ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5802/2011

Asupra recursului de

față:

Din analiza actelor

și lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de

25 iunie 2010, reclamantul G.D.R. a solicitat, în contradictoriu cu intimata

Curtea de Conturi a României, să fie obligată pârâta să îi comunice răspuns la

cererile 98669/12 martie 2010, 99590/24 martie 2010 și 982608, din data de 14

mai 2010.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că prin adresele respective a solicitat „clarificarea

diligențelor care s-au depus în cauză cât privește pe numita D.P., președinte

CNPAS care a săvârșit abateri și încălcări ale legii în ce privește cheltuirea

banului public".

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

nr. 491 din 25 ianuarie 2011 a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel prima instanță a reținut că nu există nicio dispoziție legală care să

oblige Curtea de Conturi să procedeze, la cererea unei persoane, la verificarea

activității unei instituții publice. Decizia de a efectua un astfel de control

presupune analizarea unor aspecte de oportunitate și autoritatea publică pârâtă

este în drept să aprecieze, de la caz la caz, dacă se impune sau nu verificarea

unei anumite instituții.

În condițiile în care

reclamantul nu a prezentat în cererile sale decât propriile sale supoziții,

neînsoțite de indicii care să facă credibile afirmațiile, refuzul autorității

publice pârâte de a nu declanșa un control la CNPAS apare ca fiind luată cu

respectarea limitelor marjei de apreciere a Curții de Conturi.

în cauză.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul G.D.R., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea

recursului recurentul a susținut că s-a adresat instanței de contencios

administrativ și fiscal în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

pentru refuzul pârâtei a răspunde solicitantului în termen legal, având în

vedere disp. art. 8 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de

soluționare a petițiilor, care obliga autoritățile și instituțiile publice să

comunice petiționarului răspunsul la petiția respectivă, indiferent dacă acesta

este favorabil sau nefavorabil.

A susținut că prima

instanță nu și-a motivat în fapt sentința așa cum prevăd dispozițiile legale și

că a dat dovadă de superficialitate, în ce privește cunoașterea conținutului

actelor din dosar, reținând numai aspecte lipsite de conținut juridic și care

nu aveau relevanță în cauză, pentru a justifica o hotărâre netemeinică și

nelegală.

În fine a făcut

aprecieri cu privire la modul de aplicare a legii în România și la soluțiile

care se pronunță de către instanțele judecătorești.

II. Considerentele

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și

dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin cererea

înregistrată la Curtea de Conturi a României, inițial la data de 12 martie

2010, cu revenire ulterioară la 14 mai 2010 și 25 iunie 2010, reclamantul a

solicitat acestei autorități „să se autosesizeze" și să efectueze un

control la CNPAS, întrucât în perioada în care numita D.P. a fost președintă

s-au săvârșit abuzuri în ceea ce privește cheltuirea banului public.

În raport cu

dispozițiile O.G. nr. 27/2002 privind modul de soluționare a petițiilor, Înalta

Curte constată că în mod corect prima instanță a respins cererea reclamantului

având în vedere că cererea de autosesizare a Curții de Conturi în vederea

efectuării unui control, nu reprezintă o petiție în sensul dispozițiilor legale

suscitate, neexistând nicio dispoziție legală care să oblige Curtea de Conturi

să procedeze, la cererea unei persoane, la verificarea activității unei

instituții publice.

Decizia de a efectua

un astfel de control presupune analizarea unor aspecte de oportunitate și

autoritatea publică pârâtă este în drept să aprecieze, de la caz la caz, dacă

se impune sau nu verificarea unei anumite instituții.

Așa fiind și

constatând că prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de G.D.R. împotriva Sentinței nr. 491 din 25 ianuarie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 decembrie 2011.