ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1975/2012

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 6773 din 24 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța a fost admisă acțiunea

formulată de reclamanta SC S.C.I.M.G. SA prin lichidator L.M.X. IPURL împotriva

pârâtei SC S.C.I.M. SA și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei

de 411.423,36 lei reprezentând contravaloare lucrări și 634.981,79 lei

penalități de întârziere calculate până la 13 iunie 2007. De asemenea, pârâta a

fost obligată la plata penalităților de întârziere în continuare.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut, în esență că izvorul creanței îl

reprezintă contractele de subantrepriză nr. 03-1 din 27 august 2003, respectiv

nr.03-2/27 august 2003 potrivit cărora pârâta SC S.C.I.M. SA în calitate de

antreprenor a solicitat subantreprenorului, în speță, reclamanta să

achiziționeze materiale pentru investiția „Internațional Far” și să execute

lucrările de construcții pentru aceeași investiție, contracte grefate pe contractul

principal nr. 01 – Agrement de Prestări Servicii din 25 iulie 2003 încheiat

între pârâtă în calitate de prestator și terța persoană juridică G. SA în

calitate de antreprenor general.

Expertiza efectuată

în cauză a stabilit că există o corelare între facturile litigioase expuse în

acțiune și certificatele de plată nr. 1/2004, 10/2004 și 12/2004 și în

concluzie, valoare din factură corespunde cu cea din certificatele de plată.

Reclamanta a probat

îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate, dovada fiind situațiile de

lucrări cu corespondent în contractul principal.

Valoarea penalităților

nu a fost limitată la concurența creanței principale, întrucât dispozițiile

Legii nr. 469/2002 au fost abrogate.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel pârâta SC S.C.I.M. SA, criticând-o sub următoarele

aspecte:

Potrivit contractului

încheiat între părți, reclamanta avea obligația de a întocmi atașamente și

antemăsurători pentru lucrările executate și a le supune aprobării pârâtei

apelante, aceasta urmând a achita lunar „valorile recunoscute în luna

respectivă prin semnarea lucrărilor de plată”.

Instanța a acordat

intimatei suma integrală din situațiile de plată confirmate apelantei către

antreprenorul general, chiar mai mult decât sumele decontate de antreprenorul

general.

Deși Legea nr. 469/2002

a fost abrogată, aceasta era în vigoare la data încheierii convenției părților.

Prin decizia civilă

nr. 62 din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul

declarat de SC S.C.I.M. SA și a fost schimbată în parte sentința nr. 6773 din

24 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța în sensul că a fost

obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 411.423,36 lei

reprezentând penalități de întârziere. Au fost menținute dispozițiile privind

plata contravalorii lucrărilor și a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de Apel Constanța a reținut în esență că raportul de

expertiză efectuat în cauză concluzionează că „pentru fiecare factură emisă de

SC S.C.I.M.G. SA există un certificat de plată corespondent întocmit de SC S.C.I.M.

SA și semnat de reprezentanții antreprenorului general G. pentru lucrările

executate de reclamant în luna respectivă”.

S-a reținut de

asemenea că la momentul perfectării contractelor era în vigoare Legea nr. 469/2002

care limita valoarea penalităților la concurența creanței principale, astfel că

debitoarea nu poate fi obligată la plata unor penalități mai mari decât

valoarea debitului.

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs ambele părți.

SC S.C.I.M.G. SA prin

lichidator judiciar L.M.X. IPURL critică decizia sub următoarele aspecte:

În mod greșit,

instanța de apel a limitat cuantumul penalităților la suma de 411.423,36 lei

întrucât Legea nr. 469/2002 a fost modificată în noiembrie 2006 în sensul că:

„în contractele încheiate părțile pot prevedea ca, în cazul neîndeplinirii până

la scadență sau până la un alt termen convenit al obligațiilor, debitorii să

plătească în afara sumei datorate penalități pentru fiecare zi de întârziere

începând cu prima zi lucrătoare și după data scadenței”.

Legea nr. 469/2002 a

fost abrogată prin Legea nr. 246 din 30 iunie 2009.

Recurenta-reclamantă

susține că acțiunea a fost introdusă în 2008, după modificarea legii

respective, astfel că în cauză sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În contractul cadru

se stipulează că partea „în culpă datorează celeilalte părți penalități în

cuantum de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, penalități ce se calculează

la valoarea obligațiilor neexecutate”.

Pârâta SC S.C.I.M. SA

critică decizia sub următoarele aspecte:

În mod greșit s-a

reținut că excepția de neexecutare a contractului privește faptul că

intimata-reclamantă nu a întocmit situațiile de lucrări. Apărarea recurentei

pârâte a constat în aceea că lucrările a căror plată se solicită nu au fost

executate de intimata reclamantă.

