ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3827/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3827/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Cluj, secția civilă, la 27 iulie 2009, reclamantul B.I.D.I. a chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea acestuia la plata sumei de 1.150.000 Euro, în echivalent în lei la

data plății, cu titlu de daune pentru prejudiciul moral suferit în urma

condamnării sale la pedeapsa de 8 ani închisoare corecțională pentru instigare

publică, pedeapsă aplicată prin sentința penală nr. 138/1957 a Tribunalului

Militar al Regiunii a II-a Militare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) lit. a)

și art. 5 din Legea nr. 221/2009, reclamantul a arătat că prin sentința

menționată a fost condamnat, alături de alte persoane, pentru redactarea unui

înscris „manifest cu conținut contrarevoluționar”, în perioada detenției fiind

supus la numeroase suferințe fizice și psihice, iar după eliberare întâmpinând

dificultăți în ce privește reintegrarea în societate și găsirea unui loc de

muncă.

Prin sentința civilă

nr. 116 din 9 februarie 2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis în parte

acțiunea reclamantului și l-a obligat pe pârât la 120.000 Euro, în echivalent

în lei la cursul din ziua plății, sumă reprezentând daune morale.

A fost obligat pârâtul

la 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 138/1957 a

Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, reclamantul a fost condamnat

la 8 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea delictului penal prevăzut de

art. 194 alin. (3) C. pen. combinat cu art. 194 alin. (4) și art. 194 alin. (1)

C. pen., din considerentele sentinței rezultând că B.I. a participat la

redactarea și răspândirea unui manifest contrarevoluționar, tradus apoi în

limba engleză spre a fi răspândit și în afara granițelor țării.

S-a avut în vedere că

prin decizia nr. 34 din 5 decembrie 1994 pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție în secții unite s-a admis recursul în anulare formulat de procurorul

general împotriva sentinței penale nr. 138/1957 și a deciziei nr. 577/1957 a

Tribunalului Suprem, Colegiul Militar, s-au casat cele două hotărâri și, în

baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost

achitat inculpatul pentru infracțiunea de trădare de patrie prevăzută și

pedepsită de art. 194

3

raportat la art. 194

4

și art. 194

1

C. pen.

Din biletul de

eliberare nr. 5839/1963 emis de Penitenciarul Botoșani, rezultă că reclamantul

a fost depus ca și condamnat la 1 ianuarie 1956 până la 19 decembrie 1963,

fiind pus în libertate la 29 decembrie 1963.

La pronunțarea

hotărârii, instanța a avut în vedere declarațiile martorilor B.A. și S.M.

Primul martor, fost

coleg de detenție la Penitenciarul Gherla, a precizat că, începând cu anul 1958, a împărțit cu reclamantul o celulă, în care pe 60 mp mai erau deținute 162 persoane, așa numita

„cameră a morții”, iar în anul 1959 au fost duși în Insula Mare a Brăilei, unde

datorită condițiilor insalubre din saivanele de oi în care dormeau, condamnații

(printre care și reclamantul) se îmbolnăveau.

Martora S.M., fostă

colegă a soției reclamantului, L.T., a arătat că deși aceasta a fost admisă în

calitate de asistent la doctorat la Catedra de Limbă Franceză a Universității

Babeș-Bolyai, a întâmpinat dificultăți în cariera didactică, dobândind gradul

de lector abia în anul 1990.

S-a reținut că

regimul de detenție la care a fost supus reclamantul a fost unul de

exterminare, consecințele condamnării continuând după eliberare atât pentru

acesta cât și pentru situația socio-profesională a familiei sale.

S-a constatat că sunt

întrunite dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

condamnarea reclamantului având de drept un caracter politic.

La cuantificarea

daunelor morale, prima instanță a avut în vedere că o primă reparație a

prejudiciului cauzat reclamantului a avut loc prin acordarea drepturilor

bănești în baza Decretului nr. 118/1990, conform Hotărârii nr. 73 din 20 iulie 1990,

în sumă de 1600 lei.

S-a apreciat că o

altă reparație a daunelor cauzate de condamnare s-a produs prin admiterea

recursului în anulare promovat de procurorul general și achitarea reclamantului

în baza deciziei nr. 34/1994 a Curții Supreme de Justiție.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel ambele părți.

În motivarea apelului

său, reclamantul a susținut că suma de 120.000 Euro acordată de instanța de

fond nu corespunde suferințelor pe care condamnarea le-a produs asupra sa și a

familiei, în condițiile în care regimul detenției deținuților politici a fost

incomparabil mai greu decât cel de drept comun, acestea producându-se și

ulterior executării pedepsei, atât sub aspectul sănătății fizice și psihice,

cât și profesional.

Apelantul reclamant a

arătat că deși a absolvit Facultatea de Medicină cu media 10 și și-a exprimat

opțiunea pentru un post de asistent universitar, trecutul de condamnat politic

l-a împiedicat să obțină acest post, astfel că a funcționat ca medic în Comuna

Greaca, Județul Sălaj și pe șantierele de la Tarnița, Mărișel și Gilău.

