ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5137/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 74 din 23

iulie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a respins, ca

neîntemeiată, cererea de transferare pentru continuarea executării pedepsei

într-un penitenciar din Republica Turcă, formulată de condamnatul K.Ș.,

cetățean turc.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 27 iulie 2004, s-a

înregistrat la instanță sesizarea și dosarul privind cererea de transfer pentru

continuarea executării pedepsei din România în Turcia de către condamnatul K.Ș.

La dosarul cauzei s-a atașat cererea

persoanei condamnate și sentința penală definitivă de condamnare a sa în

România, copia mandatului de executare a pedepsei, documente din partea

Ministerului Justiției din Turcia, traduse în limba română, inclusiv decizia

penală nr. 2003/44 a Tribunalului al Cincilea – Ankara, de recunoaștere a

hotărârii penale de condamnare a petentului în România.

Analizând actele și probele din

dosarul cauzei, Curtea reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 261 din 12

iunie 2001 a Tribunalului Constanța, inculpatul K.Ș. a fost condamnat la 8 ani

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20, raportat la

art. 174 – art. 175 lit. a) C. pen., în condițiile art. 37 lit. a) C. pen.,

definitivă prin decizia penală nr. 238 din 14 septembrie 2001 a Curții de Apel

Constanța.

În fapt, inculpatul, în data de 15

mai 2000, a aplicat părții vătămate M.D.G. o lovitură de cuțit în zona

hemitoracelui stâng cauzându-i leziuni care i-au pus în primejdie viața.

Inculpatul este arestat în cauză de

la data de 24 mai 2000.

La data de 14 noiembrie 2001,

persoana condamnată a solicitat transferul în Turcia pentru continuarea

executării pedepsei.

Cererea petentului este

neîntemeiată. Conform dispozițiilor art. 16 lit. c) din Legea nr. 756/2001,

cererea de transfer a persoanei condamnate poate fi refuzată în situația în

care „există indici temeinici că odată transferat condamnatul ar putea fi pus

în libertate”.

Din adresa cu nr. 44867/2002 a

Ministerului Justiției, rezultă că la data de 2 octombrie 2002, cu nota verbală

nr. 5216/BE, Ambasada Republicii Turce a comunicat faptul că, în cazul

realizării transferului, persoana condamnată ar putea beneficia de liberarea

condiționată posibilă încă din luna august 2003.

Conform dispozițiilor art. 59 alin.

(1) C. pen., în condițiile legii române, cel condamnat la executarea unei

pedepse care nu depășește 10 ani poate fi liberat condiționat după executarea a

2/3 din durata pedepsei, în speță, această cerere putând fi efectuată abia în

luna septembrie 2005. A mai reținut că persoana condamnată nu a făcut dovada

plății cheltuielilor la care a fost obligată prin hotărârea de condamnare,

astfel încât a apreciat cererea nefondată, întrucât fapta săvârșită este gravă

și conform art. 52 C. pen., scopul pedepsei aplicate, reeducarea inculpatului,

nu este realizat dacă ar putea fi liberat condiționat în condițiile legii

penale turce după executarea doar a 1/2 din pedeapsă.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, a declarat recurs condamnatul, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, sub aspectul greșitei soluționări a cererii fără citarea sa în

mod legal și cu încălcarea Convenției privind transferul persoanelor condamnate

încheiată între România și Turcia, ratificată prin Legea nr. 99/1992.

Examinând recursul condamnatului,

atât sub aspectul motivelor invocate cât și din oficiu, conform dispozițiilor

art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta

este întemeiat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 15 alin.

(4) din Legea nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în

străinătate, în vigoare la data soluționării cererii în fond, „cererea se va

judeca în camera de consiliu, în prezența procurorului și cu citarea persoanei

condamnate sau a reprezentantului acesteia”. În speță, cererea a fost

înregistrată la Curtea de Apel București la data de 22 iulie 2004, în aceeași

dată primind termen pentru 23 iulie 2004. Din rezoluția aflată pe adresa de

sesizare, nu rezultă decât faptul că s-a dispus a se face adresă pentru avocat

din oficiu și că cererea se va judeca în camera de consiliu de către un anumit

judecător. De asemenea, la dosarul cauzei nu se află dovada de îndeplinire a

procedurii de citare în oricare dintre formele uzitate pentru termene foarte scurte,

respectiv, confirmarea transmiterii prin fax a citației către locul de deținere

sau referat privind citarea telefonică. Totodată, din practicaua sentinței

rezultă că persoana condamnată nu a fost prezentă, ceea ce ar dus la acoperirea

lipsei de procedură constatată.

Așadar, cum cererea a fost

soluționată fără citarea legală a persoanei condamnate [(cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 21 C. proc. pen.)], Înalta

Curte, văzând și prevederile art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc.

pen., va admite recursul, va casa sentința și va trimite cauza pentru

rejudecare la aceeași instanță.

Conform dispozițiilor art. 192 alin.

(3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina

acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

condamnatul K.Ș. împotriva sentinței penale nr. 74 din 23 iulie 2004 a Curții

de Apel București, secția a II-a penală.

Casează sentința.

Trimite cauza spre rejudecare la

aceeași instanță.

Onorariul în sumă de 400.000 lei

pentru apărarea din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

11 octombrie 2004.