Faptul

imposibilității de prezentare de către intimata-reclamantă a situațiilor de

lucrări validate de recurenta pârâtă reprezintă atât o confirmare a apărării

acesteia din norme relativ la neexecutarea contractului, cât și cele

referitoare la neîndeplinirea condițiilor privind caracterul cert, lichid și

exigibil al creanței.

Se mai arată că

instanța de apel este în eroare când afirmă că sumele ce fac obiectul acțiunii

reprezintă valoarea întregului contract.

Faptul că prin

convenție s-a stabilit cu intimata-reclamantă un preț fix nu vine deloc în conflict

cu procentul de 83% atâta vreme cât cei 83% din prețul convenit cu

antreprenorul general reprezintă exact prețul convenit cu intimata-reclamantă.

Se critică și faptul

nepronunțării asupra cheltuielilor de judecată.

Sunt invocate

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând recursurile

prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că

acestea sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru următoarele

considerente:

Între părți s-au

încheiat două contracte de subantrepriză nr. 03-1 din 27 august 2003, respectiv

nr. 03-2 din 27 august 2003, potrivit cărora pârâta SC S.C.I.M. SA în calitate

de antreprenor a solicitat subantreprenorului SC S.C.I.M.G. SA să achiziționeze

pe de o parte materiale pentru investiția „I.F.” cât și executarea lucrărilor

de construcții pentru aceeași investiție, contracte grefate pe contractul principal

nr. 01 – Agrement de Prestări Servicii din 25 iulie 2003 încheiat între pârâtă

în calitate de prestator și terța persoană juridică G. SA în calitate de

antreprenor general.

La momentul

perfectării contractelor era în vigoare Legea nr. 469/2002, care limita

valoarea penalităților de întârziere la valoarea debitului.

Potrivit principiului

tempus regit actum, toate clauzele contractelor trebuie să se conformeze

legislației în vigoare la momentul la care s-a întrunit acordul de voință al

părților.

Așa fiind, debitoarea

nu poate fi obligată la plata unor penalități mai mari decât valoarea

debitului, câtă vreme Legea nr. 469/2002, în vigoare la momentul încheierii

contractelor, limita valoarea penalităților la concurența creanței principale.

Ca atare, în mod

corect, Curtea de Apel Constanța a redus valoarea penalităților la suma de

411.423,36 lei.

În ceea ce privește

întocmirea situațiilor de lucrări este de reținut că părțile au stabilit că

toate clauzele din contractul principal încheiat între S.C.I.M. SA și G. SA se

aplică și sunt obligatorii și în contractele de subantrepriză.

Potrivit raportului

de expertiză efectuat în cauză, pentru fiecare factură emisă de SC S.C.I.M.G.

SA există un certificat de plată corespondent întocmit de SC S.C.I.M. SA și

semnat de reprezentanții antreprenorului general G. SA pentru lucrările

executate de reclamant în luna respectivă.

Contractul încheiat

între părți nu cuprinde clauze potrivit cu care, în funcție de situațiile de

lucrări prezentate se vor întocmi facturi iar antreprenorul are obligația de a

achita doar 83% din valoarea prezentată lunar în factură.

Contractul are

stabilită o valoare fixă a lucrărilor, calculată de la început în raport de

valoarea cuprinsă în contractul principal încheiat cu SC G. SA și cuprinde

mențiunea că „valoarea va suferi aceleași modificări pe care le suferă

contractul principal”.

Curtea de Apel a

reținut în mod corect faptul că în cauză nu a fost pusă niciodată în discuție

de către apelanta pârâtă lipsa procesului verbal de recepție la terminarea

lucrărilor, acesta nefiind obiectul acțiunii.

În speță este pusă în

discuție efectuarea unor plăți parțiale pentru care nu există obligația de plată

a doar 83% din valoarea totală cuprinsă în factură.

Critica privind

nepronunțarea asupra cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, câtă vreme

în dispozitivul deciziei recurate se arată că se mențin dispozițiile privind

plata contravalorii lucrărilor și a cheltuielilor de judecată.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că nu există motive de casare sau

modificare a deciziei atacate și, pe cale de consecință potrivit dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamanta SC S.C.I.M.G. SA prin LICHIDATOR JUDICIAR L.M.X.

IPURL Constanța și pârâta SC S.C.I.M. SA Constanța împotriva deciziei nr. 62/COM

de la 28 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 5 aprilie 2012.