A fost invocată notorietatea

marginalizării profesionale și sociale a foștilor deținuți politici, sub aspect

probator fiind invocate dispozițiile art. 1203 C. civ.

În apelul său,

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat încălcarea

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, criticând

hotărârea pentru fundamentarea sa pe prezumții reținute cu nesocotirea

dispozițiilor art. 1203 C. civ. și pentru nerespectarea regulilor de evaluare a

prejudiciului moral, care trebuie să asigure o satisfacție bazată pe apreciere

în echitate.

S-a criticat

hotărârea și pentru greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată, în condițiile în care s-a arătat că răspunderea sa nu derivă dintr-o

culpă procesuală.

Prin decizia nr. 192/A

din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie, a admis în parte apelul reclamantului și a

schimbat sentința apelată în sensul obligării pârâtului la plata sumei de

262.800 Euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

Prin aceeași hotărâre

s-a respins apelul pârâtului.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește apelul reclamantului

ca, față de inexistența în lege a unor criterii de cuantificare a sumei

acordate cu titlu de despăgubiri, trebuie să se țină seama că reparația acordată

victimelor comunismului este insuficientă față de atrocitățile la care au fost

supuși, cu repercusiuni asupra personalității fizice, afective și sociale.

Astfel s-a apreciat

că despăgubirea trebuie calculată la suma de 100 Euro pe fiecare zi de

închisoare efectuată și, ținând seama de dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea

nr. 221/2009 și de faptul că reclamantul beneficiază de o indemnizație lunară

de 1600 lei în baza Decretului nr. 118/1990, suma acordată efectiv pentru o zi

de închisoare a fost de 90 Euro, în total 32.850 Euro pentru fiecare dintre cei

8 ani de închisoare executați.

Pentru aceleași

considerente a fost respins apelul pârâtului vizând reducerea cuantumului

daunelor morale, iar critica referitoare la nelegala obligare a acestuia la

cheltuieli de judecată a fost considerată ca nefondată întrucât poziția

procesuală a acestuia a fost clar exprimată prin întâmpinare, în sensul

solicitării respingerii acțiunii, a fost astfel corect aplicate dispozițiile

art. 274 C. proc. civ.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs în termenul legal pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Cluj și Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Cluj.

În dezvoltarea

motivelor sale de recurs, pârâtul a criticat decizia atacată ca nelegală,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea

sentinței și respingerea acțiunii și, în subsidiar, diminuarea cuantumului despăgubirilor

acordate reclamantului.

Recurentul pârât a

solicitat ca la baza cuantificării daunelor morale să fie avute în vedere

dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009,

care stabilesc plafoane maxime ale despăgubirilor.

S-a învederat că la

baza cuantificării daunelor morale de către curtea de apel au avut preponderență

aprecierile subiective, fără ca urmare a examinării tuturor circumstanțelor

cauzei să se stabilească dacă reparația obținută prin efectul Decretului-lege nr.

118/1990 republicat, cu modificările și completările ulterioare și al O.U.G.

nr. 214/1999 este sau nu suficientă.

Recurentul a arătat

că deși instanța de apel a avut în vedere că reclamantului i-au fost acordate

în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 sume care nu sunt de neglijat, nu a

arătat în concret cât reprezintă despăgubirea primită însumată pe parcursul

anilor pentru ca deducerea acesteia să fie posibilă.

S-a arătat că

regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să asigure prin aplicarea

lor o satisfacție morală pe baza unei aprecieri în echitate, în acest context

susținându-se că despăgubirile au fost stabilite într-un cuantum exorbitant.

Pârâtul a criticat

decizia recurată și pentru greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată,

în condițiile în care răspunderea sa nu derivă dintr-o culpă procesuală, ci

este o răspundere obiectivă stabilită prin lege.

Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Cluj a criticat decizia recurată ca nelegală pentru motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea acesteia în

sensul respingerii apelului declarat de reclamant și menținerii hotărârii

pronunțate de Tribunalul Cluj.

Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Cluj a invocat interpretarea eronată a dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, lege ce reprezintă o completare a cadrului

legislativ deja existent, începând cu anul 1990, referitor la acordarea unor

reparații pentru victimele totalitarismului comunist.

S-a învederat că

reclamantul B.I.D.I. a avut deja deschisă calea acțiunii civile în despăgubiri,

în baza art. 504 C. proc. pen., de care, însă, nu a uzat. S-a menționat,

totodată, că până la data introducerii acțiunii, acesta a beneficiat de o serie

de drepturi reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 53/1993,

Legea nr. 27/1994, Legea nr. 55/1998, O.U.G. nr. 214/1999, toate având ca

finalitate repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter

politic.

Intimatul reclamant B.I.D.I.

a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.

Prin notele de

ședință depuse la 10 mai 2011, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice a solicitat admiterea recursului său și din perspectiva declarării ca

neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

care și-au încetat efectele.

