ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 479/2005

Asupra recursului în anulare

de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.

1533 din 17 septembrie 2003, Judecătoria Buftea l-a condamnat pe inculpatul C.C.

la 3 ani închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (4) – art.

209 alin. (1) lit. e) C. pen. și la un an închisoare, pentru infracțiunea

prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966.

În baza art. 1 din Legea nr.

543/2002, instanța a constatat că pedeapsa aplicată pentru infracțiunea

prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 a fost grațiată, iar

în baza art. 86

1

și art. 86

2

C. pen., a dispus

suspendarea executării pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată pentru

infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (4) – art. 209 alin. (1) lit. e) C.

pen., pe durata unui termen de încercare de 5 ani.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut în fapt că, în ziua de 20 septembrie 2001,

inculpatul C.C. a sustras din posesia părții vătămate P.E. din comuna

Voluntari, jud. Ilfov, un autoturism marca Dacia 1300, pe care l-a condus pe

drumurile publice fără să posede permis de conducere, fiind depistat în trafic

de organele de poliție în aceeași zi.

Prin decizia penală nr. 1603

din 10 noiembrie 2003, Tribunalul București, secția I penală, a admis apelul

declarat de inculpat împotriva sentinței primei instanțe, a desființat

hotărârea atacată și, rejudecând cauza, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit.

a) și art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru

infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (4), art. 209 alin. (1) lit. e) C.

pen.

În motivarea acestei soluții

tribunalul a reținut că inculpatul nu a sustras autoturismul pe care l-a condus

fără permis pe drumurile publice, ci l-a luat din posesia părții vătămate cu

consimțământul acesteia.

Prin decizia penală nr. 664

din 2 aprilie 2004, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva deciziei

instanței de apel numai pentru neaplicarea prevederilor art. 13 C. pen., în ce

privește infracțiunea prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966,

menținând soluția de achitare a inculpatului pentru infracțiunea de furt.

Împotriva deciziilor

pronunțate de Tribunalul București și de Curtea de Apel București a declarat

recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, care a solicitat desființarea hotărârilor atacate,

rejudecarea cauzei și condamnarea inculpatului și pentru infracțiunea prevăzută

de art. 208 alin. (4) – art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen.

În motivarea recursului în

anulare se susține că achitarea inculpatului pentru infracțiunea de furt

calificat este consecința unei erori grave de fapt, rezultată din neluarea în

considerare a declarațiilor date la urmărirea penală, prin care inculpatul a

recunoscut săvârșirea faptei, precum și a declarațiilor date de partea

vătămată, care a negat că inculpatul ar fi folosit autoturismul cu

consimțământul său. De asemenea, se susține că în mod nejustificat a fost

înlăturată declarația martorului M.R. care se coroborează cu declarațiile date

în cursul urmăririi penale de către inculpat și partea vătămată, în sensul că

inculpatul nu a avut consimțământul părții vătămate să ia autoturismul pe care

l-a condus fără permis pe drumurile publice.

Recursul în anulare nu este

fondat.

În declarația scrisă de

inculpat, personal, la data de 20 septembrie 2001 acesta a afirmat că este

prieten cu partea vătămată, de la care a împrumutat autoturismul, pentru a se

deplasa până la magazinul situat pe strada David Constantin din localitate.

Într-o altă declarație a

inculpatului, consemnată în aceeași zi de către organul de poliție, acesta a

arătat că a luat autoturismul de la poarta prietenului său fără acordul

acestuia.

Din aceste declarații nu se

poate reține, așa cum fără temei se arată în motivarea recursului în anulare,

că inculpatul a recunoscut că a comis un furt în dauna părții vătămate.

Asemenea concluzie nu se

desprinde nici din declarația dată de partea vătămată P.E. la urmărirea penală

care a relatat că a discutat cu inculpatul înainte de comiterea faptei, că autoturismul

era deschis și cu cheile în contact și că l-a văzut pe inculpat plecând la

volanul autoturismului. Ulterior, în declarația dată la instanța de judecată,

P.E. a precizat că inculpatul a luat autoturismul cu consimțământul său, după

ce, mai înainte, în aceeași zi, fusese ajutat de acesta să-l repare.

Martorul M.R. a arătat în

declarația dată la urmărirea penală că îl cunoaște pe inculpat și că a fost de

față atunci când inculpatul, oprit din trafic de organele de poliție, a

recunoscut că nu are permis de conducere auto pe drumurile publice. Această

declarație, menținută în fața instanței de judecată nu constituie, prin

conținutul său, o dovadă că inculpatul a sustras autoturismul pe care îl

conducea, în condițiile arătate mai sus.

Din analiza probelor

administrate în cauză rezultă, așadar, că inculpatul C.C. a folosit

autoturismul părții vătămate cu știrea și consimțământul acesteia, fapta

neîntrunind elementele infracțiunii de furt.

În consecință, constatându-se că

hotărârile atacate, prin care inculpatul a fost achitat pentru infracțiunea

prevăzută de art. 208 alin. (4) – art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen., urmează

ca recursul în anulare să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei penale nr. 1603/ A din

10 noiembrie 2003 a Tribunalului București și deciziei penale nr. 664 din 2

aprilie 2004 a Curții de Apel București, privind pe inculpatul Costache

Constantin.

Onorariul de avocat pentru

apărarea din oficiu a intimatului inculpat, în sumă de 400.000 lei, se va plăti

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 21 ianuarie 2005.