ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5802/2011

Asupra recursului de față: Din analiza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Hotărârea primei instanțe: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 25 iunie 2010, reclamantul G.D.R. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Curtea de Conturi a României, să fie obligată pârâta să îi comunice răspuns la cererile 98669/12 martie 2010, 99590/24 martie 2010 și 982608, din data de 14 mai 2010. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că prin adresele respective a solicitat „clarificarea diligențelor care s-au depus în cauză cât privește pe numita D.P., președinte CNPAS care a săvârșit abateri și încălcări ale legii în ce privește cheltuirea banului public". Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 491 din 25 ianuarie 2011 a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că nu există nicio dispoziție legală care să oblige Curtea de Conturi să procedeze, la cererea unei persoane, la verificarea activității unei instituții publice. Decizia de a efectua un astfel de control presupune analizarea unor aspecte de oportunitate și autoritatea publică pârâtă este în drept să aprecieze, de la caz la caz, dacă se impune sau nu verificarea unei anumite instituții. În condițiile în care reclamantul nu a prezentat în cererile sale decât propriile sale supoziții, neînsoțite de indicii care să facă credibile afirmațiile, refuzul autorității publice pârâte de a nu declanșa un control la CNPAS apare ca fiind luată cu respectarea limitelor marjei de apreciere a Curții de Conturi.

2. Recursul declarat în cauză. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul G.D.R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului recurentul a susținut că s-a adresat instanței de contencios administrativ și fiscal în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru refuzul pârâtei a răspunde solicitantului în termen legal, având în vedere disp. art. 8 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, care obliga autoritățile și instituțiile publice să comunice petiționarului răspunsul la petiția respectivă, indiferent dacă acesta este favorabil sau nefavorabil.

A susținut că prima instanță nu și-a motivat în fapt sentința așa cum prevăd dispozițiile legale și că a dat dovadă de superficialitate, în ce privește cunoașterea conținutului actelor din dosar, reținând numai aspecte lipsite de conținut juridic și care nu aveau relevanță în cauză, pentru a justifica o hotărâre netemeinică și nelegală. În fine a făcut aprecieri cu privire la modul de aplicare a legii în România și la soluțiile care se pronunță de către instanțele judecătorești. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin cererea înregistrată la Curtea de Conturi a României, inițial la data de 12 martie 2010, cu revenire ulterioară la 14 mai 2010 și 25 iunie 2010, reclamantul a solicitat acestei autorități „să se autosesizeze" și să efectueze un control la CNPAS, întrucât în perioada în care numita D.P. a fost președintă s-au săvârșit abuzuri în ceea ce privește cheltuirea banului public. În raport cu dispozițiile O.G. nr. 27/2002 privind modul de soluționare a petițiilor, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a respins cererea reclamantului având în vedere că cererea de autosesizare a Curții de Conturi în vederea efectuării unui control, nu reprezintă o petiție în sensul dispozițiilor legale suscitate, neexistând nicio dispoziție legală care să oblige Curtea de Conturi să procedeze, la cererea unei persoane, la verificarea activității unei instituții publice.

Decizia de a efectua un astfel de control presupune analizarea unor aspecte de oportunitate și autoritatea publică pârâtă este în drept să aprecieze, de la caz la caz, dacă se impune sau nu verificarea unei anumite instituții. Așa fiind și constatând că prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, D E C I D E: Respinge recursul declarat de G.D.R. împotriva Sentinței nr. 491 din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2011.