ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1549/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 71 din 16 decembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul nr. 3706/2005, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângere formulată de petentul M.S.P.I., împotriva lucrării nr. 1223/VIII/1/2005 din 12 aprilie 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, cu referire la rezoluția nr. 11/P/2005 a aceluiași parchet. A fost obligat petentul la 60 lei RON cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: Prin plângerea formulată în conformitate cu art. 278 1 C. proc. pen., petiționarul M.S.P.I. a solicitat anularea rezoluției Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești dispusă în lucrarea nr. 1223/VIII/1/2005 din 12 aprilie 2005 cu referire la rezoluția nr. 11/P/2005 a aceluiași parchet și reluarea urmăririi penale față de subcomisarul B.S.

În motivarea plângerii s-a arătat că intimatul nu a fost citat direct în plângerea ce a făcut obiectul dosarului nr. 11/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, astfel că nici numele său și nici faptele săvârșite de acesta nu sunt menționate în vreun fel în rezoluția prin care a fost soluționat dosarul. S-a precizat că cercetarea penală a fost efectuată de subcomisarul B.S. din cadrul I.J.P. Buzău – Serviciul P.O.P., care a întocmit referatul nr. P/5687 din 20 februarie 2004 din data de 20 februarie 2004 cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală în cauză, deoarece faptele sesizate din plângerea penală nu există [(art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.)]. În fapt, subcomisarul B.S.

a refuzat în mod deliberat să constate că numitul A.G. nu deține un titlu de proprietate, pentru suprafața înscrisă în autorizația nr. 1053/1993 (646 m.p.), ignorând astfel probe-cheie în soluționarea plângerii penale (și, de fapt, obiectul principal al acesteia): titlul de proprietate pe baza căruia numitul A.G. a cerut și i s-a eliberat autorizația de construcție nr. 1053 din 29 septembrie 1993. Subcomisarul B.S. a omis să consemneze în referatul său, data 20 februarie 2004 cele declarate de însuși A.G., în declarația sa, în legătură cu suprafața pentru care a obținut autorizația nr. 1053/1993. S-a atașat dosarul de urmărire penală nr. 11/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut că prin plângerea penală înregistrată la data de 20 ianuarie 2005 sub nr. 11/P/2005 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești petentul M.S.P.I. a solicitat efectuarea de cercetări față de V.G., prim-procuror și M.S., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Pătârlagele pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și favorizarea infractorului prevăzute de art. 246 și 264 C. pen. După administrarea probelor, prin rezoluția nr. 11/P/2005 Parchetul de pe lângă Curte de Apel Ploiești a dispus neînceperea urmăririi penale față de V.G. și M.S., prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele și respectiv procuror la aceeași unitate.

Împotriva rezoluției nr. 11/P/2005 din data de 17 februarie 2005 mai sus menționată a formulat plângere petentul M.S.P.I., fiind nemulțumit de modul în care a fost soluționat dosarul penal. Prin rezoluția nr. 865/II/2/2005 din 18 martie 2005 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curte de Apel Ploiești, plângerea formulată de M.S.P.I. împotriva rezoluției nr. 11/P/2005 a fost respinsă. Ulterior, petiționarul a solicitat relații la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, iar prin adresa nr. 1223/VIII/1/2005 din 12 aprilie 2005 i s-a făcut cunoscut faptul că poate formula plângere conform dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., împotriva rezoluției nr. 11/P/2005 lucru care s-a și întâmplat.

Cum însă, rezoluția mai sus menționată nu se referă la subcomisarul B.S., deoarece nu a făcut obiectul vreunei cercetări penale, plângerea a fost respinsă, ca inadmisibilă, văzând și dispozițiile art. 191 alin. (1) C. proc. pen. Împotriva acestei sentințe a declarat, în termen legal, recurs petiționarul M.S.P.I., criticând-o, pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând în scris că plângerea penală primită de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, la data de 8 aprilie 2005, cu confirmare de primire a vizat un organ de cercetare al poliției, subcomisarul B.S., din cadrul I.P.J. Buzău, Serviciul P.O.P., persoană având calitatea de organ de cercetare penală în dosarul nr. 1212/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele, plângerea fiind întemeiată pe art. 246, 264, 290 și 291 C. pen.

