmbolnăveau. Martora S.M., fostă colegă a soției reclamantului, L.T., a arătat că deși aceasta a fost admisă în calitate de asistent la doctorat la Catedra de Limbă Franceză a Universității Babeș-Bolyai, a întâmpinat dificultăți în cariera didactică, dobândind gradul de lector abia în anul 1990. S-a reținut că regimul de detenție la care a fost supus reclamantul a fost unul de exterminare, consecințele condamnării continuând după eliberare atât pentru acesta cât și pentru situația socio-profesională a familiei sale.

S-a constatat că sunt întrunite dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea reclamantului având de drept un caracter politic. La cuantificarea daunelor morale, prima instanță a avut în vedere că o primă reparație a prejudiciului cauzat reclamantului a avut loc prin acordarea drepturilor bănești în baza Decretului nr. 118/1990, conform Hotărârii nr. 73 din 20 iulie 1990, în sumă de 1600 lei. S-a apreciat că o altă reparație a daunelor cauzate de condamnare s-a produs prin admiterea recursului în anulare promovat de procurorul general și achitarea reclamantului în baza deciziei nr. 34/1994 a Curții Supreme de Justiție. Împotriva sentinței menționate au declarat apel ambele părți.

În motivarea apelului său, reclamantul a susținut că suma de 120.000 Euro acordată de instanța de fond nu corespunde suferințelor pe care condamnarea le-a produs asupra sa și a familiei, în condițiile în care regimul detenției deținuților politici a fost incomparabil mai greu decât cel de drept comun, acestea producându-se și ulterior executării pedepsei, atât sub aspectul sănătății fizice și psihice, cât și profesional. Apelantul reclamant a arătat că deși a absolvit Facultatea de Medicină cu media 10 și și-a exprimat opțiunea pentru un post de asistent universitar, trecutul de condamnat politic l-a împiedicat să obțină acest post, astfel că a funcționat ca medic în Comuna Greaca, Județul Sălaj și pe șantierele de la Tarnița, Mărișel și Gilău.

A fost invocată notorietatea marginalizării profesionale și sociale a foștilor deținuți politici, sub aspect probator fiind invocate dispozițiile art. 1203 C. civ. În apelul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, criticând hotărârea pentru fundamentarea sa pe prezumții reținute cu nesocotirea dispozițiilor art. 1203 C. civ. și pentru nerespectarea regulilor de evaluare a prejudiciului moral, care trebuie să asigure o satisfacție bazată pe apreciere în echitate. S-a criticat hotărârea și pentru greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care s-a arătat că răspunderea sa nu derivă dintr-o culpă procesuală.

Prin decizia nr. 192/A din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis în parte apelul reclamantului și a schimbat sentința apelată în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 262.800 Euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale. Prin aceeași hotărâre s-a respins apelul pârâtului. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește apelul reclamantului ca, față de inexistența în lege a unor criterii de cuantificare a sumei acordate cu titlu de despăgubiri, trebuie să se țină seama că reparația acordată victimelor comunismului este insuficientă față de atrocitățile la care au fost supuși, cu repercusiuni asupra personalității fizice, afective și sociale.

Astfel s-a apreciat că despăgubirea trebuie calculată la suma de 100 Euro pe fiecare zi de închisoare efectuată și, ținând seama de dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 și de faptul că reclamantul beneficiază de o indemnizație lunară de 1600 lei în baza Decretului nr. 118/1990, suma acordată efectiv pentru o zi de închisoare a fost de 90 Euro, în total 32.850 Euro pentru fiecare dintre cei 8 ani de închisoare executați. Pentru aceleași considerente a fost respins apelul pârâtului vizând reducerea cuantumului daunelor morale, iar critica referitoare la nelegala obligare a acestuia la cheltuieli de judecată a fost considerată ca nefondată întrucât poziția procesuală a acestuia a fost clar exprimată prin întâmpinare, în sensul solicitării respingerii acțiunii, a fost astfel corect aplicate dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs în termenul legal pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Cluj și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj. În dezvoltarea motivelor sale de recurs, pârâtul a criticat decizia atacată ca nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea sentinței și respingerea acțiunii și, în subsidiar, diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului. Recurentul pârât a solicitat ca la baza cuantificării daunelor morale să fie avute în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, care stabilesc plafoane maxime ale despăgubirilor.

S-a învederat că la baza cuantificării daunelor morale de către curtea de apel au avut preponderență aprecierile subiective, fără ca urmare a examinării tuturor circumstanțelor cauzei să se stabilească dacă reparația obținută prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările și completările ulterioare și al O.U.G. nr. 214/1999 este sau nu suficientă. Recurentul a arătat că deși instanța de apel a avut în vedere că reclamantului i-au fost acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 sume care nu sunt de neglijat, nu a arătat în concret cât reprezintă despăgubirea primită însumată pe parcursul anilor pentru ca deducerea acesteia să fie posibilă. S-a arătat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să asigure prin aplicarea lor o satisfacție morală pe baza unei aprecieri în echitate, în acest context susținându-se că despăgubirile au fost stabilite într-un cuantum exorbitant.

