ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1593/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1593/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea precizată R.B.M. și

P.P. au chemat în judecată Primăria orașului Deta și pe B.A., S.I., S.M. și

A.Z.M. solicitând anularea Dispoziției nr. 240 din 17 iulie 2002 emisă de

Primăria orașului Deta prin care le-a fost respinsă cererea de restituire în

natură a imobilului situat în Deta, înscris în C.F. nr. 762 Deta cu nr. top

625-626/b/1/a formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și pe cale de consecință

să se dispună să le fie restituit în natură respectivul imobil.

De asemenea, reclamanții au cerut ca

în temeiul art. 11 alin. (1) și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 să se

constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 431/1964 încheiat între fostul Sfat popular al orașului Deta în

calitate de vânzător și B.I. și A. în calitate de cumpărători pentru imobilul

înscris în C.F. nr. 762 Deta cu nr. top 625-626/b/1/a, precum și a

înstrăinărilor ulterioare, avându-se în vedere reaua credință cu care au fost

încheiate respectivele acte.

În subsidiar, reclamanții au

solicitat efectuarea unei expertize tehnice în construcții prin care să se

stabilească valoarea (reală) de circulație a imobilului din Deta, înscris în

C.F. nr. 762 Deta cu nr. top 625-626/b/1/a oferta de restituire prin echivalent

ce le-a fost făcută prin Dispoziția nr. 240 din 17 iulie 2002 de către primărie

de 300.000.000 lei, era prea mică și nu a fost stabilită conform art. 36 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001.

În motivarea acțiunii reclamanții au

susținut că prin adresa nr. 3485 din 18 octombrie 1953 emisă de fostul Sfat

popular al comunei Deta, antecesorilor lor T.P. și I. le-a fost expropriat în

temeiul Legii 187/1945 imobilul compus din casă, curte și grădină, fără a li se

acorda vreo despăgubire.

Or, Legea nr. 187/1945 privind

reforma agrară avea ca obiect numai exproprierea terenurilor și a bunurilor

agricole situate în extravilanul localităților și prin urmare nu putea viza și

imobilul în litigiu care de altfel, a fost preluat de stat exclusiv în baza

unui proces-verbal cu nr. 166 din 26 ianuarie 1946, deci abuziv și fără vreun

titlu valabil.

Ulterior, în anul 1964, imobilul a

fost vândut de către Statul Român pârâților B.I. și B.A., urmare unor falsuri

comise în C.F. de care menționații pârâți nu erau străini.

Înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate

al statului s-a făcut în mod fraudulos întrucât la dosarul de carte funciară nu

a existat un titlu de proprietate pentru Statul Român, respectiv vreun act din

care să rezulte exproprierea imobilului.

Pe de altă parte, la achiziționarea

imobilului în anul 1964 de către pârâții B.I. și B.A., acestea au fost de

totală rea credință, la acea dată B.I. îndeplinind o înaltă funcție politică la

nivelul raionului Deta. La rândul lor, cumpărătorii subsecvenți nu se pot

prevala de buna credință întrucât au cunoscut împrejurările în care inițial,

imobilul în dispută, fusese dobândit de soții B., deoarece erau rude cu

aceștia. Mai mult actualii deținători au achiziționat imobilul la un preț modic

de 20.000 lei.

Aceste aspecte îi îndrituiesc pe

reclamanți să solicite restituirea în natură a bunului, contractul de

vânzare-cumpărare fiind lovit de nulitate absolută în condițiile art. 46 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la oferta primăriei de

restituire prin echivalent, reclamanții au precizat că valoarea estimată de

300.000.000 lei era mult sub valoarea reală a imobilului în cauză

neefectuându-se expertiză tehnică, motiv pentru care au refuzat-o.

În drept reclamanții și-au întemeiat

acțiunea pe dispozițiile art. 1, art. 2 lit. h), art. 3, art. 11 alin. (1),

art. 24 alin. (2), (3), (7), (8), art. 36 alin. (3) și (4) și art. 46 din Legea

nr. 10/2001.

Tribunalul Timiș, secția civilă,

prin sentința nr. 152 din 28 februarie 2003 a admis în parte acțiunea

reclamanților și a stabilit că valoarea de circulație a imobilului situat în

Deta, înscris în C.F. nr. 762 Deta cu nr. top 625-626/b/1/a este de 420.791.000

lei. A respins în rest acțiunea.

Instanța a reținut că, întrucât după

exproprierea imobilului, acesta a fost înstrăinat prin act autentic de

vânzare-cumpărare, restituirea lui în natură nu mai era posibilă iar

reclamanții nu au invocat care era motivul de nulitate absolută a respectivului

contract și nici nu au făcut vreo dovadă cu privire la susținerile din acțiune.

Referitor la cererea subsidiară,

conform art. 36 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, expertiza tehnică

efectuată în cauză a stabilit valoarea imobilului în dispută la 420.791.000 lei

și sub acest aspect acțiunea urma a fi admisă.

Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, prin decizia nr. 98 din 20 iunie 2003 a respins apelul declarat de

reclamantele R.B.A. și P.P. împotriva sentinței nr. 152 din 28 februarie 2003 a

Tribunalului Timiș, secția civilă.

În motivarea soluției instanța de

apel a învederat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

431/1964 imobilul în dispută a fost înstrăinat de fostul Sfat popular al

orașului Deta către pârâții B.A. și B.I., înscris ce a fost perfectat cu

respectarea dispozițiilor art. 948 C. civ., astfel că nu se putea reține reaua

credință a pârâților la încheierea actului cât și la transmiterile ulterioare.

Prin urmare, nu putea fi

administrată nici proba testimonială împotriva actelor autentice menționate

care potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu sunt lovite de

nulitate absolută întrucât au fost încheiate cu bună credință. Potrivit art.

1899 alin. (2) C. civ. buna credință se prezumă, sarcina probei, pentru a

dovedi reaua credință revenind reclamanților.

Astfel fiind a fost admis numai

capătul subsidiar din acțiune, iar conform expertizei valoarea imobilului în

dispută a fost stabilită la 420.791.000 lei sumă pe care reclamanții sunt

îndrituiți să o primească.

În contra acestei decizii au

declarat recurs reclamantele R.B.A. și P.P., invocând motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. și susținând în esență că

respingerea celor două capete ale cererii de chemare în judecată s-a făcut

nelegal și nemotivat.

Astfel se afirmă că au cerut

constatarea nulității absolute a contractului autentic de vânzare-cumpărare nr.

431/1964 și a transmisiunilor subsecvente pentru fraudă la lege și reaua

credință a cumpărătorilor, iar prin respingerea nejustificată a probatoriului

solicitat au fost lipsiți de posibilitatea de a-și dovedi susținerile.

În acest context recurenții au afirmat

că Legea nr. 187/1945 cu privire la reforma agrară viza exclusiv terenurile și

bunurile agricole situate în extravilanul localităților și prin urmare nu se

putea extinde și cu privire la construcția în dispută, iar vânzarea ei în 1964

către pârâții B.I. și B.A. s-a făcut contrar dispozițiilor legale prin abuz și

posibile falsuri săvârșite la acea vreme de funcționarul de la cartea funciară,

aspecte de care pârâții au avut cunoștință mai ales datorită funcțiilor

politice deținute la acea dată de pârâtul B.I. Prin urmare, nici

subdobânditorii, rude cu pârâții B.I. și A. nu pot invoca buna credință în

tranzacția încheiată cu aceștia.

În fine, în evidențele cărții

funciare nu exista procesul-verbal nr. 166 din 21 octombrie 1946 de expropriere

a imobilului ceea ce îi îndrituiește să aprecieze că la timpul respectiv s-au

operat unele falsuri la cartea funciară și oricum nu existau temeiuri pentru

fostul Sfat popular al orașului Deta să dispună exproprierea și apoi

înstrăinarea imobilului, neavând o astfel de competență.

Prin urmare, preluarea bunului de

către stat s-a făcut în mod abuziv, iar achiziționarea lui de către pârâți a

avut loc cu rea credință, la un preț modic de 20.000 lei, ceea ce îi

îndreptățește să solicite restituirea în natură a imobilului, contractele de

vânzare-cumpărare fiind lovite de nulitate absolută conform art. 46 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

Referitor la capătul de cerere

subsidiar recurenții au învederat că urmează a se avea în vedere valorile

stabilite prin raportul de expertiză tehnică depus la termenul din 10 ianuarie

2003, respectiv valoarea de 434.630.000 lei.

Recursul nu este fondat.

Din dosar a rezultat că în temeiul

art. 21 din Legea nr. 10/2001 R.B.A. și P.P. au notificat Consiliul local Deta

solicitând restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. nr. 762 Deta cu

nr. top 625-626, b/1/a situat în Deta, compus din casă, curte și grădină,

expropriat în mod abuziv întrucât antecesorii lor și proprietarii inițiali ai

bunului, nu îndeplineau cerințele Legii nr. 187/1945 pentru a putea fi

expropriați.

Totodată reclamantele au cerut ca

unitatea notificată să se pronunțe dacă este de acord cu restituirea în natură

sau li se va face o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzător valorii

imobilului la prețul actual.

Cu dispoziția nr. 240 din 17 iulie

2002 Primarul orașului Deta a respins cererea de restituire în natură a

imobilului înscris în C.F. nr. 762 Deta, cu nr. top 625-626/b/1/a formulată de

R.B.A. și P.P. cărora le-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent constând în despăgubiri bănești evaluate la 300.000.000 lei motivat

de faptul că restituirea în natură a bunului nu mai era posibilă, imobilul

fiind înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 431

din 8 aprilie 1964 de Notariatul de stat al raionului Deta.