Recurentul a mai arătat că ar fi trebuit ca parchetul să analizeze neefectuarea de către subcomisarul B.S. a actelor necesare de descoperire a infracțiunilor săvârșite de primarul și secretarul Primăriei Pătârlagele, județul Buzău, infracțiuni ce au făcut obiectul dosarului nr. 1212/P/2003, nu a fost analizat referatul întocmit de subcomisarul B.S. nr. P/5687 din 20 februarie 2004, numele acestuia și faptele sale nu figurează în nici unele din hotărârile penale care s-au pronunțat și care au avut la bază acel referat. Acest fapt a fost recunoscut și consemnat în sentința recurată, din a cărei parte introductivă a rezultat că soluționarea plângerii sale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc.

pen., împotriva rezoluției Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești dispusă prin lucrarea nr. 1223/VIII/1/2005 din 12 aprilie 2005, cu referire la rezoluția nr. 11/P/2005 a aceluiași parchet. Or, în memoriile adresate, în timpul procesului, Curții de Apel Ploiești, în dosarul nr. 3706/2005, primite la datele de 21 iunie 2005 și 22 iunie 2005, a precizat că plângerea este îndreptată împotriva subcomisarului B.S., că acesta nu a fost subiectul dosarului nr. 11/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, că numele și faptele acestuia nu sunt menționate în nici un fel în rezoluția prin care s-a soluționat dosarul arătat, motiv pentru care a solicitat Curții de Apel Ploiești să dispună refacerea cercetărilor penale în concordanță cu obiectul plângerii penale.

Recurentul petiționar apreciază că parchetul a considerat în lucrarea nr. 1223/VIII/!/2005 din data de 12 aprilie 2005, în mod absolut fals, că aspectele sesizate ar fi făcut obiectul dosarului nr. 11/P/2005 al aceluiași parchet. Totodată, soluția instanței de fond, în sensul respingerii, ca inadmisibile a plângerii împotriva lucrării arătate, nu îi poate fi imputată, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței penale atacate și trimiterea dosarului la aceeași instanță pentru rejudecare pe fondul cauzei. La termenul de astăzi, recurentul petiționar, în concluziile scrise, în dezbateri a arătat că, la data de 8 aprilie 2005, a depus plângere privind pe intimat, asupra căreia parchetul nu s-a pronunțat și nu a primit nimic, solicitând admiterea recursului și trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești pentru continuarea cercetărilor, depunând la dosar și o completare a motivelor de recurs, la care a anexat înscrisuri.

În completarea motivelor de recurs, recurentul petiționar a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 10 și 18 C. proc. pen., în sensul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra faptelor săvârșite de subcomisarul B.S., astfel că hotărârea conține o gravă eroare de fapt. Recurentul petiționar a arătat că plângerea a fost respinsă, ca inadmisibilă, pentru motivul că rezoluția nr. 11/P/2005 nu se referă la persoana reclamată de petiționar, respectiv B.S., în condițiile în care plângerea penală l-a avut în vedere exclusiv pe sus-numitul B.S., iar în memoriul pe care l-a depus în instanță la termenul din 27 iunie 2005 a cerut să se constate că plângerea penală este formulată împotriva lui B.S.

și că acesta nu a făcut obiectul nici uneia din rezoluțiile parchetului. De asemenea, recurentul a arătat că a precizat, în memoriu, că rezoluția nr. 1223/VIII/!/2005 din data de 12 aprilie 2005 face trimitere la rezoluția nr. 11/P/2005, dar această rezoluție privește, alte persoane și nu persoana subcomisarului B.S. și faptele penale săvârșite de acesta, sesizate în actul de sesizare. În consecință, recurentul petiționar consideră că instanța nu s-a pronunțat asupra faptelor ce au făcut obiectul sesizării penale, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței nr. 71 din 16 decembrie 2005, urmând a se dispune rejudecarea cauzei, astfel ca hotărârea ce se va pronunța să se raporteze la faptele sesizate și la persoana făptuitorului, subcomisarul B.S., pe baza unor cercetări penale în concordanță cu plângerea primită de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești la data de 8 aprilie 2005 pe care a anexat-o.