Pârâtul a criticat decizia recurată și pentru greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care răspunderea sa nu derivă dintr-o culpă procesuală, ci este o răspundere obiectivă stabilită prin lege. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a criticat decizia recurată ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii apelului declarat de reclamant și menținerii hotărârii pronunțate de Tribunalul Cluj. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a invocat interpretarea eronată a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, lege ce reprezintă o completare a cadrului legislativ deja existent, începând cu anul 1990, referitor la acordarea unor reparații pentru victimele totalitarismului comunist.

S-a învederat că reclamantul B.I.D.I. a avut deja deschisă calea acțiunii civile în despăgubiri, în baza art. 504 C. proc. pen., de care, însă, nu a uzat. S-a menționat, totodată, că până la data introducerii acțiunii, acesta a beneficiat de o serie de drepturi reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 53/1993, Legea nr. 27/1994, Legea nr. 55/1998, O.U.G. nr. 214/1999, toate având ca finalitate repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic. Intimatul reclamant B.I.D.I. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor ca nefondate. Prin notele de ședință depuse la 10 mai 2011, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului său și din perspectiva declarării ca neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care și-au încetat efectele.

Examinând cu prioritate solicitarea pârâtului recurent în sensul de a se da eficiență deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/1009, Curtea va constata că această decizie nu își găsește aplicabilitatea în cauză, întrucât a intervenit ulterior pronunțării deciziei atacate. Aplicarea acestei decizii în recurs ar fi incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, deoarece conform art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre definitivă constituie titlu executoriu, dând naștere unei valori patrimoniale, în sensul convenției, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura efectiv de „bunul” său.

Examinând criticile formulate prin motivele de recurs invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ambele vizând problema cuantumului daunelor morale, apreciat a fi exagerat, Curtea va constata că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed: Majorând cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, instanța de apel a luat act de faptul că acesta a beneficiat de o indemnizație lunară de 1600 lei în baza Decretului Lege nr. 118/1990, considerând însă, în baza unui calcul matematic, că suma acordată cu acest titlu (de daune morale) de către tribunal nu acoperă integral prejudiciul cauzat prin condamnarea politică.

Instanța de apel nu a avut însă în vedere, că dispozițiile Legii nr. 221/2009 au un caracter de completare a cadrului legislativ deja existent, cu începere din 1990, pentru acordarea unor reparații pentru daunele materiale și morale cuvenite victimelor regimului totalitar comunist. Astfel, până la data introducerii acțiunii reclamantul a putut beneficia nu numai de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, ci și de facilitățile acordate prin alte acte normative: Legea nr. 53/1993, Legea nr. 27/1994, Legea nr. 55/1998 și O.U.G. nr. 214/1999, toate având aceeași finalitate, respectiv repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic. Într-adevăr Legea nr. 221/2009 a fost modificată cu privire la cuantumul daunelor morale prin O.U.G.

nr. 62/2010, publicată în M.Of. nr. 446 din 1 iulie 2010. Conform art. II dispozițiile modificate nu sunt aplicabile, pe de o parte pentru că până la data intrării în vigoare a fost pronunțată de Curtea de Apel Cluj o hotărâre definitivă și, pe de altă parte pentru că acestea au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Sub acest aspect, critica recurentului pârât în sensul plafonării despăgubirilor nu poate fi primită. Curtea va constata că problema despăgubirilor suplimentare trebuia raportată la scopul avut în vedere de legiuitor prin instituirea unui regim echitabil cu privire la aceste despăgubiri, ținând seama și de impactul semnificativ asupra bugetului de stat în contextul social economic actual.

Într-adevăr, legiuitorul nu a stabilit criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral. Doctrina și jurisprudența au consacrat totuși anumite criterii pentru cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, cum este echitatea, decurgând din principiul reparării integrale a prejudiciului. Deși stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod indubitabil, o doză de aproximare, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferințele morale, fără a se ajunge, însă în situația îmbogățirii fără just temei.

În termenii CEDO, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. În acest context, se va constata că suma de 120.000 Euro stabilită de prima instanță reflectă menținerea echilibrului în raport de prejudiciul moral suferit de reclamant prin condamnare și consecințele ulterioare acesteia. Critica din recursul pârâtului referitoare la greșita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată nu va fi primită, reținându-se că acesta a căzut în pretenții în sensul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., prin admiterea acțiunii reclamantului, iar poziția sa procesuală a fost exprimată fără echivoc prin întâmpinare (fila 89) în sensul solicitării respingerii cererii introductive. Nefondată este și critica din recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, aspectul evidențiat conform căruia reclamantul nu a uzat de calea acțiunii civile în despăgubiri întemeiate pe art. 504 C. proc. pen., cale deschisă ca urmare a casării sentinței penale nr. 138/1957 și achitării sale prin Decizia penală nr. 34/1994 a Curții Supreme de Justiție, neprezentând relevanță. Dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au operat o repunere a reclamantului în termenul general de prescripție de 3 ani pentru a solicita despăgubiri pentru suferințele cauzate prin condamnare.

De altfel, art. 5 alin. (4) din lege dispune că aceasta se aplică și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a actului normativ menționat. Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și va modifica în parte decizia recurată în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 116 din 9 februarie 2010 a Tribunalului Cluj.

Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 192/A din 23 iunie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Modifică decizia recurată în parte, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul B.I.D.I. împotriva sentinței nr. 116 din 09 februarie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2011.