Contestând menționata dispoziție

reclamanții au învederat că exproprierea imobilului în dispută în baza

procesului-verbal nr. 166 din 26 octombrie 1946 s-a făcut abuziv, fără titlu

legal și prin urmare conform art. 71 alin. (1) și art. 46 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 erau îndrituiți la restituirea lui în natură constatându-se

totodată că înstrăinarea lui către pârâți era lovită de nulitate absolută

aceștia din urmă fiind de rea credință.

Din examinarea prevederilor art. 11

din Legea nr. 10/2001 rezultă că acestea instituie reguli speciale pentru

restituirea imobilelor expropriate, textul fiind aplicabil în toate cazurile de

expropriere, indiferent dacă a fost făcută cu titlu valabil sau fără titlu valabil

și fără a distinge după cum s-a plătit ori nu o despăgubire.

În această ordine de idei potrivit

textului invocat, imobilele expropriate și ale căror construcții nu au fost

demolate se pot restitui integral în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu

au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale. Dacă persoana

îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de

rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată

cu indicele de inflație.

Astfel fiind, criticile recurentelor

potrivit cărora exproprierea imobilului în dispută în baza Legii nr. 187/1945

s-a făcut abuziv și deci preluarea lui de către stat a avut loc fără titlu

valabil sunt irelevante cauzei întrucât așa cum deja s-a arătat, prevederile

art. 11 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile chiar și imobilelor expropriate

fără titlu valabil.

Pe de altă parte, potrivit art. 26

din Decretul-lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 drepturile reale se vor dobândi

fără înscrierea în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare

silită și expropriere, titularul nu va putea însă dispune de ele prin cartea

funciară decât după ce s-a făcut înscrierea.

Din această perspectivă, cu referire

la cazul în speță, rezultă fără echivoc că independent de înscrierea în cartea

funciară, statul a devenit proprietarul imobilului în dispută la data

exproprierii, iar procesul-verbal nr. 166, Deciziune  din 26 ianuarie 1946,

întocmit de Comitetul local de expropriere și împroprietărire din comuna Deta,

județul Timiș, Torontal atestă că imobilul înscris în C.F. nr. 762 Deta cu nr.

top 625-626/b/1/a a fost expropriat în baza art. 3 pct. 1 din Regulamentul

pentru aplicarea legii pentru înfăptuirea reformei agrare ca înscris în G.E.G.,

expropriere totală.

Prin urmare, statul a dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu la data exproprierii ce a

avut loc în anul 1946, iar înscrierea lui în cartea funciară care s-a produs în

anul 1963 s-a făcut, așa cum o arată expres dispozițiile art. 26 din Decretul-lege

nr. 115/1938 pentru a putea dispune de respectivul drept.

Așa se și explică existența

decalajului între data exproprierii și data intabulării.

Oricum, cât timp reclamantele nu au

produs nici o dovadă cu privire la presupusele falsuri comise de funcționarul

de carte funciară, susținerile lor pe acest aspect nu pot fi primite.

Referitor la cererea reclamantelor

de a se constata nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare vizând

imobilul în litigiu conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanțele

au respins-o cu motivarea că acestea au fost încheiate cu bună credință.

Potrivit art. 1899 C. civ. buna credință se prezumă, astfel că revenea

recurenților-reclamanți sarcina de a dovedi că în anul 1964, când a avut loc

vânzarea-cumpărarea, pârâții dobânditori au fost de rea credință. Or, așa cum

rezultă din prevederile art. 1899 C. civ., buna credință este „credința

posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate înscrisurile

cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”. În acest context și în

lipsa unor alte dovezi, este greu de crezut că în conjunctura anului 1964,

cumpărătorii ar fi putut avea vreun dubiu cu privire la dreptul de proprietate

al statului cu atât mai mult cu cât acest drept fusese și înscris în C.F., conform

art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Recurenții au invocat și prevederile

art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 susținând că înstrăinarea de către stat

a imobilului în dispută și apoi și celelalte înstrăinări succesive s-au făcut

prin fraudă la lege fără însă a indica dispozițiile legale pretins fraudate

pentru a putea verifica aceste susțineri.

Pe de altă parte, chiar prin

notificare, recurentele au formulat și o cerere alternativă, respectiv aceea de

restituire prin echivalent, corespunzător valorii imobilului la prețul actual.

În acest sens, în cauză a fost

efectuată o expertiză tehnică care urmare obiecțiunilor pârâtei Primăria

orașului Deta a stabilit valoarea actuală a imobilului în situația inițială

(fără adăugiri, modernizări) la 420.791.000 lei, sumă necontestată de

reclamante. Este adevărat că inițial, același expert a evaluat imobilul la

434.630.000 lei, însă valoarea finală după obiecțiunile formulate de primărie a

fost de 420.791.000 lei, sumă așa cum deja s-a relevat ce nu a fost contestată

de reclamantele-recurente cu ocazia dezbaterilor în fond la tribunal.

Față de cele ce preced criticile

formulate de recurente apar a fi neîntemeiate și prin urmare recursul va fi

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanții R.B.A. și P.P. împotriva deciziei civile nr. 98 din 20 iunie 2003 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Respinge cererea formulată de intimați

pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2005.