Examinând recursul declarat de petiționarul M.S.P.I. împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, atât în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 10, 18 C. proc. pen., cât și din oficiu, potrivit art. 385 6 din același cod, Înalta Curte apreciază recursul petiționarului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios, prima instanță a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiționar împotriva lucrării nr. 1223/VIII/1 din 12 aprilie 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, cu referire la rezoluția nr. 11/P/2005 a aceluiași parchet. În conținutul dispozițiilor art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., legiuitorul a prevăzut că, după respingerea plângerii făcute conform art. 275 – art. 278 împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Așa cum rezultă din ultima normă arătată, plângerea, care are un asemenea temei vizează expres și limitativ ca acte procedurale rezoluția sau ordonanța procurorului în raport cu soluțiile de netrimitere în judecată menționate, titularii care o pot formula, termenul în care se poate introduce și instanța competentă să o soluționeze.

Or, din actele și lucrările dosarului a rezultat că subcomisarul B.S. nu a făcut obiectul nici unei cercetări care să se finalizeze cu vreuna din soluțiile de netrimitere în judecată, expres și limitativ prevăzute prin actele procedurale specifice menționate de norma legală mai sus arătată, condiții obligatorii impuse de procedura prealabilă sesizării instanței de judecată și care în situația constatării neîndeplinirii lor atrag inadmisibilitatea plângerii adresată direct instanței de judecată, așa cum, corect s-a pronunțat instanța asupra plângerii formulată de petiționarul M.S.P.I. Mai mult, prin rezoluția din 17 februarie 2005 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 11/P/2005 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de V.G.

și M.S., primul procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele și respectiv procuror la aceeași unitate. În partea expozitivă a rezoluției mai sus-menționate, s-a reținut că petiționarul M.S.P.I. a formulat plângere penală, solicitând efectuarea de cercetări față de V.G., primul procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele și M.S. procuror la aceeași unitate pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și favorizarea infractorului prevăzute de art. 246 C. pen. și art. 264 C. pen., constând în aceea că, prin soluțiile pronunțate în dosarul 1212/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele și în lucrarea 109/II/2/2004 i-a cauzat o vătămare intereselor legale și i-au favorizat pe S.V.

și M.I. și pentru că a participat în ședințele de judecată la soluționarea plângerii formulate împotriva acestor soluții fără să se „autosesizeze”, așa cum rezultă din rezoluția aflată la dosarul nr. 11/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, atașat prezentei cauze. Astfel, Înalta Curte nu poate reține critica recurentului petiționar că instanța nu s-a pronunțat asupra faptelor pretins a fi săvârșite de subcomisarul B.S., deoarece în mod prealabil avea obligația verificării legalei sale sesizări prin plângerea formulată de petiționar, față de condițiile impuse de lege prin conținutul art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. și care în situația neîndeplinirii lor a atras, respingerea, ca inadmisibilă a plângerii formulate, nefiind incident cazul de casare invocat, respectiv art. 385 9 pct. 10 C. proc.

pen. De altfel, nici cel de-al doilea caz de casare arătat, respectiv art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., nu este aplicabil, în situația concretă a cauzei, în care instanța de fond a făcut o corectă verificare numai asupra condițiilor legalei sale investiri, prealabile examinării fondului cauzei. În raport cu cele menționate, sentința instanței de fond este legală și temeinică. Înalta Curte, verificând hotărârea pronunțată nu a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.S.P.I.

împotriva sentinței penale nr. 71 din 16 decembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția penală. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga petiționarul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.S.P.I. împotriva sentinței penale nr. 71 din 16 decembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția penală. Obligă petiționarul la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 60 RON (600.000 lei). Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 9 martie 2006.