Examinând cu

prioritate solicitarea pârâtului recurent în sensul de a se da eficiență

deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la

neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/1009, Curtea va constata că această decizie nu își găsește

aplicabilitatea în cauză, întrucât a intervenit ulterior pronunțării deciziei

atacate.

Aplicarea acestei

decizii în recurs ar fi incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, deoarece conform art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre definitivă constituie

titlu executoriu, dând naștere unei valori patrimoniale, în sensul convenției,

ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare

a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura efectiv de „bunul”

său.

Examinând criticile

formulate prin motivele de recurs invocate de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea,

raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ambele vizând problema

cuantumului daunelor morale, apreciat a fi exagerat, Curtea va constata că

acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed:

Majorând cuantumul

daunelor morale acordate reclamantului, instanța de apel a luat act de faptul

că acesta a beneficiat de o indemnizație lunară de 1600 lei în baza Decretului

Lege nr. 118/1990, considerând însă, în baza unui calcul matematic, că suma

acordată cu acest titlu (de daune morale) de către tribunal nu acoperă integral

prejudiciul cauzat prin condamnarea politică.

Instanța de apel nu a

avut însă în vedere, că dispozițiile Legii nr. 221/2009 au un caracter de

completare a cadrului legislativ deja existent, cu începere din 1990, pentru

acordarea unor reparații pentru daunele materiale și morale cuvenite victimelor

regimului totalitar comunist.

Astfel, până la data

introducerii acțiunii reclamantul a putut beneficia nu numai de dispozițiile

Decretului-lege nr. 118/1990, ci și de facilitățile acordate prin alte acte

normative: Legea nr. 53/1993, Legea nr. 27/1994, Legea nr. 55/1998 și O.U.G.

nr. 214/1999, toate având aceeași finalitate, respectiv repararea prejudiciului

moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.

Într-adevăr Legea nr.

221/2009 a fost modificată cu privire la cuantumul daunelor morale prin O.U.G.

nr. 62/2010, publicată în M.Of. nr. 446 din 1 iulie 2010. Conform art. II

dispozițiile modificate nu sunt aplicabile, pe de o parte pentru că până la

data intrării în vigoare a fost pronunțată de Curtea de Apel Cluj o hotărâre

definitivă și, pe de altă parte pentru că acestea au fost declarate

neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

despăgubirilor nu poate fi primită.

Curtea va constata că

problema despăgubirilor suplimentare trebuia raportată la scopul avut în vedere

de legiuitor prin instituirea unui regim echitabil cu privire la aceste

despăgubiri, ținând seama și de impactul semnificativ asupra bugetului de stat

în contextul social economic actual.

Într-adevăr,

legiuitorul nu a stabilit criterii legale pentru determinarea prejudiciului

moral.

Doctrina și

jurisprudența au consacrat totuși anumite criterii pentru cuantificarea

despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, cum este echitatea, decurgând

din principiul reparării integrale a prejudiciului.

Deși stabilirea

cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod indubitabil, o doză de

aproximare, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între

prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în

totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat

anumite avantaje de natură a atenua suferințele morale, fără a se ajunge, însă

în situația îmbogățirii fără just temei.

În termenii CEDO,

criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea

ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul

moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să

nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri

nejustificate pentru victime.

În acest context, se

va constata că suma de 120.000 Euro stabilită de prima instanță reflectă

menținerea echilibrului în raport de prejudiciul moral suferit de reclamant

prin condamnare și consecințele ulterioare acesteia.

Critica din recursul

pârâtului referitoare la greșita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată

nu va fi primită, reținându-se că acesta a căzut în pretenții în sensul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., prin admiterea acțiunii reclamantului,

iar poziția sa procesuală a fost exprimată fără echivoc prin întâmpinare (fila

89) în sensul solicitării respingerii cererii introductive.

Nefondată este și

critica din recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, aspectul

evidențiat conform căruia reclamantul nu a uzat de calea acțiunii civile în

despăgubiri întemeiate pe art. 504 C. proc. pen., cale deschisă ca urmare a

casării sentinței penale nr. 138/1957 și achitării sale prin Decizia penală nr.

34/1994 a Curții Supreme de Justiție, neprezentând relevanță.

Dispozițiile art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009 au operat o repunere a reclamantului în termenul

general de prescripție de 3 ani pentru a solicita despăgubiri pentru

suferințele cauzate prin condamnare.

De altfel, art. 5 alin.

(4) din lege dispune că aceasta se aplică și persoanelor care au fost

condamnate prin hotărâri judecătorești și care au obținut desființarea,

anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor

extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a actului normativ

menționat.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.,

va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și va modifica

în parte decizia recurată în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat

de reclamant împotriva sentinței nr. 116 din 9 februarie 2010 a Tribunalului

Cluj.

Se vor menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 192/A din 23 iunie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Modifică decizia

recurată în parte, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de

reclamantul B.I.D.I. împotriva sentinței nr. 116 din 09 februarie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 mai 2011.